Specialiştii, care cred în teoria evoluţionistă, susţin că nu există mai multe centre de antropogeneză simultane, considerând că omul a apărut în Africa, unde L. Leakey a descoperit, în 1964, în Cheile Olduwai (Tanzania) un fragment de maxilar cu o vechime de cca. 1,7 mil. ani. Trei ani mai târziu, sub un strat de cenuşă vechi de 2,5 mil.ani au fost identificate resturile unui Homo habilis (Omul îndemânatic) , despre care V. Choppens considera că "s-ar putea spune că acest prim om ne apare ca un primat superior, de savane uscate, omnivor desăvârşit, artizan şi social, abil şi prudent, conştient şi deja, vorbăreţ. Este, de fapt, OMUL - cu toate caracteristicile sale funcţionale şi comportamentale". El s-a deplasat în zona subsahariană, descoperindu-se urme la Rabat, Sidi Abderrahman, în Maroc şi Ternifine în Algeria. După Sir Arthur Keith, acesta trece „Rubiconul cerebral”, având o capacitate a cutiei craniene de 600-800 cm3.
O altă verigă în procesul de antropogeneză pare să fi fost Homo Ergaster, descoperit în Africa, la Omo.
A treia verigă în lanţul evolutiv uman este considerat a fi Homo Erectus, pe care germanul Ernest Haeckel îl numeşte Pithecantropus erectus (1891). El a fost identificat în Asia de SE şi E (Java, Indonezia, la Trinil - Pithecantropul descoperit de medicul olandez E.Dubois, în 1898 şi la Zhoukoutien, China, alături de urme de mangal), în Africa Răsăriteană (Koobi Fora) - 1,25 mil. ani, Asia Mică (Israel - Omul din Galileea ), Europa (la Petralona, Grecia, Omul din Heidelberg - descoperit în 1907 şi prezent în Germania, Franţa, Marea Britanie şi Omul din Vértesszőllős, Ungaria). Descoperirile de la Steinheim (pe râul Murr, în Germania) şi de la Swanscombe (în Sudul Angliei) par să confirme ipoteza evoluţiei gradualiste pe fondul extinderii spre Nord a oicumenei sale.
Homo Neanderthalensis (Germania) reprezintă următoarea verigă în lanţul antropogenetic şi se caracterizează prin înălţimea redusă (cca 1,55 m), are capul dolicocefalic şi capacitatea cutiei craniene de cca 1 625 cm3; arcadele supraorbitale proeminente, fruntea teşită şi maxilarul inferior fără bărbie. Există dovezi legate de practica înmormântării. Specialiştii consideră că pot fi clasificaţi în clasici şi progresivi. Cert este faptul că la un moment dat dispar, iar dispariţia lor coincide cu apariţia Omului de Cro-Magnon (considerat strămoşul rasei caucaziene - europoide), Omul din Grimaldi (cu caractere negroide - australoide) şi Omul din Chancelade (strămoşii eschimoşilor de astăzi ). Aceştia aparţin stadiului lui Homo Sapiens fossilis, caracterizat printr-o înălţime de cca 1,80 m la bărbaţi, robusteţe fizică, cu membre puternice, capul dolicocefalic (craniu alungit), capacitatea craniană medie de 1 590 cm3, nas îngust şi orbite joase. Arealul de locuire este Europa (Franţa, Spania, Portugalia, Italia, Cehia, Ungaria, România), Orientul Mijlociu (Israel, Liban, Irak) şi Africa de Nord (Egipt, Maroc, Algeria).
Homo sapiens apare "simultan în Europa, Africa de Nord şi de Est, în Palestina, chiar în China" (G.Childe)
Jean Deruelle definea pe Homo Sapiens ca fiind „omul care ştie”, iar pe Homo Sapiens Sapiens, drept „omul care ştie că ştie”. Acesta din urmă este omul care are posibilitatea să aleagă, să şovăie, să cunoască binele şi răul din Biblie, ceea ce-l conduce la ideea unei condamnări la suferinţa care este păcatul „originar”, congenital al speciei, ce îndură apăsarea remuşcărilor pentru că are conştiinţa răului pe care-l face. Omul este singurul care poate munci şi de asemenea singurul care ştie că va muri. Putem vorbi atunci de o „evoluţie …a cunoştinţelor, dar cu siguranţă nu a capacităţilor”.
Richard Leakey identifică patru „etape-cheie” în preistoria umană:
- - originea familiei umane;
- - proliferarea speciilor bipede (=radiaţie adaptativă);
- - etapa caracterizată de mărirea dimensiunilor cerebrale, apariţia genului Homo;
- - apariţia oamenilor actuali, înzestraţi cu :
- vorbire;
- conştiinţă;
- imaginaţie artistică;
- capacitate de inovaţie tehnologică.
La rândul său, Lucian Blaga punând problema originii omului în cadru evoluţionist şi insistând asupra „primitivismelor” acestuia, este nevoit să constate că „omul creează istorie atunci când accentul său existenţial zace pe modul trăirii în orizontul misterului şi pentru revelare. Omul deplin este aşadar fiinţă istorică prin definiţie”.
Prin cultură „omul nu trăieşte pur şi simplu într-o realitate mai largă, el trăieşte într-o dimensiune a realităţii” (Constantin Maximilian).