Evoluţiile survenite în Uniunea Sovietică în cea de a doua parte a deceniului IX au determinat schimbări profunde în viaţa societăţii sovietice, care s-au reflectat şi în reglementările cu caracter constituţional. Vechiul cadru juridic, statornicit prin "Constituţia brejnevistă" din 1977 nu s-a mai dovedit suficient de flexibil pentru a face faţă noilor schimbări. De fapt, procesul de schimbări din Uniunea Sovietică a început cu alegerea lui Mihail Gorbaciov, la 11 martie 1985, ca Secretar General al P.C.U.S., cunoscând de atunci o evoluţie progresivă, sinuoasă şi uneori contradictorie. Dacă iniţial schimbările s-au limitat la destituirea unor vechi activişti cu vederi dogmatice şi schimbarea unor persoane compromise, având funcţii de conducere, s-a văzut foarte curând că o revigorare a vieţii economice şi politice din Uniunea Sovietică nu este posibilă fără transformări adânci, de substanţă. Încă de la cel de al XXVII-lea Congres al P.C.U.S., Mihail Gorbaciov a sugerat o mai intensă folosire a sovietelor ca forme ale mecanismelor democratice. El a subliniat atunci că principiile autoconducerii se dezvoltă, după părerea sa, nu în afara, ci în interiorul statalităţii sovietice, ceea ce face imperios necesară aprofundarea democraţiei şi folosirea la maximum a posibilităţilor pe care le oferă organele reprezentative.
După cum observă publicistul rus Andrei S.Graciov, "La începuturile sale, perestroika gorbacioviană era purtătoarea unei mari speranţe. Ea promitea prosperitatea popoarelor U.R.S.S. şi securitate şi stabilitate întregii omeniri, dar a cufundat ţara într-o criză mult mai profundă decât cea pe care trebuia să o remedieze. Cine poartă răspunderea pentru acest fapt? Doar predecesorii lui Gorbaciov, aşa cum o afirmă partizanii săi? Sau mai ales el însuşi, pentru că a vrut să schimbe în mod iresponsabil şi nechibzuit lucruri care nu puteau fi atinse (cum consideră unii) sau pentru că a dat dovadă de laşitate, de o nehotărâre şi o încetineală de neiertat (cum cred alţii)?"[1].
Congresul deputaţilor poporului
Ideile susţinute de Mihail Gorbaciov şi-au găsit o importantă dezvoltare în Raportul prezentat la cea de a XIX-a Conferinţă Unională a P.C.U.S., desfăşurată în iunie 1988, când liderul sovietic a propus alcătuirea unui nou organ suprem reprezentativ al puterii de stat - Congresul deputaţilor poporului al U.R.S.S. - care să se reunească odată pe an pentru a soluţiona cele mai importante probleme constituţionale, politice şi social-economice ale ţării. La 1 octombrie 1988 s-a desfăşurat la Moscova sesiunea Sovietului Suprem al U.R.S.S. Deputaţii au luat act de demisia lui Andrei Gromîko, ultimul reprezentant al vechii gărzi staliniste, din funcţia de preşedinte al Sovietului Suprem al U.R.S.S. şi l-au ales pe Mihail Gorbaciov în această funcţie. În noiembrie 1988 s-a desfăşurat sesiunea extraordinară a Sovietului Suprem al U.R.S.S., care a aprobat proiectul de lege cu privire la unele modificări în Constituţia Uniunii Sovietice şi cu privire la alegerea deputaţilor în organele puterii de stat.
