Apare acum circa 35 000 de ani, în ultima perioadă a glaciaţiunii W3 şi nu ştim cu certitudine dacă primele lui unelte sunt create de Omul din Neanderthal sau de primul Homo Sapiens Sapiens. Utilajul specific Acheulleanului este deocamdată singurul utilizat şi modul de prelucrare a materialului litic va evolua în sensul unui utilaj pe lame.
Perioada se caracterizează printr-o mare diversitate culturală.
Acum cca. 18 000 de ani coexistau (în partea Central-vestică şi Sud-vestică a Franţei) două culturi contemporane dar bine diferenţiate: Perigordianul şi Aurignacianul.
Perigordianul, descoperit în 1933 de Denis Peyrony, poate fi împărţit în şapte faze succesive; în faza cea mai veche el posedă un trunchi comun cu Mousterianul (racloare, toporaşe ş.a.) la care se adaugă forme noi; cuţitul Chatelperron, burinul... În faza următoare, cuţitul Chatelperronian va deveni mai elansat cu baza dreaptă, primind numele de Vârf la Gravette. Utilajul de tradiţie mousteriană devine din ce în ce mai rar cu o retuşă plată şi regulată. Tipurile de burine se diversifică şi apar deseori multiple (burinele de Noailles). Gratoarele pe lame se înmulţesc; apar vârfurile cu peduncul. Din considerente didactice, uneori Chatelperronianul se împarte în Chatelperronian şi Gravettian. Utilajul pe os este încă destul de rar . Fosila directoare este vârful à bord abattu.
Este atestat în Germania la Mauer, în Câmpia Rusă la Kemalskaia, iar în Europa Centrală la Szeleta.
În prima parte a Paleoliticului Superior, în Cehia, Slovacia şi Ungaria, paralel cu Aurignacianul apare o cultură locală - Szeletianul.
Aurignacianul (Grota d'Aurignac-Hautte, Garronne, Franţa), descoperit de Edouard Lartet, în 1960, ale cărui diferite nivele se intercalează între Chatelperronian şi Gravettian, prezintă un utilaj total diferit mult mai solid. Cro-Magnon-ul desăvârşeşte debitajul lamelar. Gratoarele devin foarte numeroase, burinele robuste, iar din inventarul litic sunt de amintit răzuitoarele (înalte şi cu bot), lamele cu retuşe în formă de solzi, lame cu scobituri largi, bilaterale retuşate abrupt (lame Dufour). Combinau piatra cu osul sau cornul pentru a obţine ciocane-târnăcop. Tot din os sunt realizate vârfuri de suliţă (sagaies), la început cu baza despicată şi mai târziu cu silueta rombică. Diviziunea în interiorul Aurignacianului are la bază utilajul pe os şi a fost stabilită de cercetătorul englez, D.A.E.Garrod, în 1937. Aurignacianul, spre deosebire de Perigordian apare pe teritoriul francez complet format şi deja bine individualizat; înainte de 20 000 de ani, este în plină extensiune în timp ce Perigordianul este înlocuit de Solutrean acum circa 18 000 de ani.. Ciclului Aurignaciano-perigordian îi datorăm primele manifestări de artă.
Se vorbeşte de faciesuri geografice:
- faciesul atlantic,
- faciesul germanic (Europa Centrală);
- aurignacianul est-european.
În Germania, în peştera de la Vogelherd a fost identificată cea mai reprezentativă staţiune din această ţară, fiind cercetată de Gustav Rieck, în 1931. Au fost descoperite figurine zoomorfe lucrate în fildeş, lame retuşate în manieră aurignaciană, burine, însă puţine gratoare. În Italia, Aurignacianul cunoaşte mai multe faciesuri:
- de tip clasic, la Abri Mocchi s-au descoperit lame Dufour;
- de tip circean - unelte cioplite din piatră de râu în peştera de la Fossellone;
- de tip uluzzian - în Grota de la Ulluzo.
În Austria se remarcă aşezările de la Villendorf şi Krems - Hundssleig, iar în Ungaria se observă influenţe szeletiene.
Gravettianul are două origini diferite, astfel că se vorbeşte despre un Gravettian Occidental (Franţa, N.Italiei) şi de un Gravettian Oriental (C.Rusă, Ukraina - Kostenki), Slovacia – ( Nitra, C. Pannonică). Lumea gravettiană a evoluat spre epipaleolitic şi mezolitic.
Solutreanul apare şi se dezvoltă doar pe teritoriile Franţei şi Spaniei. Cronologic, acesta este mai târziu decât Szeletianul, fiind plasat între Aurignacian şi magdalenian. El se caracterizează printr-o retuşă foarte elaborată, plată. Solutreanul păstrează aproape toate utilajele apărute în epocile precedente, relevându-şi măiestria însă în ceea ce priveşte vârfurile: mai întâi cu faţă plană, ele devin bifaciale conservând o extremitate (frunzele de laur); la sfârşitul Solutreanului apare vârful cu peduncul. Utilajul pe os devine mai variat şi datorăm solutreanului aripa săgeţii. Dispariţia solutreanului, ca şi originea sa exactă rămân un mister.
Magdalenianul începe spre 13 000 de ani şi se pare că are câteva rădăcini direct în Gravettian. Utilajul litic este abundent şi o mare parte o reprezintă utilajul lamelar. La diferite nivele de evoluţie ale Magdalenianului îi corespund tipuri specifice de utilaj; percutoare multiple în Magdalenian I, racloare în Magdalenian II, burin (cioc de papagal) în Magdalenian Final. Pe baza materialului pe os se poate stabili şi cronologia culturii, care a cunoscut şase faze, ultimele trei specifice prin harpoane. Este epoca unei mare dezvoltări a artei paleolitice.
Ca regulă generală, se înregistrează un fenomen de microlitizare şi geometrizare.
Acum 20 000 de ani, continentul Nord american se afla în plină eră glaciară (ultimul stadiu - W3). Eustatismul Oceanului planetar era negativ datorită concentrării unei mari cantităţi de apă în calota glaciară de Nord. În consecinţă, între Kamciatka şi Alaska s-a putut trece prin strâmtoarea Behring cu piciorul. Magdalenienii retraşi după turmele de reni s-au stabilizat în preajma calotei glaciare fiind strămoşii eschimoşilor. Comunităţi cu mult anterioare acestora însă, au lăsat urme pe continentul american, fiind identificate astăzi prin : cultura Sandia şi cultura Folsom. Specificul acestor culturi au fost vârfurile bifaciale, asemănătoare cu cele solutreene, de formă foliacee, continuarea culturilor pe miez, şi vârfuri pe lame. Arealul de răspândire a coborât până în America de Sud.