Formaţiunea politică creată de Burebista nu trebuie înţeleasă în accepţiunea contemporană a conceptului de "stat", ci în sensul său antic, ca o structură politică cu un teritoriu propriu şi o putere politică instituţionalizată.
Existenţa unui teritoriu al statului lui Burebista este un fapt relativ uşor de demonstrat pe baza izvoarelor antice. Potrivit cercetărilor arheologice şi informaţiilor furnizate de istoricii antici, el se întindea între Nistru, litoralul nord-vestic al Mării Negre, Dunărea inferioară, Dunărea mijlocie şi Morava. Mai important însă decât prezenţa unui teritoriu statal este existenţa fenomenului de teritorializare a obştilor dacice care au intrat în alcătuirea formaţiunii lui Burebista. Aceasta înseamnă c ă teritoriul locuit de daci a căpătat pentru aceştia din urmă mai mult decât o simplă utilitate economică, ajungând să aibă şi o semnificaţie politică. Cu alte cuvinte, conştiinţa identitară a individului a încetat să se mai definească prin raportare la rudele de sânge (obştea gentilică), în locul său instaurându-se în mod treptat conştiinţa apartenenţei sale la un anumit teritoriu (obştea teritorială).
Fenomenul de teritorializare a obştilor poate sesizat cel mai bine în zona Munţilor Orăştiei, unde civilizaţia dacică a avut un caracter cvasi-orăşenesc. Tot aici este atestată existenţa unui complex de fortificaţii din piatră care se constituiau într-un sistem defensiv conceput în mod unitar. Acesta contrastează în mod evident cu fortificaţii ridicate din pământ în afara arcului carpatic, ceea ce i-a determinat pe specialişti să conchidă că sistemul din Munţii Orăştiei reprezenta de fapt capitala formaţiunii politice, în vreme ce restul întăriturilor constituiau probabil centre tribale sau unional tribale.
Politica externă a lui Burebista ne dezvăluie şi ea o dimensiune a fenomenului de teritorializare a societăţii geto-dace, întrucât campaniile militare întreprinse de rege nu au fost simple raiduri de pradă, specifice organizării tribale, ci s-au constituit în expediţii de cucerire, menite să lărgească hotarele ţării. Faptul este demonstrat de rezultatele cercetărilor arheologice care au demonstrat că în unele dintre teritoriile anexate (mai ales în nord-vest) au fost întemeiate aşezări geto-dace în locul celor care aparţinuseră populaţiilor cucerite.
Cea de a doua condiţie pentru existenţa unui stat în sensul antic al conceptului este şi ea îndeplinită. Statul lui Burebista a dispus într-adevăr de un centru de putere politică care, în aparenţă, dispunea de o minimă organizare instituţională. Este vorba în primul rând despre instituţia regelui (basileus), care, potrivit descrierilor lăsate de istoricul Strabon are trăsăturile unei monarhii autoritare. Începând cu Burebista, titlul regal a încetat să mai indice pe şeful civil şi militar al unei obşti gentilice, un primus inter pares ales de comunitatea tribală. El ajunge acum să desemneze pe deţinătorul unic al puterii, suficient de puternic să impună legi (ordine sau porunci) supuşilor săi, în cadrul unui raport de tipul guvernanţi-guvernaţi.
Instituţiei monarhice i se adaugă însă şi alte elemente de organizare instituţională a puterii, precum existenţa unor titluri aulice şi prezenţa probabilă a unei cancelarii regale, toate acestea făcând trimitere la modelul de organizare a statelor elenistice contemporane. De altfel, trebuie precizat că izvoarele antice utilizează pentru indicarea acestei formaţiunii politice geto-dace acelaşi termen pe care îl folosesc şi pentru desemnarea unor state antice contemporane, ceea ce poate să însemne că în viziunea contemporanilor între acestea din urmă şi statul lui Burebista nu existau diferenţe notabile.