Descoperirea bronzului a marcat fără îndoială un important progres în istoria omeniri. Bronzul este un aliaj obţinut prin combinarea aramei (în proporţie de 90%) cu cositorul, arsen, antimoniu sau plumbul (în proporţie de 10%). Aliajul avea ca scop îmbunătăţirea calităţii cuprului, prea moale, şi coborârea temperaturii de topire (temperaturile de fuziune sunt inferioare celor specifice metalelor pure). Iniţial au fost exploatate zăcămintele de suprafaţă – cele mai bogate, dar şi cele care se epuizează cel mai repede – după care s-au practicat puţuri sau galerii pentru a se ajunge la minerale.
În procesul metalurgic un rol deosebit de important îl joacă temperatura ce putea fi controlată prin intermediul cuptoarelor (de la simple gropi săpate în pământ până la cele mai elaborate – comportând diverse procedee de aerisire, orificii de evacuare) şi folosirea foalelor. Aceste operaţii erau practicate de meşteri în ateliere specializate, cu amenajări şi utilaje specifice.
1. Tehnici
Metalurgia bronzului se bazează pe cunoştinţele dobândite în timp de cei ce prelucrau arama, care putea fi prelucrată prin topire, iar odată răcită prezenta o anumită duritate şi pe posibilitatea obţinerii materiei prime prin arderea minereurilor sau pământuri cristaline, la temperaturi ridicate şi în contact direct cu cărbunele de lemn, realizându-se astfel reducţia.
Iniţial, cuprul era exploatat în stare nativă (filoane) – la Sialk, de exemplu, în Iran, şi prelucrat apoi prin ciocănire. Indienii din America de Nord au avut la dispoziţie cantităţi mari de cupru nativ, pe care-l exploatau pe malurile Marilor Lacuri.
Prin topire însă, arama putea fi prelucrată mai uşor, se obţineau lame tăioase cum nu se realizau din piatră, iar odată tocită partea activă, obiectul putea fi retopit şi remodelat la nesfârşit. Meşterii dispuneau de un inventar specific: cuptoare, creuzete, cleşti ş.a.m.d.
Activitatea metalurgică poate fi considerată cea mai veche activitate specializată.
Descoperirea bronzului a oferit meşterilor posibilitatea de a crea obiecte mai rezistente şi mai diversificate din punctul de vedere al funcţionalităţii. Un alt avantaj a fost temperatura mai mică de topire (cca. 8000 C), ceea ce însemna şi o economie importantă de combustibil. Gama produselor obţinute prin topirea şi turnarea în forme a bronzului (se folosea metoda cerei pierdute) includea unelte, arme şi podoabe.
2. Difuziune
Acum 3 000 de ani î.Hr. apar în Orientul Apropiat şi Nordul Indiei trei factori care vor determina alte schimbări în viaţa oamenilor: irigaţia, metalurgia bronzului şi contactul cu triburile de păstori nomazi. Comunităţile agrare din Valea Nilului, a Tigrului, Eufratului, Indusului se centralizează, transformându-se în aglomerări urbane.
În Egipt, Siria, Fenicia, Mesopotamia, India de Nord se dezvoltă şi schimbul de mărfuri, în măsura în care acestea dispun de surse importante de materii prime, iar comunicarea între comunităţi, pe această cale, conduce la o uniformizare artistică şi religioasă.
Din Anatolia, metalurgia bronzului se difuzează, peste Marea Egee, în Grecia, Peninsula Balcanică, în Thracia, Macedonia, Thessalia, apoi la nord de Balcani şi de-a lungul Văii Dunării.
Astfel, cronologia epocii bronzului cunoaşte decalaje pe largi zone geografice, reperul constituindu-l (după P.Reinecke) evoluţia din zona sudică şi respectiv din centrul Europei.
