La jumătatea anului 1922, ca urmare a constituirii mai multor republici sovietice pe teritoriul fostului Imperiu Rus, a fost luată în discuţie problema unirii acestor republici într-o formă federativă de stat. Discuţiile care s-au purtat în cadrul comisiei creată de partidul comunist pentru elaborarea mecanismului relaţiilor dintre diferite republici au dus la adoptarea tezelor lui Stalin, care susţinea că diferitele republici sovietice nou create ar fi trebuit să intre în Federaţia rusă, cu drepturi de republici autonome. Această idee susţinută de Stalin a fost cunoscută, la timpul respectiv, sub numele de principiul "autonomizării"[1]. Luând poziţie împotriva tezelor susţinute de Stalin, V.I.Lenin a susţinut punctul de vedere contrar, propunând ca noile republici să nu se subordoneze organelor supreme ale R.S.F.S.R., ci să se asocieze cu R.S.F.S.R. pe baze egale, într-o formă federativă, stabilită pe baza unui tratat.
Congresul constitutiv al sovietelor
La 30 decembrie 1922 s-a desfăşurat Congresul constitutiv al sovietelor din U.R.S.S., la care au luat parte 2.215 delegaţi[2]. Componenţa delegaţilor a fost următoarea: Federaţia rusă - 1.727; Ucraina - 364; Federaţia Transcaucaziană - 91 iar Bielorusia - 33. Acordul de constituire a U.R.S.S. perfectat între cele patru republici sovietice socialiste independente - R.S.F.S.Rusă, R.S.S.Ucraineană, R.S.F.S.Transcaucaziană şi R.S.S.Bielorusă - preciza că toate republicile menţionate alcătuiesc împreună un singur stat unional, constituit pe baza liberului consimţământ şi a egalităţii în drepturi[3]. Acordul prevedea constituirea organelor unionale supreme ale puterii de stat, definea în linii generale competenţa lor şi stabilea prerogativele pe care republicile unionale le cedau "în egală măsură" şi "de bună voie" Uniunii.
Acordul prevedea organizarea pe lângă Consiliul Comisarilor Poporului al U.R.S.S. a comisariatelor poporului pentru comerţul exterior, pentru armată şi marină, pentru afacerile externe, pentru căile de comunicaţie, pentru poştă şi telegraf. Acestea erau considerate comisariate unionale. În schimb, comisariatele poporului pentru finanţe, pentru economie naţională, pentru aprovizionare, pentru muncă şi pentru inspecţia muncitorească-ţărănească au fost constituite ca "unional republicane", comportând o anumită diviziune a competenţelor între federaţie şi republici[4].
Comisariatele poporului pentru afacerile interne, pentru justiţie, pentru învăţământ, pentru sănătatea publică şi pentru asistenţă socială rămâneau comisariate "republicane", fiind considerate de nedespărţit de felul de viaţă, moravurile, dreptul procesual, limba şi cultura popoarelor din republicile respective.
Partea finală a Acordului sublinia în mod special că fiecărei republici unionale i se rezervă dreptul de a ieşi din uniune[5].
Primul congres al sovietelor din U.R.S.S. a ales Comitetul Execuiv Central al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste. Acesta era organul suprem al puterii în Uniune în intervalul dintre congresele sovietelor. La prima sesiune a Comitetului Executiv al Uniunii a fost ales Prezidiul Comitetului Executiv Central, format din 21 membri şi un număr de patru preşedinţi, din rândul acestora, în raport cu numărul celor patru republici unionale existente la acea dată (R.S.F.S.R., Ucraina, Bielorusia, Transcaucazia).
Raporturile între republici şi statul unional
A doua sesiune a Comitetului Executiv Central al U.R.S.S. a hotărât supunerea textului Constituţiei unionale spre ratificare Congresului al doilea al sovietelor din U.R.S.S. În ziua de 31 ianuarie 1924, Congresul al doilea al sovietelor din U.R.S.S. a ratificat prima Constituţie a U.R.S.S. Aceasta consacra principiul că statul sovietic unional deţinea întreaga suveranitate de stat. Republicile unionale îşi restrângeau în schimb suveranitatea, în limitele specificate de Constituţia U.R.S.S., renunţând să-şi aroge prerogative în problemele considerate de competenţa Uniunii. În afara acestor limite, fiecare republică unională îşi exercita puterea de stat în mod independent.
U.R.S.S. îşi asuma "protecţia" drepturilor republicilor unionale. Acestea puteau să promulge şi să adopte orice legi, în măsura în care, fireşte, acest drept nu era limitat de Constituţia U.R.S.S. Teritoriul unei republici unionale nu putea fi modificat fără asentimentul ei. Constituţia unională stabilea o singură cetăţenie unională: cetăţenii tuturor republicilor deveneau cetăţeni ai U.R.S.S. Se considera, de către apologeţii sistemului, că statul sovietic multinaţional, creat pe baza "egalităţii în drepturi şi a prieteniei popoarelor", ar îmbina armonios suveranitatea Uniunii şi suveranitatea republicilor unionale, "completându-se şi întărindu-se reciproc". În ceea ce priveşte mecanismul parlamentar, în cadrul Comitetului Executiv Central al sovietelor din U.R.S.S. se înfiinţau două Camere, cu drepturi egale: Sovietul Uniunii, format din 371 membri, ales la congresul unional de toţi delegaţii, şi Sovietul Naţionalităţilor, alcătuit din reprezentanţii republicilor unionale şi regiunilor autonome. Fiecare republică unională alegea în Sovietul Naţionalităţilor câte cinci reprezentanţi, iar fiecare regiune autonomă câte un reprezentant[6].
[1] Istoria U.R.S.S., p.243.
[2] Idem, p.246.
[3] B.Mirkine-Guetzevitch, op.cit., p.364.
[4] Istoria U.R.S.S., P.246.
[5] Idem, p.247.
[6] Istoria U.R.S.S., p.250.