Însuşindu-şi propunerea lui Mihail Gorbaciov, sesiunea extraordinară a Sovietului Suprem a validat ideea creării Congresului deputaţilor poporului al U.R.S.S.[2], compus din 2.250 deputaţi, dintre care 1.500 aleşi în mod direct în cadrul circumscripţiilor electorale teritoriale şi 750 desemnaţi de diverse organizaţii politice, sociale şi obşteşti (P.C.U.S., sindicate, organizaţiile foştilor combatanţi, comitetele femeilor sovietice, uniunile de creaţie etc.). În legătură cu prerogativele noului organ suprem al puterii de stat, legea adoptată de Sovietul Suprem prevedea că acesta dispunea de puterea de a examina şi rezolva orice probleme ţinând de competenţa U.R.S.S., între care: adoptarea Constituţiei sau modificarea sa; adoptarea unor decizii asupra problemelor organizării naţionale de stat; stabilirea principalelor orientări de politică internă şi externă; aprobarea planurilor de stat şi a programelor unionale de dezvoltare economico-socială; alegerea preşedintelui şi a primului vicepreşedinte al Sovietului Suprem al U.R.S.S.; desemnarea preşedintelui Consiliului de Miniştri, a Procurorului General; alegerea Comitetului de supraveghere constituţională al U.R.S.S. (organ nou creat); organizarea de referendumuri ş.a.[3].
Potrivit legii, Congresul deputaţilor poporului se întrunea odată pe an, putând fi însă convocat şi în sesiuni extraordinare. Lui îi revenea, printre altele, şi competenţa de a alege prin vot secret Sovietul Suprem al U.R.S.S. (compus, ca şi în trecut, din două Camere - Sovietul Uniunii şi Sovietul Naţionalităţilor, fiecare alcătuită din 271 deputaţi), aleşi din rândul deputaţilor poporului. O importantă inovaţie a legii constituţionale consta în obligaţia Sovietului Suprem de a raporta asupra activităţii sale Congresului deputaţilor poporului. În conformitate cu prevederile Legii electorale din 1 decembrie 1988, Congresul deputaţilor poporului urma să fie ales pe 5 ani, în fiecare an fiind reînnoită o cincime din componenţa Sovietului Uniunii şi a Sovietului Naţionalităţilor.
Ca urmare a revizuirii însăşi a concepţiei de organizare politică şi a rolului parlamentului, Congresul deputaţilor poporului urma să devină un organ central al întregului sistem de guvernare, un larg forum reprezentativ, care stabilea orientările politicii generale a ţării, în timp ce Sovietul Suprem, organul său permanent, urma să se ocupe numai de probleme legislative şi de controlul de zi cu zi. Modificările constituţionale au precizat, totodată, o deplină egalitate în drepturi între cele două Camere ale Sovietului Suprem, inclusiv în ce priveşte numărul de deputaţi, fiecare dintre acestea păstrând funcţii specifice în concordanţă cu misiunea pe care o au. În felul acesta, Congresul deputaţilor poporului era chemat să devină un factor deosebit de important, având un rol esenţial în desemnarea preşedintelui Sovietului Suprem, a şefului guvernului şi a altor personalităţi cu funcţii de decizie. Reglementările adoptate de Sovietul Suprem au întărit totodată autoritatea Comitetului de control popular, căruia i s-a acordat dreptul de iniţiativă legislativă, preşedintele său devenind - datorită funcţiei sale - şi membru al Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. În acelaşi timp, a fost creat şi un organ nou - Comitetul pentru controlul constituţional - având misiunea de a veghea la respectarea principiilor stabilite prin constituţie.
