În anul 1853, urmând strategia de extindere teritorială pusă la punct încă de la începutul secolului al XVIII-lea, Imperiul Ţarist a căutat să profite încă odată de slăbiciunile Imperiului Otoman şi a ocupat din nou Principatele Române. Acţiunea militară a Rusiei a condus însă la o formarea unei coaliţii militare a marilor puteri europene, care a decis să atace Rusia chiar pe teritoriul acesteia, în Crimeea. După declanşarea ostilităţilor, Rusia şi-a retras trupele din Principate, locul lor fiind luat de armatele habsburgice şi otomane. Războiul s-a încheiat cu înfrângerea Rusiei, în anul 1855, înfrângere consacrată prin prevederile tratatului general de pace de la Paris, semnat la 18/30 martie 1856. Tratatul a avut o importanţă deosebită pentru evoluţia ulterioară a Principatelor Române, scoţând în evidenţă pentru prima dată importanţa celor două ţărilor pentru această parte de lume. Marile puteri au hotărât cu acest prilej să transforme cele două principate într-o zonă-tampon care să acţioneze între cele trei mari imperii din centrul şi răsăritul Europei. În acest fel factorii decizionali europeni răspundeau pozitiv atât în raport cu interesele strategice al propriilor guverne, cât şi faţă de numeroasele solicitări de reorganizare a Principatelor pe care le lansaseră între anii 1849-1856 revoluţionarii români exilaţi în întreaga Europă.
Cel mai important beneficiu pe care tratatul de la Paris l-a adus Principatelor Române a fost desfiinţarea protectoratului rusesc. Principatele rămâneau mai departe sub suzeranitatea Porţii otomane, dar integritatea lor teritorială urma să fie garantată în comun de către toate marile puteri semnatare: Franţa, Anglia, Austria, Prusia, Sardinia, Turcia şi Rusia. Tratatul prevedea de asemenea obligaţia Rusiei de a retroceda Moldovei cele trei judeţe din sudul Basarabiei - Cahul, Ismail şi Bălgrad -, retezând în acest fel accesul Imperiului Ţarist la gurile Dunării. În acelaşi timp, textul tratatului reconfirma vechile privilegii ale Principatelor Române în raport cu Imperiul Otoman. Poarta era obligată să asigure independenţa şi caracterul naţional al administraţiei din Principate şi să respecte clauzele vechilor tratate ruso-turce referitoare la libertatea deplină a legislaţiei, a cultului, a comerţului şi a navigaţiei. În fine, o ultimă prevedere importantă a tratatului de la Paris privea reorganizarea Principatelor, sarcină pe care şi-au asumat-o toate cele şapte puteri semnatare. Pentru aceasta, a fost constituită o Comisie specială formată din reprezentanţii puterilor garante care urma să se deplaseze în Principate, pentru a se informa la faţa locului şi a elabora un set de propuneri pentru reorganizarea sistemului lor administrativ. În paralel, Sultanul a fost obligat să convoace în fiecare principat câte o Adunare Ad-hoc care să exprime dorinţele românilor cu privire la organizarea lor definitivă, punctele de vedere exprimate de acestea urmând să aibă rol consultativ pentru membrii Comisiei speciale.
Propunerile pe care le-au înaintat Adunările Ad-hoc veneau să continue în linii generale demersurile făcute de revoluţionarii paşoptişti. Propunerile cu caracter constituţional pe care le-au avansat adunările au vizat: a) respectarea vechilor capitulaţii dintre Ţările Române şi Înalta Poartă, cele care prevedeau că acestea sunt teritorii independente şi neocupate; b) unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România; c) instalarea unui prinţ străin cu tron ereditar, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei apusene, ai cărui succesori să fie crescuţi în religia ţării; d) introducerea unei Adunări Obşteşti cu o bază electorală cât mai largă; d) separarea clară a puterii legislative de cea executivă şi asigurarea independenţei puterii judecătoreşti în raport cu puterea executivă. În afara acestora, se mai solicita la nivelul administraţiei publice centrale: a) eliminarea privilegiului de clasă dintre criteriile impuse pentru ocuparea funcţiilor publice; b) introducerea principiului admisibilităţii tuturor locuitorilor în funcţiile publice, indiferent de statut social sau avere; c) introducerea responsabilităţii politice şi juridice a miniştrilor.
În domeniul administraţiei publice locale, aceleaşi adunări solicitau: a) introducerea autonomiei judeţene, prin acordarea de personalitate juridică judeţelor/ţinuturilor şi înfiinţarea de consilii judeţene alese; consiliile urmau să întocmească bugetele judeţene, să facă repartizarea impozitelor prevăzute de lege şi să propună guvernului măsurile de interes particular ale ţinutului/judeţului; b) introducerea autonomiei comunale, prin: înfiinţarea comunei, o instituţie nouă, artificială, diferită de instituţia tradiţională a satului; înfiinţarea de consilii comunale formate din membri aleşi; stabilirea prin lege a drepturilor şi obligaţiilor care le reveneau acestor consilii; c) introducerea autonomiei municipale prin înfiinţarea unor consilii municipale formate din deputaţi aleşi care să administreze interesele comune ale locuitorilor oraşelor.
Propunerile înaintate de Comisia specială europeană nu au avut un caracter la fel de cuprinzător precum cele ale Adunărilor Ad-hoc. În materia administraţiei centrale, Comisia propunea: a) restrângerea activităţii Ministerului de Interne din Ţara Românească; considerând că acesta avea prea multe atribuţii, Comisia recomanda adoptarea modelului din Moldova, unde Direcţia poştelor şi Direcţia lucrărilor publice au fost organizate sub forma unui minister distinct; b) separarea foarte clară a puterii judecătoreşti de cea executivă, pentru a se evita imixtiunile administraţiei în actul de justiţie; c) tot în acest scop ce cerea adoptarea unor măsuri concrete pentru instituirea inamovibilităţii magistraţilor; d) adoptarea unor măsuri pentru îmbunătăţirea sistemului educaţional şi înfiinţarea unor universităţi care să pregătească candidaţii pentru funcţiile publice.
În ceea ce priveşte administraţia locală, Comisia specială europeană a considerat că: a) introducerea autonomiei locale în principate era inoportună; în condiţiile în care în Principate nu exista o clasă de mijloc, înfiinţarea consiliilor districtuale ar fi fost chiar periculoasă, întrucât ea ar fi creat premisele pentru controlarea treburilor publice locale de către marii proprietari funciari; b) renunţarea la alegerea conducătorilor subdiviziunilor administrativ teritoriale (plase şi ocoale) de către locuitori; administraţia publică trebuia să aibă un caracter unitar şi ierarhizat pentru a căpăta eficienţă, prin urmare se recomanda desemnarea acestor conducători direct de către Guvern; c) limitarea atribuţiile care îi permiteau Ministerului de Interne să se amestece în viaţa administrativă a oraşelor, astfel încât acestea din urmă să beneficieze de un grad mai mare de autonomie administrativă.