Vorbind despre comunităţile primitive fără a aminti de religiozitatea lor, de rituri, de credinţe, ar fi o gravă lacună, având în vedere faptul că aceste aspecte au influenţat organizarea socială şi viaţa oamenilor
Într-un cadru bogat în manifestări naturale încă neexplicate ca „Spiritul muntelui”, la raportul între misterele naturii şi ale minţii umane ce căuta să interpreteze aceste mistere, trăind sentimente ca : uimirea, mirarea, emoţia. Se naşte astfel un cult al zeului Soare.
Dincolo de creaţiile sale materiale, omul preistoric a dezvoltat şi activităţi pur intelectuale care n-au lăsat nici o urmă: discursul oral, muzica, ideile şi credinţele, organizarea socială şi politică, domenii închise şi inaccesibile. Teoriile asupra religiei şi credinţelor populaţiilor preistorice (ca de exemplu Marea Zeiţă, sacrificiile umane sau antropofagia în Creta), sau în legătură cu sistemele lor sociale (ca de exemplu matriarhatul) pot fi considerate ca teorii arbitrare sau simple ipoteze.
Abatele Henri Breuil, referindu-se la originile artei paleolitice constată că arta figurativă „este departe de a fi legată de un stadiu evoluat de civilizaţie”.
Arta apare în paleoliticul superior (acum 42 000 de ani în urmă pentru zona centrală a Europei şi respectiv acum 31.000 de ani, în regiunea franco-cantabrică), principalele tehnici fiind sculptura, incizia, basorelieful, precum şi pictura rupestră.
Maxima înflorire a tehnicii artei parietale elaborată de comunităţile magdaleniene are ca rezultat redarea foarte realistă şi nuanţată a animalelor care au făcut obiectul unei atente observaţii anterior. H.Breuil consideră că aceste realizări trebuie puse pe seama „cunoaşterii profunde a formelor animale pe care numai experienţa cotidiană a vieţii vânătorului cu marile animale o poate da”. „Arta apare odată cu viaţa socială – afirma Tudor Vianu – şi nu o părăseşte niciodată”. Ea este rezultatul reflecţiei omului, conştient de sine însuşi şi raportându-se la mediul înconjurător.
În realizarea practică a picturilor amintite s-au putut determina două cicluri succesive şi independente de evoluţie a tehnicii: un ciclu cuprinzând aurignacianul şi perigordianul, iar celui de-al doilea corespunzându-i solutreanul şi magdalenianul. Primului ciclu îi putem atribui picturile din peşterile: Altamira, Castillo, Troi Frére, Pech Merle. Apar reprezentate amprente de mâini tinere înconjurate de un fond roşu, brun sau violaceu. Al doilea ciclu este reprezentat de apariţia figurilor pictate. Apar frumoase basoreliefuri. Leroi Gourhan clasifică producţia artistică a paleoliticului superior în trei categorii:
- obiecte decorate: vârfuri de os, corn de ren (obiecte cu utilizare pe termen scurt) şi unelte, obiecte de podoabe, baghete semirotunde din corn de ren- percutoare (obiecte cu utilizare pe termen lung);
- piese de artă mobiliară: statuete din piatră;
- obiecte de artă parietală: urme de mâini, gravuri, basoreliefuri, modelaje în argilă, pictura propriu-zisă.
În ceea ce priveşte arta parietală, dacă în aurignacian animalele rămân multă vreme „înţepenite” în poziţii statice, începând cu magdalenianul
Dacă primele desene sunt schiţate fugar, apar treptat desene liniare şi colorit neted monocrom, folosindu-se culoarea roşie sau galbenă, pentru ca să se treacă apoi la picturile policrome, cu pete de culoare prin intermediul căreia se redă volumul şi forma obiectului, la aplicarea culorii în straturi succesive, urmărindu-se schimbarea intensităţii nuanţei. Arta rupestră se caracterizează prin realism, este plină de viaţă, „artiştii” reuşind să creeze scene dinamice, fiind surprinse cu măiestrie mişcările animalelor şi stări, atitudini de moment ce le sunt specifice.
Observaţia legată de vânătoare a stat la baza cunoaşterii anatomiei animalelor, a descoperirii punctelor vitale: inima şi creierul. Acestea au facilitat şi dobândirea unor tehnici medicale care au oferit posibilitatea îngrijirii fracturilor şi luxaţiilor, folosirea unor plante cu efect coagulant pentru a opri o hemoragie, folosirea antisepticelor vegetale ş.a., ale căror secrete rămân probabil la îndemâna vraciului sau şamanului de care este legată şi practica magiei. Problema care se pune este însă modul de definire a acesteia, fiind un domeniu al controlului incert (Mnadics György). Magia s-a născut ca un reflexie a activităţii simbolice menită să elimine incertitudinile (B.Malinowski), reprezentând o încercare de a prelungi controlul şi asupra unor domenii ce nu pot fi controlate în realitate.