Prima vârstă a bronzului (sau bronzul vechi) este datată în mileniul III (3200-2000 î.Hr.) şi constituie evoluţia civilizaţiei neolitice care s-a dezvoltat înainte în Asia Mică şi Cyclade. Difuzarea metalurgiei bronzului, facilitată de abundenţa resurselor miniere, a condus la schimbări fundamentale în modul de viaţă a insularilor, la sfârşitul mileniului al IV-lea, această activitate părând a fi fost limitată la producţia utilitară unde decorul nu este necesar. S-au păstrat câteva piese, arme şi diverse unelte, care dovedesc impactul metalului în viaţa cotidiană: mai numeroase la jumătatea mileniului IV, aceste obiecte, obţinute prin batere, asigurau protecţia proprietarilor, şi preponderenţa meşterilor de la cei specializaţi în tehnica prelucrării cuprului până la tâmplari, meşteşuguri foarte importante pentru populaţiile preocupate şi de navigaţie. Utilizarea bronzului explică creşterea numerică şi ca volum a figurinelor din marmură din Cycladicul vechi II. Printre alte metale, argintul ce abundă, este folosit la confecţionarea vaselor foarte delicate, din categoria cupelor din colecţia Goulandris. Primele pyxide cilindrice, flacoane piriforme din grupul Kampos, urcioare cu cioc şi cratere din grupul Kastri şi Amorgos sunt ilustrate prin exemplarele cele mai reprezentative.
Însă cel mai important mod de exprimare a gustului estetic pentru locuitorii insulelor Cyclade rămâne ceramica. În afară de evoluţia formelor se înregistrează şi o schmbare a decorului în funcţie de care specialiştii stabilesc cronologia acestei perioade.
În China, epoca bronzului începe în 1 600 î.Hr.
3.a. Bronzul timpuriu
Pe coasta Asiei Mici, dominând intrarea meridională a Dardanelelor s-a dezvoltat Troia I (3000-2500 î. Hr.) , iniţial o aşezare puternic întărită, ce ocupa o suprafaţă nu prea mare (diametrul fiind de 90 m). S-au păstrat părţi din zidul de apărare şi poarta, flancată de două turnuri. Aşezarea aparţine celei mai vechi faze a bronzului, iar sfârşitul ei s-a datorat unei puternice incendieri. Deşi mesopotamienii şi egiptenii cunoşteau şi foloseau deja scrierea, aceasta a rămas necunoscută în această zonă.
În Cyclade, un mare complex insular care domină centrul Mării Egee (gr. Kyklos=cerc, insulele fiind dispuse în cerc în jurul insulei Delos), ca în toate societăţile insulare, introducerea elementelor alogene nu a produs o înnoire – brutală sau nu - de populaţii. Elementele noi sunt selectate, asimilate treptat, deseori total, de societatea cycladică, însă aceasta reuşeşte să-şi păstreze fizionomia specifică. Obişnuiţi să se confrunte cu sărăcia şi cu condiţii de viaţă deseori dure, locuitorii acestei zone sunt inventivi atunci când sunt puşi în situaţia de a căuta şi exploata cele câteva resurse pe care insulele le pun la dispoziţia lor.
În timpul Cycladicului Vechi I (3200-2800 î.Hr.) oamenii prelucrează obsidianul şi piatra vulcanică ce abundă la Melos, marmura, plumbul,ş.a.. Bronzul timpuriu se caracterizează prin existenţa unor simple cabane, construite din materiale perisabile, înmormântări individuale în morminte cu dale din piatră (în cistă) şi forme ceramice puţine. Acestei perioade îi aparţin mai multe grupuri culturale: gupurile Lakkoudes, Pelos şi Plastiras, cărora le corespund diverse figurine din marmură. Cycladicului Vechi II reprezintă apogeul civilizaţiei cycladice. Siturile de locuit de pe coastă nefortificate sunt abandonate în favoarea aşezărilor plasate pe înălţimi, ale căror pante mai accesibile sunt protejate prin întărituri. Arhitectura este mai elaborată în raport cu faza precedentă, casele sunt construite din piatră, urmând un plan rectangular sau curbiform, fiind acoperite cu pământ bătătorit depus pe grinzi masive din lemn.
Începutul epocii bronzului poartă în Grecia numele convenţional de Helladic, care cuprinde trei faze de evoluţie: Helladicul Vechi, Helladicul Mijlociu şi Helladicul Recent. Prima fază corespunde civilizaţiei anatoliene a noilor veniţi, care vor fi asimilaţi la rândul lor, către 1950, de alţi năvălitori.