Ca urmare a desfăşurării alegerilor pentru primul Congres al deputaţilor poporului, s-a reunit la Kremlin, la 25 mai 1989, prima sesiune a acestui nou forum, cu care prilej Mihail Gorbaciov a fost ales preşedinte al Sovietului Suprem al U.R.S.S.[4]
Abolirea rolului conducător al partidului
Plenara C.C. al P.C.U.S. din 5-7 februarie 1990 a constituit şi ea un moment de adâncă reevaluare a structurilor politice sovietice. În mod special este de reţinut propunerea privind modificarea articolului 6 al Constituţiei U.R.S.S., care consacra rolul conducător al partidului. În cadrul plenarei au fost exprimate puncte de vedere curajoase, care au pus în discuţie imobilismul sistemului sovietic, determinat în special de monopolul puterii politice de către partidul comunist. S-a arătat, de pildă, că "restructurarea nu avansează din cauza poziţiei conservatoare a aparatului partidului". Boris Elţîn, pe atunci încă membru al C.C. al P.C.U.S., a remarcat că "În prezent, partidul se află la limita crizei... din cauza ataşamentului la dogme, a încetinelii şi nehotărârii manifestate în procesul de democratizare a partidului, a lipsei de dorinţă de a se restructura. Monopolul îndelungat al partidului asupra puterii l-a transformat într-o structură birocratică, care a împins ţara într-o situaţie extremă, iar poporul - zeci de milioane de oameni - la mizerie"[5]. Fostul prim secretar al C.C. al P.C. din Republica Moldova, P.K.Lucinski, a remarcat că "Acea parte a proiectului ce priveşte articolul 6 al Constituţiei le face un prost serviciu comuniştilor, întrucât impune societăţii supremaţia partidului, ceea ce stârneşte inevitabil proteste. Plenara C.C. trebuie să se pronunţe fără echivoc pentru eliminarea lui din legea fundamentală, căci soarta partidului trebuie să fie decisă, în primul rând, de către partidul însuşi"[6]. La rândul său, fostul premier Nikolai Rîşkov a relevat că în noile condiţii "comuniştii trebuie să-şi însuşească ştiinţa dificilă de a munci şi trăi împreună cu alte formaţiuni social-poltice"[7]. Ministrul de externe Eduard Şevardnadze s-a pronunţat împotriva textului articolului 6, apreciind că "un partid viabil nu are nevoie de monopolul puterii", pronunţându-se pentru instituirea funcţiei prezidenţiale.
Instituirea funcţiei prezidenţiale
Un pas important pe linia reînnoirii structurilor de stat ale U.R.S.S. l-a constituit şi instituirea funcţiei prezidenţiale, ca o consecinţă directă a procesului tot mai vizibil de transfer al puterii de la structurile de partid - biroul politic, comitetul central, congresul, conferinţa - la structurile constituţionale de stat şi separarea strictă a puterilor legislativă şi executivă. La 12-13 martie 1990, în cadrul unei sesiuni extraordinare a Congresului deputaţilor poporului din U.R.S.S., deputaţii au votat legea "Cu privire la instituirea funcţiei de Preşedinte al U.R.S.S., modificarea şi completările Constituţiei (legea fundamentală) U.R.S.S.", inclusiv modificarea articolului 6, care consacra anterior rolul conducător al partidului comunist[8]. Documentul - care a fost adoptat după ample dezbateri - a definit noile dimensiuni ale funcţiei prezidenţiale. S-a stabilit de pildă, printre altele, că Preşedintele U.R.S.S. nu poate fi deputat al poporului, iar persoana care deţine funcţia de Preşedinte al U.R.S.S. poate fi retribuită numai pentru această funcţie. În legătură cu procedura de adoptare a legilor s-a stabilit că în cazul în care are obiecţii la textul unei legi, Preşedintele U.R.S.S. trebuie să restituie proiectul cu observaţiile sale, în termen de cel mult 2 săptămâni, spre a fi reexaminat de Sovietul Suprem. Dacă Sovietul Suprem, cu o majoritate de două treimi în fiecare din cele două Camere, menţine hotărârea adoptată anterior, Preşedintele este obligat să semneze legea. Congresul a modificat şi formula jurământului, care prevedea iniţial că Preşedintele va sluji "poporul sovietic", stabilind că Preşedintele U.R.S.S. va trebui să rostească un jurământ, angajându-se că va sluji "cu credinţă popoarele" Uniunii Sovietice.