Mircea Eliade, prin analogie cu gintele de vânători contemporani, distinge ca Fiinţe Supreme însoţitorii sau ”spirite păzitoare” therioforme, care protejează atât vânatul, cât şi vânătorii, spiritele junglei şi spiritele diferitelor specii de animale. Oamenii credeau, în această perioadă, că ţara morţilor se află în spatele orizontului, în afara teritoriului cunoscut, iar craniul „găzduieşte” „sufletul” sau „viaţa” animalului sau a omului, atât timp cât ambii sunt înzestraţi cu sânge cald, roşu. Astfel, există o „legătură mistică” între societăţile umane şi animalele pe care acestea trebuie să le jertfească pentru a-şi asigura supravieţuirea.
Dar spaţiul limitat al acestei lucrări nu ne îngăduie să stăruim mai mult asupra unui subiect atât de generos, astfel că vorbi în continuare despre o altă etapă din istoria omenirii, neoliticul.
Spre deosebire de oamenii epocii paleolitice, total dependenţi de natură şi capriciile acesteia, neoliticii sunt producători, iar modul lor de viaţă s-a schimbat foarte mult. Cultivând plante şi domesticind animalele, aceştia stabilesc raporturi diferite cu mediul natural în care trăiesc. În plus, dinamica inovaţiilor presupune şi o adaptare rapidă la noile realităţi, care au la bază o serie de descoperiri importante precum ceramica. Din lut nu se obţin doar vase ci şi o plastică cu semnificaţii spirituale, mărturii importante pentru reconstituirea universului religios al comunităţilor neolitice, demers de altfel deosebit de dificil. Şi acest lucru este facil de înţeles dacă avem în vedere faptul că fiecare noţiune a apărut prin autocritica limbajului – prin gândire. Noţiunile cu care operăm astăzi, au la bază o anumită experienţă ce le conferă anumite sensuri, care de multe ori sunt cu totul altele decât cele cunoscute de cei care ne-au precedat cu atâtea milenii în urmă.
Revenind însă la spiritualitatea perioadei neolitice, sunt de menţionat figurinele din lut ars, antropomorfe (numeroase figurine feminine) şi zoomorfe. Figurine feminine din piatră sau fildeş (Venerele din Lespugnes, Willendorf – Austria, Laussel – Dordogne, Franţa, Gagarino – Ucraina, de exemplu) „populează” şi universul spiritual al paleoliticului superior, constituind reprezentări ale unei forţe supranaturale feminine cu puteri magico-religioase, Marea Zeiţă sau Zeiţa Pasăre, fără a putea însă vorbi de zeitate cu sensurile obişnuite, acestea fiind legate mai mult de existenţa unor rituri, practici religioase. Un interes deosebit trebuie acordate credem, gesturilor, ipostazelor în care sunt surprinse aceste figurine, ce pot indica epifanii ale unor puteri sacre sau ale unui „mister” cosmic.
Arta şi spiritualitatea epocii neolitice se deosebesc radical de cea a epocii anterioare, atât prin ampla difuziune geografică, cât şi prin vivacitatea extraordinară care reflectă mişcările omului, fiind o artă a observaţiei, dar şi a activităţii grupului, a scenelor de amploare, a vieţii cotidiene.
Impresionează realismul vizual, completat de realismul logic, dominante fiind ideile abstracte, intens şi sugestiv comunicate prin intermediul stilizării, care va conduce la preferinţa pentru anumite motive - geometrismul decorativ. Senzaţiile, sentimentele, ideile sunt sugerate, în timp ce omul devine o figură oarecum centrală, surprinsă în cele mai diverse atitudini şi acţiuni, individuale sau colective.
Cultivarea plantelor şi creşterea animalelor induc omului credinţe cu caracter chtonian, în care el stabileşte concordanţe între fertilitatea şi fecunditatea pământului şi atributele specifice femeii, ea însăşi dătătoare de viaţă, în măsura în care cunoaşte „misterul” acesteia, precum şi pe cel al morţii. Raportate la nivelul cosmic, ciclurile specifice vieţii omului, naştere – moarte, primesc sensuri universale. În acelaşi timp, cultul fecundităţii şi al fertilităţii specific Orientului şi părţii răsăritene a Europei, este contemporan şi cu alte manifestări ale vieţii religioase, concretizate în încercări de amenaja spaţiul sacru, delimitat în cadrul orizontului profan, întocmai cum sunt delimitate, treptat, spaţiile celor morţi – necropolele, scoase în afara arealului locuit de cei vii. Apar astfel de sanctuare, de exemplu, la Căscioarele (un model din lut -România) în cadrul culturii Boian, la Parţa, în cadrul culturii Vinča-Turdaş, cu analogii evidente la Çatal Hüyük.
Maria Gimbutas vorbeşte şi de cultul Zeiţei pasăre, legat de apă ca element primordial şi crucial al vieţii, prezent în zonele mai aride cum ar fi arealul balcanic şi Grecia, fiind asociată şi cu laptele şi cu ideea de hrană, în general, cu maternitatea. Cultul respectiv reprezintă, după aceeaşi autoare, o trinitate: viaţă – moarte – înviere.