În această perioadă, Europa de sud-est este, din punct de vedere etnic, rezultatul integrării în mediul său cu tradiţie neolitică a unei succesiuni de comunităţi alogene, de origini diferite, pătrunse în această regiune în trei mari perioade: în eneoliticul târziu, perioada de tranziţie spre epoca bronzului şi spre sfârşitul bronzului timpuriu (Petre Roman).
În centrul Europei (Boemia, Republica Cehă astăzi) bogate depozite de cupru şi staniu au facilitat dezvoltarea tehnologiei de prelucrare a bronzului în timpul mileniului III î.Hr.. Pentru această perioadă sunt tipice mormintele regale şi aristocratice acoperite de kurgane (barrow) sau tumuli, însă în mileniul următor intervine o schimbare; incineraţia devine o practică comună, şi înmormântările în urnă (urnfields) încep să stabilească un obicei.
Din amestecul culturii ceramicii şnurate cu componente ale culturii paharelor în formă de clopot se nasc noi culturi, ca de exemplu, Unětice, cultura ceramicii încrustate. În bazinul Dunării, vestul României şi nordul Iugoslaviei modul de viaţă, pe care M.Gimbutas îl numeşte „vechi european”, continuă în cadrul culturilor Nagyrév şi Periam. La est se răspânesc grupuri ce au suferit procesul de indo-europenizare: Hatvan, urmat de Otomani-Wietenberg, Monteoru şi Tei.
3.b. Bronzul mijlociu
Este perioada în care, în Anatolia centrală apare şi se dezvoltă Regatul Hatti (2500-2000 î.Hr.). Deşi foarte influenţaţi de Mesopotamia, hattiţii şi-au păstrat originalitatea în arta şi civilizaţia lor. Timp de aproape două milenii, de acum 2500 până acum 700 î.Hr., Anatolia a cunoscut existenţa unor mici regate în care regele îşi asuma şi rolul de mare preot. În acelaşi timp cu marile migraţii de indo-europeni din Nordul Europei spre regiunile mai calde din Sud, la sfârşitul mileniului III î.Hr. pătrund peste Caucaz în Anatolia hittiţii. În cursul primei jumătăţi a mileniului II, principatele indo-europenilor coexistă cu cele ale hittiţilor, pentru ca spre 1700 î. Hr. întreaga regiune să devină un regat hittit.
O altă mare aşezare din perioada la care ne referim este Troia II (2500 – 2200 î. Hr.), care va continua producţia meşteşugărească anterioară, mai cu seamă în domeniul ceramicii. Apar schimbări însă în ceea ce priveşte tehnicile de construcţie militară sau civilă , şi mai cu seamă în ceea ce priveşte metalurgia bronzului. Din această perioadă datează celebre tezaure din aur, considerate de Schliemann ca aparţinând regelui Priam. În cele şapte nivele aparţinând acestui nivel cronologic (Troia IIa-g) s-a putut constata o foarte echilibrată organizare a spaţiului locuit al cetăţii (diametrul fiind de cca 110 m). În jurul aşezării au fost ridicate ziduri puternice, refăcute şi consolidate succesiv, de cel puţin trei ori, în decursul perioadei menţionate. Cetatea era bogată şi bine organizată. S-au descoperit vase de ceramică, lucrată la roată, influenţă probabil siriană (cupe cu două toarte, cupe simple) şi podoabe de aur (cercei, inele, ace, diademe) datând din faza Troia IIg, urmată de un nou incendiu, ca urmare a pătrunderii primelor populaţii indo-europene.
În mileniul al III-lea, Creta cunoaşte o dezvoltare dinamică din punct de vedere cultural datorită numeroaselor contacte cu Egiptul, Anatolia, Cyclade şi mai târziu cu coasta Levantină. Această evoluţie poate fi urmărită de-a lungul a trei faze:
- Epoca Minoică veche (primele secole ale mileniului III şi sfârşeşte în sec XXI î.Hr.;
- Epoca Minoică Mijlocie (către 2100/2000 – 1600), când apar primele palate la Knossos – Phaistos şi Mallia. Tot acum apare scrierea hieroglifică, apoi linearul A;
- Epoca Minoică Recentă (către 1600 – 1200). Palatele şi vilele de la Knossos (Zakro, Haghia, Triada, Phaistos, Mallia) sunt reconstruite şi bogat decorate.
