1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Structura social-economică a comunităţilor săteşti autohtone a constituit unul dintre cei mai importanţi factori ai continuităţii populaţiei romanice pe acest teritoriu, ea contribuind la menţinerea şi îmbogăţirea culturii autohtone, în ciuda deselor schimbări politico-militare. Practic, în întreaga perioada discutată, comunităţile daco-romane şi, ulterior, cele româneşti şi-au păstrat identitatea în cadrul diverselor formule politice introduse de cuceritorii migratori, tocmai datorită menţinerii structurii proprii de organizare, care a fost obştea sătească.

Obştea daco-romană era o comunitate de oameni având o organizare social-economică proprie şi un teritoriu bine delimitat. Aceasta era alcătuită, în general, din 20-40 de gospodării, numărul lor variind însă în funcţie de diverşi factori geo-climatici, economici şi politici. Fiecare comunitate avea un teritoriu propriu ale cărui limite era stabilite, de regulă, în funcţie de configuraţia geografică a zonei. Teritoriul obştii cuprindea vatra satului, unde se grupau gospodăriile individuale, biserica şi cimitirul aşezării, şi zonele economice ale acestuia: pământul arabil, islazul, pădurea, cursurile de apă, iazurile.

Producţia comunităţilor săteşti carpato-dunărene avea la bază atât proprietatea privată, cât şi pe aceea comună. Fiecare membru al obştii era un om liber, posedând o proprietate funciară privată, care se transmitea ereditar. Prezenţa proprietăţii funciare private cu caracter ereditar constituie una dintre trăsăturile distinctive ale obştii autohtone, diferenţiind-o fundamental în raport cu organizarea popoarelor migratoare (precum germanii şi slavii), în cazul cărora pământul era împărţit periodic între membrii obştii. În cadrul organizării obştilor autohtone, o parte din teritoriul aflat la dispoziţia comunităţii (agerpublicus) era utilizat de către toţi membrii acesteia. Bunurile obţinute de pe urma exploatării acestuia putea primi diverse destinaţii, cele mai importante dintre acestea fiind asigurarea unor rezerve strategice pentru anii cu recolte slabe şi plata tributului datorat populaţiilor migratoare.

Prin dispariţia statului, obştea sătească autohtonă a fost nevoită să îşi asume funcţiile administrative ale acestuia, fără a beneficia însă şi de avantajele instituţionale de care dispusese statul. Astfel, în absenţa unei forţe publice instituţionalizate care să impună respectarea unor interese generale stabilite la nivelul central, membrii obştii s-au văzut în situaţia de a-şi defini singuri obiectivele comune. Conştientizarea şi asumarea acestor interese comune i-a condus pe autohtoni la elaborarea unui set de norme juridice cu caracter cutumiar şi la organizarea unor structuri administrative de conducere, ambele elemente având menirea să asigure îndeplinirea obiectivelor generale ale obştii.

În această etapă din evoluţia obştii autohtone, structurile de conducere chemate să administreze interesele comune erau dominate din organe colective. Preeminenţa lor se explică prin absenţa din sânul obştii a oricăror diferenţe sociale, în condiţiile în care membrii comunităţii erau egali între ei, având cu toţii acelaşi statut juridic de oameni liberi.

Cel mai important organ de conducere era Adunarea obştească, numită mai târziu Grămada satului sau Adunarea megieşilor. Fiind formată din toţi membrii adulţi ai obştii, aceasta avea competenţa să rezolve orice problemă a comunităţii. Un alt organ colectiv era Sfatul bătrânilor sau Oamenii buni şi bătrâni. Acesta era format probabil din membri aleşi de către comunitate şi avea atribuţii de natură judecătorească. Structurile de conducere ale obştii includeau şi un organ unipersonal. Acesta era judele, conducătorul militar al satului (cu atribuţii de poliţie), ales în această poziţie datorită calităţilor sale personale. În sarcina lui intrau asigurarea pazei la hotarele satului şi păstrarea ordinii interne, motiv pentru care era ajutat de un corp de cercetaşi sau vânători de urme recrutaţi dintre membrii obştii.

Loading...