1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Textul constituţional intrat în vigoare în anul 1866 poate fi considerat drept prima constituţie românească; modul în care ea a fost adoptată, precum şi structura sa, apropiată de conceptul modern de constituţie, îi conferă indiscutabil această calitate. Prevederile sale au fost însă puternic influenţate de constituţia belgiană din anul 1831. La nivel foarte general, trebuie făcută observaţia că textul său introducea principiile constituţionalismului şi renunţa la o serie de tradiţii constituţionale autohtone. Astfel, în afară de denumirea iniţială (cea de Domn, păstrată până în anul 1881), instituţia principală a statului, monarhul, nu mai avea aproape nimic în comun cu vechea instituţie a Domniei. Urmând calea deschisă de revoluţiile burgheze occidentale, monarhul a pierdut atributul suveranităţii, acesta trecând în mâinile poporului. În acest fel, monarhul s-a transformat dintr-un monarh absolut în cel dintâi funcţionar al statului, puterea sa fiind limitată exclusiv la atribuţiile recunoscute de Constituţie. În raport cu elementele constitutive ale instituţiei monarhice tradiţionale, Domnul Constituţiei din 1866 a suferit şi alte modificări importante. Astfel, este de remarcat în primul rând renunţarea la vechiul sistem ereditar-electiv şi înlocuirea lui cu sistemul ereditar, în care transmiterea puterii se face numai în cadrul familiei domnitoare, în conformitate cu dreptul de primogenitură masculină. În al doilea rând s-a renunţat la principiul domniei pământene şi a fost introdus principiul dinastiei europene, excluzându-se pe cale constituţională posibilitatea revenirii la domniile pământene. Forma de guvernământ a monarhiei constituţionale fost completată apoi cu un regim politic parlamentar, care i-a conferit acesteia caracterul unei monarhii constituţionale parlamentare.

Principiile pe care le punea Constituţia din 1866 la baza organizării şi funcţionării statului nu reprezentau totuşi noutăţi absolute, întrucât separaţia puterilor în stat, în special a executivului de judecătoresc, lipsa de responsabilitate a monarhului şi responsabilitatea miniştrilor erau deja realităţi consacrate. Ele au fost introduse în epoca Regulamentelor Organice, reiterate cu prilejul Revoluţiei din 1848, pentru ca mai apoi să fie adâncite în timpul domniei lui Al. I. Cuza. Ceea ce aducea într-adevăr nou Constituţia din 1866 în această materie era modul lor de organizare: principiile constituţionale enunţate alcătuiau o reglementare completă elaborată în cadrul unei structuri tehnico-legislative fără precedent pentru sistemul juridic românesc. Nu e mai puţin adevărat, însă, că mecanismele şi pârghiile de control între executiv şi legislative, cele care dau specificul regimului parlamentar, au fost reglementate incomplet. În acest context, structura instituţională şi funcţională a parlamentarismului modern nu a putut fi consacrată decât pe cale cutumiară, dar trebuie subliniat că acest lucru a fost posibil graţie faptului că atât monarhul, cât şi partidele politice au consimţit să adere la această logică a exercitării puterilor în stat.

Potrivit Constituţiei persoana monarhului era inviolabilă, responsabilitatea actelor de guvernământ revenind miniştrilor. Anularea responsabilităţii monarhului s-a făcut prin introducerea obligativităţii contrasemnării actelor sale de către unul dintre miniştri, cel care devenea astfel responsabil pentru actul în cauză. S-a ajuns astfel la situaţia ca monarhul să fie depozitarul puterii executive, dar să nu fie capabil să emită singur acte prin care îşi exercită atribuţiile executive. Rezultă de aici, ca şi consecinţă logică, faptul că exercitarea puterii executive de către monarh nu se putea face decât prin intermediul miniştrilor săi. Mai mult decât atât, constituţia nu îi atribuia responsabilitate monarhului nici pentru actele sale personale, validitatea acestora fiind şi ea condiţionată de contrasemnătura unuia dintre miniştri. În acest fel se ajunge la postularea concomitentă a două principii fundamentale: responsabilitatea miniştrilor şi lipsa completă de responsabilitate a monarhului. Momentul în care lua naştere responsabilitatea miniştrilor era cel în care aceştia contrasemnau actele monarhului; odată contrasemnate, acestea antrenau o responsabilitate de care miniştrii nu puteau fi exoneraţi prin ordinul verbal sau scris al suveranului.