Modificări în organizarea politică a Federaţiei Ruse
În cadrul evoluţiilor constituţionale din Uniunea Sovietică se cuvin a mai fi semnalate şi modificările interne produse în structura Federaţiei Ruse, convocarea primului Congres al deputaţilor poporului al R.S.F.S.R., alegerea după trei tururi de scrutin a lui Boris Elţîn ca preşedinte al Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse, funcţie nou creată. Congresul deputaţilor poporului din Rusia a adoptat Declaraţia cu privire la suveranitatea de stat a R.S.F.S.R., care stipula prioritatea prevederilor Constituţiei ruse faţă de cea a U.R.S.S. În condiţiile unor puternice confruntări s-a desfăşurat şi Congresul de constituire a Partidului Comunist al R.S.F.S.R., în cadrul căruia au avut loc virulente atacuri ale elementelor dogmatice. Aşa, de pildă, generalul A.M.Makasov, comandantul trupelor din regiunea militară Privoljie-Ural, a regretat că "din victorie în victoria aşa-zisei noastre diplomaţii, armata sovietică este izgonită fără luptă din ţările pe care părinţii noştri le-au eliberat de sub fascism", apreciind că "în orice stat, pentru incapacitatea forţelor armate se trage la răspundere", iar dacă guvernul nu face acest lucru, "o poate face poporul, aruncând cu pietre în trădători"[9].
Un moment important în viaţa politică sovietică l-a constituit Congresul al XXVIII-lea al P.C.U.S., desfăşurat în luna iulie 1990. în condiţiile aceloraşi confruntări între elementele dogmatice şi cele reformatoare, precum şi ale diversificării centrelor de putere din Uniunea Sovietică. Un cunoscut istoric şi filozof sovietic, Dmitri Volkogonov, referindu-se la importanţa acestui congres, preciza că el trebuia să rezolve problema "cum să supravieţuiască partidul, să se reformeze, să-şi ocupe locul printre celelalte forţe politice", pentru ca "să nu împărtăşească soarta partidelor comuniste est-europene"[10]. După o intervenţie dură în cadrul congresului, Boris Elţîn şi-a anunţat hotărârea de a se retrage din P.C.U.S.. După încheierea congresului, la Moscova au avut loc puternice demonstraţii anticomuniste, iniţiate, printre alţii, de blocul "Rusia democrată", "Uniunea alegătorilor din Moscova", anarhişti, partidul socialist, propunându-se crearea "Comitetului pentru judecarea P.C.U.S. - partid ce constituia culcuşul celor ce se lasă mituiţi şi al celor ce ştiu doar să condamne". Comentând desfăşurarea congresului al XXVIII-lea al P.C.U.S., Agenţia Reuter observa că "familiarizaţi cu asperităţile vieţii politice, analiştii americani sunt uimiţi de modul în care Gorbaciov a reuşit din nou să supravieţuiască ameninţărilor interne la adresa puterii sale". "Capacităţile sale nu au fost apreciate la justa lor valoare" - a declarat o oficialitate americană[11].
Multipartidismul în teorie şi în practică
Demonstraţia de 7 noiembrie a fost dublată de demonstraţiile unor forţe anticomuniste, precum "Alternativa democratică", "Rusia democratică", "Platforma democrată din afara P.C.U.S.", "Partidul liber democrat", "Centrul antifascist", "Mişcarea creştin-democrată din Rusia", "Partidul social democrat din Rusia", la mitingul acestor din urmă grupări luând parte şi Boris Elţîn. După 1990, în Uniunea Sovietică s-au afirmat şi se afirmă în continuare forţe de cele mai diferite orientări. Dacă iniţial fenomenul pluralismului politic a apărut în ţările baltice şi în Caucaz, pe o bază naţională, el a cuprins ulterior Asia Centrală şi celelalte regiuni, extinzându-se la ansamblul ţării. Aşa cum s-a observat, "multipartidismul este fiul legitim al glasnosti-ului şi al pierderii prestigiului Partidului Comunist" ("forţa care conduce şi orientează societatea sovietică", cum îl definea articolul 6 din Constituţie)[12]. La început, dar şi acum, procesul de afirmare a unor grupări politice noi s-a axat în special în jurul unor personalităţi sau unor idei istorice (social-democraţia, democraţia constituţională ş.a.). Deosebit de important rămâne rolul conducătorului deoarece, după cum observa Mariana Şakira, "în ţara noastră, care n-are o cultură politică evoluată, rolul liderului este extrem de mare, adică inadmisibil de mare. Sechelele cultului conducătorului sunt prezente atât în rândul partidului, cât şi al poporului"[13].