În perioada Minoică Mijlocie în zona centrală şi orientală a Cretei a înflorit o civilizaţie urbană, rafinată. Cercetările de la Cnossos, Micene şi din alte situri au dezvăluit faptul că era cunoscută şi folosită scrierea, prima pictografică şi apoi liniară (Liniarul A), de tip silabic, incizată pe tăbliţe de argilă, poate ca urmare a influenţei mesopotamiene. La Cnossos şi în alte situri au fost identificat adevărate oraşe, în care locuitorii trăiau în case cu mai multe etaje, cu ferestre şi curţi interioare; obişnuiau să se înconjoare de obiecte de artă. Erau guvernaţi de rege, şi asimilaseră uzanţe administrative specifice Orientului Apropiat. Pe de altă parte neobişnuita absenţă a spaţiilor sacre amenajate – sanctuare – pare să indice faptul că ceremoniile religioase averau ca loc de desfăşurare palatele în care regii erau şi mari preoţi.
În secolul al XV-lea se pare că s-a instalat o dinastie aheeană, după care palatele sunt distruse (Knossosul dispare după 1380 î.Hr.). În ceea ce priveşte esenţa civilizaţiei minoice, aceasta a fost mai mult un reflex local al civilizaţiei miceniene, până la tulburările din secolul al XII-lea, care au precedat cucerirea doriană.
La Mokhlos, mică insulă lângă ţărmul septentrional al Cretei răsăritene, a existat o aşezare deosebit de influentă în a doua jumătate a mileniului III î. Hr.. Au fost descoperite morminte colective construite din piatră, de formă dreptunghiulară, vase de piatră şi bijuterii din aur.
În perioada 2 300 – 2 000 î.Hr. se dezvoltă Cycladicul Vechi III, caracterizat prin cultura Phylakopi I: apar acum adevărate oraşe nefortificate pe ţărmul mării, în zone relativ deschise. Mormintele conţin înhumări multiple, iar formele ceramice sunt mai elaborate. Civilizaţia cycladică a întreţinut relaţii comerciale cu civilizaţii contemporane, minoică în Creta şi helladică în Grecia, dar şi cu cele din Asia Mică, bazinul Dunării, Marea Azov, insulele din Adriatică şi poate şi cu Insulele Baleare. Ea ocupă locul întâi în lumea egeeană în timpul întregului Cycladic Vechi şi s-au regăsit urmele influenţei ei în civilizaţia Greciei continentale din epoca bronzului până în epocile miceniană şi arhaică.
În Europa, bronzul este introdus o mie de ani mai târziu decât în Anatolia, prin purtătorii de torquesuri6 (anatolieni), care apar la Ras Shamra, la începutul
mileniului II î.Hr., trec prin Europa centrală şi ajung până în Alsacia, şi se îndreaptă spre minele de staniu din Boemia.
În regiunea Dunării Mijlocii (Slovacia şi Ungaria) apare o civilizaţie caracterizată prin prezenţa unei ceramici negre, lustruite, denumită de specialişti cultura „Câmpurilor cu urne” (urnfields), deoarece purtătorii acesteia practicau ritul funerar al incineraţiei în urne. Acestea din urmă erau apoi îngropate într-o mică movilă de pământ (tumul). În expansiunea lor, începând din secolul al XV-lea , spre sudul continentului, de-a lungul principalelor trasee comerciale ce urmau văile marilor râuri, aceste populaţii au împins spre sud şi vest populaţii mai vechi, ajungând până în Grecia şi Asia Mică. În acest din urmă „popas” au dat naştere unui curent de proporţii – curentul egeean sau al „popoarelor mării”, ajungând să atace Egiptul, la începutul secolului al XII-lea, în timpul faraonului Ramses III (1198-1176.î.Hr.).
La Troia aceste populaţii au lăsat ceramica decorată cu protuberanţe, în stratul VII b 2, marcând astfel traseul pe care l-au urmat în drumul lor spre Mediterana Orientală.
