loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Conform instrucţiunilor primite la Congresul de pace din 1858, Comisia europeană şi-a prezentat raportul către marile puteri la 26 martie/7 aprilie 1858, incluzând în el şi o parte din doleanţele românilor exprimate prin intermediul Adunărilor Ad-hoc. După discuţii prelungite, reprezentanţii celor şapte mari puteri au semnat la 7/19 august Convenţia de la Paris, un act internaţional prin care Principatele Române primeau o "organizare definitivă".

Solicitarea principală a Adunărilor Ad-hoc, legată de constituirea unui singur stat român, nu a fost pusă însă în practică. Europenii au prevăzut doar unificarea formală a acestora, sub numele de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei. În schema organizatorică erau prevăzute doar două instituţii comune: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Comisia Centrală permanentă de la Focşani, un mini-parlament care a avea rolul de a pune de acord legislaţia existentă cu actul constitutiv. Nici cerinţa prinţului străin nu a fost acceptată de puterile garante, textul Convenţiei stipulând existenţa în fiecare dintre cele două state a câte unui Domn pământean neereditar, ales pe viaţă. In urma adoptării acestor prevederi, românii, nemulţumiţi că li s-a refuzat uniunea reală, au recurs la tactica "faptului împlinit" şi, fără a încălca în mod formal textul Convenţiei, i-au amendat prevederile. Astfel, Adunările Elective din cele două Principate au ales pe rând acelaşi domn, în persoana lui Al. I. Cuza. În anul 1862, acesta din urmă a reuşit totuşi să transforme uniunea personală într-una reală. El a instituit un singur Guvern, o singură capitală şi o singură Adunare Electivă, obţinând apoi recunoaşterea uniunii de către puterile garante pe durata vieţii sale.

Convenţia a încercat să pună în practică principiul separaţiei puterilor în stat în cadrul unei monarhii constituţionale elective de inspiraţie franco-belgiană. O separaţie riguroasă se realiza însă numai între puterea executivă şi cea judecătorească, fiind împiedicat amestecul Domnului şi al membrilor Guvernului în actul de justiţie. În ceea ce priveşte puterea legislativă, aceasta era exercitată în mod colectiv de către Domn, de câte o Adunare Electivă aleasă în fiecare Principat şi de Comisia Centrală de la Foc şani. Domnul era unic titular al puterii executive, pe care o exercita direct sau indirect, prin intermediul miniştrilor săi. Miniştrii erau numiţi de Domn fără aprobarea Adunării Elective, motiv pentru care ei erau responsabili din punct de vedere politic exclusiv în faţa acestuia. Ei aveau obligaţia contrasemnării tuturor actelor emise de Domn, dar obligaţia nu avea rostul de a transfera răspunderea politică de pe umerii Domnului pe cei ai miniştrilor, aşa cum se întâmplă în monarhiile constituţionale, unde şeful statului este declarat iresponsabil şi inviolabil. Întrucât Convenţia nu prevedea explicit nici lipsa de responsabilitate politică a monarhului, nici caracterul inviolabil al acestuia, rezultă c ă obligaţia contrasemnării actelor emise de Domn nu avea decât rostul autentificării semnăturii sale. Miniştrii erau declaraţi totuşi responsabili din punct de vedere juridic pentru încălcarea legilor, precum şi pentru cheltuirea nejustificată a banilor publici. Ei puteau fi puşi sub acuzare fie de către Domn, fie de către Adunarea Electivă, cu votul a 2/3 din membrii prezenţi la şedinţă. În calitate de şef al executivului, Domnul avea sub controlul său atât pe miniştri, cât şi întregul aparat administrativ al ţării, Convenţia recunoscându-i dreptul de a face toate numirile în funcţiile publice. În planul puterii legislative, Domnul deţinea un ascendent evident în raport cu Adunarea Electivă. Monarhul avea dreptul exclusiv de iniţiativă legislativă în materia legilor de interes special, dreptul de a sancţiona legile (cu drept de veto legislativ), precum şi dreptul de promulgare. În plus, Domnul putea dizolva oricând Adunarea Electivă, având totuşi obligaţia de a convoca alta în termen de trei luni. În acest context, Adunării Elective nu i-au rămas decât prerogativele de a dezbate şi de a adopta legile. Nici Comisia centrală de la Focşani nu limita prea mult puterea monarhului; ea avea drept de iniţiativă în domeniul legilor de interes comun pentru cele două Principate, iar prerogativa de control asupra constituţionalităţii legilor era subordonată dreptului de veto al Domnului. Se desprinde de aici concluzia că Domnul era elementul central şi activ al guvernării, deşi el nu era răspunzător nici din punct de vedere politic, nici din punct de vedere juridic. În acest fel, puterea atribuită de textul Convenţiei de la Paris, îl contura drept un monarh autoritar care nu se deosebea prea mult de cel pe care îl introduseseră în Principate Regulamentele Organice.

Loading...