Pin It

Episcopul de Roma se bucurase la începuturile creştinismului de un prestigiu superior celorlalţi episcopi în calitatea sa de urmaş al sfântului Petru şi pentru că rezida în prima capitală a Imperiului roman. Pe  baza acestei autorităţi s-a impus ideea că el este un arbitru în probleme de credinţă şi apoi la el a început să se facă apel în cazul neînţelegerilor din rândul bisericii. Din momentul în care el îi încoronează pe împăraţi se poate afirma că deţine autoritatea supremă în societatea creştină, deşi în realitate el rămâne un supus al împăraţilor cu adevărat puternici. În secolul al XI-lea, puterea imperială decăzuse într-o măsură suficientă iar cea regală era de asemenea puţin semnificativă pentru ca biserica să încerce emanciparea sa de sub autoritatea laicilor.

Prima condiţie era o papalitate independentă de amestecul laicilor, şi în anul 1059, papa Nicolae al II-lea decretează că alegerea papei se realizează de către colegiul cardinalilor, împiedicându-i astfel, cel puţin teoretic, pe împăraţi să-şi impună proprii candidaţi. O altă condiţie era realizarea unei purificări morale a clerului, care să se conformeze idealului creştin primitiv. De aceea se duce o luptă îndelungată şi dificilă pentru a combate simonia, vânzarea şi cumpărarea funcţiilor bisericeşti. Papalitatea impune etichetarea acesteia drept erezie, întrucât presupunea că laicii sunt cei care dispun de funcţiile bisericeşti, care de fapt ar fi aparţinut doar domeniului spiritual. O altă direcţie a fost lupta împotriva nicolaismului, adică a căsătoriei proţilor. Celibatul preoţesc se lega tot de ideea de model pe care clerul trebuia să îl ofere celorlaţi creştini, dar avea şi rostul de a nu permite transmiterea ereditară a bunurilor bisericeşti. Toate aceste revendicări de natură morală duc la impunerea unui climat reformator, care a culminat în timpul pontificatului lui Grigore al VII-lea.