Vechile structuri carolingiene sunt menţinute în Imperiul ottonian, care susţine colaborarea dintre stat şi biserică. În Germania, regalitatea, confruntată cu marii duci, sprijinise dezvoltarea unei feudalităţi ecleziastice, investind episcopii cu funcţii publice. Astfel, Germania, mai mult decât alte zone ale Occidentului, era caracterizată de evoluţia episcopiilor şi arhiepiscopiilor spre transformarea în principate teritoriale, iar pe de altă parte, aici se instituia sistemul unei biserici de stat. Otto I i-a preferat pe clerici ca auxiliari în opera de conducere a imperiului întrucât aceştia depindeau, pentru numire şi pentru menţinerea în funcţie, de favoarea regală (imperială), şi nu puteau ajunge cu uşurinţă la nivelul de autonomie pe care îl aveau feudalii laici. Pe de altă parte, obligaţia respectării celibatului nu le permitea clericilor să aibă descendenţă oficială, astfel încât pericolul transmiterii ereditare a puterii într-o funcţie ecleziastică era diminuat. Pentru ca ajutorul bisericii să fie eficient, Otto I s-a preocupat ca în funcţiile importante să fie numite persoane capabile şi de încredere, uneori chiar membri ai propriei familii, precum fraţii săi Bruno (episcop la Köln) şi Wilhelm (episcop de Mainz) sau alţi membrii ai familiei sale.
Colaborarea cu biserica şi-a pus amprenta pe readucerea la viaţă a Imperiului occidental, în urma încoronării din 962, a lui Otto I, de către papa Ioan al XII-lea. După încoronarea imperială, Otto I s-a implicat mai mult decât predecesorul său, Carol cel Mare, în destinele papalităţii, prin “privilegiul ottonian” cerând aplicarea măsurii de origine carolingiană, dar căzută în desuetudine, potrivit căreia papa trebuia să depună jurământ de credinţă împăratului. Se pare că în 963 Otto a obţinut de la romani jurământul că nu vor mai alege papă fără a fi obţinut consimţământul împăratului, şi toată politica ulterioară a Ottonienilor legată de scaunul papal demonstrează aplicarea practică a dorinţelor de a impune la Roma papi credincioşi politicii imperiale.
Renaşterea imperiului a presupus şi reluarea misiunii creştine a acestuia, concretizată în convertirea unor principi păgâni. Datorită infuenţei germane, în spaţiul ceh, în 973 se întemeiază un episcopat la Praga, în regatul polonez, în 966, are loc creştinarea regelui Mieszko, iar în zona maghiară, în 985 se petrece botezul principelui Geyza, împreună cu fiul său Vayk, viitorul rege sfânt Ştefan. De altfel, monarhii polonez (Boleslav, 999) şi maghiar (Stefan, 1001) primesc coroana regală din iniţiativa împăratului german, ceea ce marca integrarea lor într-un sistem politico-religios patronat de Imperiul occidental.
Colaborarea cu biserica îşi afla expresia desăvârşită în timpul lui Otto al III-lea, fiul unei principese bizantine, Theophano. Crescut de mama sa în amintirea gloriei bizantine, înconjurat din copilărie de preoţi, tânărul împărat visa să restabilească imperiul în tradiţia carolingiană şi cu o strălucire de tip bizantin. Capitala imperiului, în jurul căruia trebuiau să graviteze şi regatele independente din Europa (cele din spaţiul central-european datorând, de altfel, constituirea şi organizarea lor influenţei germane), urma să fie la Roma, sediu, în acelaşi timp, al puterii politice şi al celei religioase. Papa şi împăratul ar fi urmat să guverneze în consens lumea creştină, de aceea Otto al III-lea s-a preocupat să impună pe tronul Sfântului Petru apropiaţi ai săi, precum Bruno de Carintia, vărul său, devenit papă sub numele de Grigore
al V-lea (996-999). După moartea lui Grigore al V-lea, Otto al III-lea impune pe tronul roman un alt apropiat al său, învăţatul Gerbert, fostul magistru al tânărului împărat. Preluarea numelui de Silvestru al II-lea de către Gerbert este foarte semnificativă, întrucât se făcea astfel referire la papa contemporan cu Constantin cel Mare, cel căruia, în momentul stabilirii în Orient, marele împărat i-ar fi lăsat stăpânirea asupra Occidentului (prin Donatio Constantini).
Colaborarea dintre imperiu şi biserică a funcţionat foarte bine în timpul domniei lui Otto, care însă a murit în 1002, la doar 22 de ani, urmat un an mai târziu de Gerbert. Programul lui Otto al III-lea de a realiza un imperiu creştin universal se dovedise nerealist, şi era abandonat de urmaşii săi. Biserica germană rămânea însă caracterizată de existenţa unui episcopat aflat în strânse relaţii de colaborare cu împăratul (biserica imperială).