loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Pe parcursul secolelor VII-VIII, între membrii obştilor săteşti şi-au făcut apariţia diferenţieri sociale şi de avere, favorizate de diverşi factori, între care un rol de primă mână l-au avut existenţa proprietăţii private şi diversele conjuncturi politico-militare favorabile acumulării de bunuri.

Este foarte probabil că, în relaţia cu migratorii, comunităţile locale au apelat la soluţia delegării unor responsabilităţi către unul sau mai mulţi reprezentanţi. Aceştia din urmă, aleşi pe baza unor criterii de eficienţă stabilite în interiorul obştii, au ajuns să se bucure de respectul comunităţii, dar şi de o serie de privilegii materiale din partea acesteia. De cealaltă parte, conducătorii populaţiilor migratoare, cei care deţineau puterea politică în zonă, aveau şi ei nevoie de astfel de persoane care să asigure punerea în aplicare a principalelor obligaţii care reveneau obştilor locale: plata tributului şi comanda contingentelor militare puse la dispoziţie. În acest context, nu este exclus, ca în scopul facilitării acestui tip de relaţii dintre autohtoni şi migratori, conducătorii obştilor să fi beneficiat şi din partea căpeteniilor alogene de un statut privilegiat, primind scutiri de taxe în schimbul serviciilor prestate. Aşadar, ţinând cont de specificul relaţiilor dintre autohtoni şi migratori, este foarte probabil faptul că această categorie de conducători a fost recrutată în special din rândul juzilor (denumire de origine latină) sau cnezilor (denumire de origine slavă), comandanţii militari ai obştilor autohtone.

Trebuie spus însă că dacă în secolele anterioare aceste poziţii fuseseră ocupate prin acordul comun al comunităţii, în noua etapă istorică, cnezii şi juzii au ajuns să îşi transmită poziţia în fruntea obştii pe cale ereditară, reuşind să o transforme dintr-o magistratură într-un statut social. În acest context, Adunarea obştească şi Sfatul bătrânilor au pierdut multe dintre atribuţiile pe care le avuseseră în perioada secolelor IV-VII, ele trecând de acum înainte în apanajul juzilor şi cnezilor. Se poate concluziona astfel că fenomenul de diferenţiere socială instalat între membrii obştii a produs efecte majore la nivelul organizării administrative a obştii, conducând la creşterea importanţei organelor de conducere unipersonale în detrimentul celor colective.

Aşa cum am arătat mai sus, obştile săteşti autohtone erau comunităţi restrânse, care nu puteau dispune de o forţă militară deosebită. Cu timpul însă, obştile aflate în cadrul zonelor geografice unitare, aşa cum erau bazinele hidrografice, au început să se îşi unească teritoriile şi potenţialul uman, dând naşte unor organisme politico-administrative mai complexe de tipul uniunilor de obşti. Apariţia acestor formaţiuni politice prestatale pe văile râurilor este motivul pentru care ele mai sunt denumite şi cnezate de vale.

La formarea acestor noi structuri au concurat mai mulţi factori. Un rol important a revenit caracterului teritorial pe care l-au avut obştile autohtone, această trăsătură favorizând relaţiile dintre membrii comunităţilor învecinate. Tot aici a contribuit şi conştientizarea faptului că, prin unificare, comunităţile săteşti aveau ocazia să dobândească un potenţial defensiv superior, ce putea fi valorificat împotriva invadatorilor. Factorul decisiv l-a constituit însă apariţia unui interval de circa două secole şi jumătate în care direcţiile de deplasare ale migratorilor nu au mai intersectat teritoriul românesc. Perioada a constituit, aşadar, un moment de respiro pentru societatea autohtonă, care a dispus acum de răgazul necesar pentru a-şi cristaliza structurile sociale şi a se organiza în forme administrativ politice superioare.

Închegarea primelor uniuni de obşti datează încă de la sfârşitul secolului al VIII-lea. Cea mai elocventă dovadă a existenţei acestora o reprezintă apariţia în această perioadă a unor cetăţi de pământ întărite cu palisade din lemn şi şanţuri de apărare. Astfel de construcţii nu puteau fi ridicate de membrii unei singure obşti, ci numai prin munca obligatorie şi dirijată a membrilor mai multor obşti reunite în cadrul unei astfel de uniuni. Aceste fortificaţii au funcţionat ca centre de putere pentru uniunile de obşti mai puternice şi, foarte probabil, drept reşedinţe pentru conducătorii lor. Ele le-au permis acestora din urmă să subordoneze uniunile de obşti din jur, conducând în cele din urmă la apariţia unor formaţiuni politice de mari dimensiuni, pe care izvoarele scrise din secolele X-XIV le denumesc voievodate sau ţări.

La conducerea acestor formaţiuni politice se aflau voievozi, jupani sau duci (lat. dux) cu atribuţii de natură politică, judiciară şi militară, care îşi transmiteau ereditar puterea. În jurul lor, gravitau cnezii aflaţi la conducerea obştilor (cnezii săteşti) şi a uniunilor de obşti înglobate (cnezii de vale), cei care alcătuiau o elită militară şi socială, de asemenea ereditară. Această elită participa alături de voievod la luarea principalelor decizii, relaţia de colaborare dintre cele două părţi fiind instituţionalizată sub forma unui consiliu sau sfat cu rol consultativ.

Date fiind dimensiunile lor teritoriale, existenţa unei puteri politice instituţionalizate, specificul relaţiilor social-politice, dar şi constatarea că ele devin subiecte ale dreptului internaţional, uniunile de obşti de tipul cnezatelor, voievodatelor şi ţărilor pot fi considerate drept formaţiuni statale în fază incipientă de organizare.

Loading...