Ritualurile magico-religioase din perioada neolitică rămân însă o enigmă, mecanismul, forma, obiectul şi scopul lor fiind cel mult deduse cu o oarecare aproximaţie prin analogii, care se pot stabili cu practici specifice comunităţilor aflate pe aceeaşi treaptă de evoluţie culturală astăzi.
Se ştie însă faptul că erau practicate sacrificiile de animale, precum şi sacrificiile umane, după cum le atestă unele descoperiri din perimetrul dobrogean de evoluţie a comunităţilor Gumelniţa, dar şi descoperirile din Germania, de la Tiefenellern, unde au fost identificate resturile a 38 de persoane sacrificate, în majoritate fete şi femei. Se ştie, de asemenea, faptul că erau sacrificaţi copiii, înmormântaţi apoi sub pragul sau podeaua casei, cu speranţa că sufletele curate ale acestora vor proteja şi vor aduce chiar belşug acelei case.
În acelaşi timp, în partea Occidentală a Europei, sunt prezente câteva particularităţi care individualizează comunităţile umane din aceste regiuni. Evoluând în cadrul unui complex cultural pe care specialiştii îl numesc megalitic, comunităţile umane practicau se pare un cult al strămoşilor, pe fondul prezenţei şi a unor culte uraniene, în centrul cărora se afla soarele. Construcţiile megalitice sunt exemple concrete ale înaltului grad de abstractizare şi ale complexei concepţii pe care oamenii o aveau în legătură cu lumea, viaţa şi forţele supranaturale. Putem vorbi de o valorizare deosebită a spaţiului sacru, „Centru al lumii”, loc privilegiat în care este posibilă săvârşirea comunicării cu cerul şi forţele care guvernează de aici lumea, şi în acelaşi timp cu lumea subpământeană, cu spiritele celor morţi.
În unele regiuni (din Pen. Iberică şi Franţa şi, mai ales, în Malta) au fost identificate urmele unui cult al zeiţei (albe) a morţii. În Malta, cercetările arheologice au pus în evidenţă 17 temple (estimându-se că numărul acestora ar putea fi mai mare), ceea ce i-a făcut pe specialişti să presupună că regiunea reprezenta în epocă o Isola sacra. Pereţii templelor sunt decoraţi cu admirabile spirale în basorelief, sunt prezente statui din piatră şi probabil se oficiau aici ceremonii ce presupuneau procesiuni, şi o complexă coregrafie rituală.
Mormintele săpate în stâncă au formă de matrice, revelând prezenţa unor concepţii conform cărora moarte nu este decât o nouă naştere la o altă viaţă, ceea ce explică preferinţa pentru poziţia de fetus a corpului celui mort. Templul ar putea reprezenta la o altă scară aceeaşi reîntoarcere în „pântecele zeiţei”, dar de data aceasta a celor vii.
O altă constatare este faptul că majoritatea mormintelor sunt situate în movile uriaşe, unele dintre ele conţinând chiar peste 100 de trupuri, reprezentând dovada unei practici ce a continuat timp de mai multe generaţii ale aceleiaşi gens.
Menhirii constituiau la rândul lor, un fel de „substituite” ale corpurilor celor morţi, în care sufletele acestora se puteau, poate, reîntrupa pentru a participa la banchetul funerar, prânzuri rituale ţinute deasupra mormintelor. Astfel, aceste monumente erau se pare considerate locuinţe, trupuri ale celor morţi. Se credea şi că sufletele celor morţi ar putea părăsi, din când în când, locuinţele lor, şi pentru a le facilita „ieşirea” se practicau nişte „găuri ale sufletelor” în pietrele care acopereau mormântul.
Concluzie:
Spiritualitatea comunităţilor umane ce evoluează cultural de-a lungul a ceea ce specialiştii numesc generic Epoca pietrei cunoaşte o serie de elemente de continuitate (în ceea ce priveşte credinţa în existenţa unor forţe supranaturale, care guvernează universul, precum şi într-o viaţă de după moarte), dar şi numeroase elemente distinctive pentru fiecare perioadă în parte.
Astfel, dacă perioada paleolitică transpune în plan mental şi religios calitatea omului de consumator, de fiinţă dependentă de natură pentru a-şi satisface necesităţile biologice, neoliticul, cu întreaga gamă de inovaţii, va cunoaşte o schimbare în ceea ce priveşte raportul dintre om şi natură. Încetând să mai practice în primul rând vânătoarea, relaţia mistică cu animalele sălbatice dispare treptat, fiind înlocuită de o serie de reprezentări abstracte, în cadrul cărora simbolul joacă un rol primordial.
Lumea, cosmosul sunt concepute în funcţie de structurile fundamentale ale raţiunii umane, logic, senzaţiile şi sentimentele fiind apoi transpuse în limbaje specifice pentru a putea fi comunicate celorlalţi. Predomină în această perioadă cultul fecundităţii şi fertitlităţii (în Orient), grija pentru amenajarea spaţiului sacru, cultul morţilor, credinţele avînd caractere chtonieine, uraniene sau mixte (în Occident).