Perioada ce a urmat retragerii romane din provincia Dacia a însemnat din punct de vedere politic trecerea teritoriului locuit de comunităţile daco-romane sub controlul succesiv al populaţiilor migratoare, chiar dacă, în secolele următoare Imperiul va mai reveni la nordul Dunării, unde va restabili capete de pod pentru diverse intervenţii militare.
Evacuarea provinciei a adus cu sine o scădere bruscă a numărului de locuitori din fosta provincie, aceasta întrucât odată cu administraţia şi armata s-au deplasat la sud de Dunăre locuitorii înstăriţi, dar şi cea mai mare parte a populaţiei urbane. În consecinţă, pe parcursul secolelor următoare, civilizaţia urbană din Dacia a intrat în declin, trăsăturile sale căpătând tot mai pronunţate accente rurale. Semnele acestui declin pot fi sesizate în special în domeniul economiei, unde se poate constata dispariţia unor activităţi legate de modul urban de existenţă (ca meşteşugurile de artă, de pildă), prăbuşirea comerţului, dispariţia circulaţiei monetare şi a activităţilor miniere. Ruralizarea fostei provincii Dacia s-a manifestat însă şi prin prezenţa unui fenomen de migrare demografică, populaţia urbană părăsind vechile oraşe romane pentru a se aşeza în mediul rural. În aceste condiţii, centrul de greutate al vieţii economico-sociale şi administrativ-politice ajunge să se mute dinspre zona centrelor urbane către aceea a comunităţilor săteşti.
În plan social, evacuarea păturilor avute şi dispariţia structurilor administrativ-politice romane au condus la nivelarea diferenţelor sociale dintre membrii comunităţilor locale şi au făcut posibilă revigorarea vechilor structuri dacice de organizare, care fuseseră obştile săteşti. Foarte probabil, acestea au supravieţuit momentului cuceririi romane şi au fost integrate, într-un fel sau altul, în formele administrative impuse de cuceritori. În aceste condiţii, dispariţia aparatului de stat roman a creat condiţiile pentru ca obştile să î şi reia funcţiilor economice, sociale şi politice pe care le avuseseră înaintea cuceririi romane.