Constituţia din 1866 nu a prevăzut însă responsabilitatea politică a miniştrilor în faţa legislativului, ci doar responsabilitatea juridică (civilă şi penală). Mai mult decât atât, instituţia guvernului, ca organ al puterii executive, lipseşte şi ea din textul Constituţiei. Recunoaşterea instituţiei Consiliului de Miniştri a venit ulterior, prin intermediul unei Legi a responsabilităţii ministeriale (1879), dar responsabilitatea politică a executivului faţă de legislativ a rămas în continuare nereglementată. Consacrarea ei a venit doar pe cale cutumiară, ca urmare a punerii în aplicare a mecanismului regimului parlamentar.

Funcţionarea mecanismului regimului parlamentar în România anilor 1866-1918 a fost totuşi departe de modelul monarhiilor constituţionale ale vremii, întrucât guvernul nu a fost o emanaţie a parlamentului, ci, dimpotrivă, parlamentul era o emanaţie a guvernului. Această realitate a sistemului constituţional românesc îşi are rădăcinile într-un dezechilibru care a caracterizat relaţia executiv-legislativ. Dezechilibrul a fost creat prin însărcinarea monarhului atât cu atributul numirii guvernului, cât şi cu atributul dizolvării parlamentului, transformându-l în arbitrul relaţiei dintre cele două puteri. În regimul parlamentar clasic, în cazul unui conflict între guvern şi parlament, guvernul trebuia să cadă, urmând ca monarhul să numească altul din sânul aceleiaşi majorităţi parlamentare. În România însă, în astfel de situaţii, monarhul a ales cel mai adesea să dizolve legislativul, pentru ca apoi să încredinţeze sarcina formării noului guvern partidului de opoziţie. Noului guvern îi revenea astfel sarcina organizării alegerilor pentru noul legislativ, iar prin intermediul aparatului administrativ local, el putea manipula alegerile astfel încât să obţină o majoritate confortabilă în parlament. Nu este mai puţin adevărat însă că nici mecanismele regimului parlamentar occidental nu-l obligau pe monarh să demită guvernul. În funcţie de contextul politic, el putea menţine Cabinetul şi dizolva, în schimb, legislativul. În acest caz, trebuiau convocate alegeri pentru noua structură a parlamentului. Dacă însă după alegeri, Cabinetul îşi pierdea majoritatea în parlament, atunci el trebuia să demisioneze. Acest lucru nu se întâmpla însă în România, unde prin controlarea alegerilor, Cabinetul îşi asigura întotdeauna majoritatea parlamentară, fără a se expune unei evaluări obiective din partea electoratului. Dezechilibrul dintre cele două puteri nu a afectat totuşi democraţia parlamentară, întrucât libertatea de exprimare şi libertatea întrunirilor garantate prin Constituţie au permis opoziţiei să contrabalanseze avantajul obţinut de putere în urma alegerilor. Jocul democratic a fost consolidat ulterior prin apariţia unor cutume clare cu privire la modul de desemnare a Guvernului: acesta urma să fie desemnat fie din sânul majorităţii parlamentare existente în momentul declanşării crizei politice, fie din rândurile partidului de opoziţie cel mai bine plasat pentru a câştiga alegerile. În acest fel se căuta a se ţine seama de popularitatea politică reală a unei formaţiuni politice pentru a se asigura o corectă aplicare a principiului democraţiei reprezentative.

Loading...