În această perioadă populaţiile din Europa Centrală şi Balcani vorbesc limbi indo-europene. Excepţie fac civilizaţiile din Creta şi Grecia în tot timpul mileniului al II.lea î.Hr..
3.c. Bronzul târziu
Distrugerea palatelor cretane după 1450 î.Hr. (cel din Knossos a fost distrus după 1400 î. Hr.) a marcat declinul civilizaţiei Minoice, şi ulterior a dezvoltării civilizaţiei Miceniene. Stilul artei miceniene şi tăbliţele cu Linearul B prezente pe insula cretană indică preznţa unei populaţii din peninsulă.
Un oraş tipic micenian are un centru, cu un palat regal fortificat. Oraşele sunt fortificate cu structuri masive ridicate din piatră, cunoscute ca ziduri ciclopice. Linearul B din această perioadă include numele zeilor greci, cum ar fi Zeus, şi detalii privind posesiunile regale. Măştile din aur, ceramica şi vasele din aur şi argint, podoabele descoperite de Schliemann în mormintele regale sugerează o mare influenţă şi putere pe care o vor dobândi micenienii.
Troia, care are o poziţie navală foarte bună, fiind situată în apropiere de Hellespont, posedă o colecţie exorbitantă de produse miceniene. Arheologii au stabilit că oraşul a fost distrus după 1200 î.Hr..
6un colan rigid, din metal, cu capete deschise de obicei, de formă ovală sau circulară. Se purta la gât şi era semn distintctiv pentru anumite caregorii sociale
În Europa, secolele XIII-XII î.Hr. au cunoscut o extraordinară dezvoltare a producţiei metalurgice, în timp ce regiunile centrale ale continentului, pe cursul mijlociu al Dunării, se dezvoltă un focar cultural şi o mare putere militară în acelaşi timp (Marija Gimbutas). Se generalizează acum incineraţia, şefii militari fiind înmormântaţi în tumuli regali, cu un inventar bogat: săbii, vârfuri de suliţă, securi, armuri, coifuri şi jambiere, piese de harnaşament, podoabe de bronz şi alte artefacte.
La sfârşitul Helladicului târziu III B, în jur de 1230 î.Hr., apar în Grecia, la Micene, Kallithea, în Epir şi în jurul Salonicului, săbii, pumnale, securi, brăţări cu capetele ăn formă de spirală şi fibule arcuite în formă de spirală, ale căror origini sunt central-europene.
La rândul ei, şi Italia este influenţată de acestă cultură. Probabil, conform datelor lingvistice şi epigrafice, proto-illirii sau proto-frigienii sunt responsabili de distrugerea de distrugerea citadelelor miceniene. Marija Gimbutas crede că patria acestora ar trebui căutată în perimetrul culturii Gáva, ai cărei purtători s-au deplasat spre sud şi sud-est în vestul Anatoliei (după cum pare să confirme şi prezenţa ceramicii specifice – urne bitronconice cu proeminenţe). Acelaşi tip de ceramică a fost identificată şi în orizontul VIII B de la Troia, corespunzând secolului al XII-lea î. Hr..
Păstrându-şi poziţia dominantă în Europa, după momentele menţionate mai sus, cultura câmpurilor cu urne vor evolua treptat spre epoca fierului, în perioada secolelor XII-VIII î. Hr..
Concluzii:
Evoluţiile tehnologice din neolitic, prelucrarea lutului şi obţinerea ceramicii de bună calitate , prin stăpânirea temperaturilor de ardere, precum şi descoperirea aramei au creat premisele obţinerii şi prelucrării bronzului – aliaj din cupru şi plumb.
Metalurgia bronzului a determinat o serie de schimbări în plan economic, dar mai cu seamă social. Este perioada în care se încheie procesul de indoeuropenizare, societăţile umane se ierarhizează, pe fondul apariţiei aristocraţiei militare. Ca urmare a generalizării specializărilor în domeniul economic, schimburile comerciale se dinamizează, având ca suport dezvoltarea tehnicilor navigaţiei şi a transportului terestru. În plan spiritual se impun ideile şi credinţele religioase specifice lumii indo-europene.