Ca o consecinţă a reformulării articolelor 6 şi 7 din Constituţia U.R.S.S. s-au creat, pentru prima dată, condiţiile pentru funcţionarea legală a partidelor politice, altele decât partidul comunist. Acest proces a fost întâmpinat cu scepticism de unii, dar şi cu entuziasm de alţii. Cunoscutul dizident sovietic A.Zinoviev observa că "A fost deja scos din Constituţie articolul care vorbeşte despre rolul dominant al partidului, s-a votat pentru sistemul pluripartidist. Aceasta va schimba esenţa lucrurilor? Suprafaţa se va schimba, esenţa va rămâne aceeaşi. Noii conducători nu pot schimba situaţia din ţară de azi pe mâine, rebeliunile se vor diminua ca număr, iar viaţa normală îşi va relua cursul. Chiar dacă s-ar vota dizolvarea partidului comunist, ar fi dizolvată o ficţiune. Celelalte partide nu au rădăcini în sânul populaţiei, după opinia mea, ele nu vor exista multă vreme şi nu pot juca decât un rol distrugător. Programele lor sunt eşantioane furate din Occident"[14]. În schimb, Boris Kuraşvili, doctor în drept, aprecia că "divizarea este însăşi condiţia de supravieţuire a socialismului, al cărui triumf îl constituie raţiunea de a fi a partidului. Scindarea va da societăţii partide noi şi dinamice, care să rămână în centrul vieţii politice, care vor şti să apere calea socialistă"[15].
Modificări de ordin constituţional
Aşa cum s-a arătat, evoluţiile politice din U.R.S.S. au fost însoţite de adoptarea unor legi cu caracter constituţional care, fără a elimina total Constituţia din 1977, i-au adus totuşi importante modificări. Amintim, în acest sens, în special legile promulgate la 20 decembrie 1989 şi 14 martie 1990 (la care ne-am referit mai sus), dar şi completările aduse la 8 ianuarie 1991, în legătură cu perfecţionarea sistemului de conducere a statului. Reţinem, de pildă, completarea articolului 34 din Constituţie cu un text dispunând în mod expres că "facilităţile pentru unele categorii de cetăţeni se stabilesc numai pe baza legii. Nimeni în U.R.S.S. nu poate să beneficieze de privilegii ilegale". Este de menţionat şi schimbarea denumirii Guvernului U.R.S.S în "Cabinetul de miniştri" al U.R.S.S. Semnalăm, de asemenea, înlocuirea "Comitetului pentru controlul popular al U.R.S.S." prin "Camera de control a U.R.S.S"; a arbitrului de stat al U.R.S.S. prin Camera Superioară de Arbitraj a U.R.S.S.
Este de remarcat şi introducerea funcţiei de vicepreşedinte al U.R.S.S, care a existat până la puciul din 1993, în care a fost implicat şi vicepreşedintele de atunci. Potrivit Constituţiei, vicepreşedintele trebuia să fie o personalitate care nu putea fi, în acelaşi timp, deputat al poporului şi care îndeplinea, din însărcinarea Preşedintelui U.R.S.S., unele din atribuţiunile sale, înlocuindu-l în cazul absenţei sau imposibilităţii de a-şi exercita funcţiile.
Dintre noile elemente ale organizării de stat a U.R.S.S. menţionăm crearea "Consiliului Federaţiei", compus din preşedintele U.R.S.S., vicepreşedintele U.R.S.S. şi preşedinţii republicilor. Acesta urma să coordoneze, pe baza direcţiilor stabilite de Congresul deputaţilor poporului, activitatea organelor supreme ale administraţiei de stat. El stabilea măsuri de transpunere în viaţă a politicii naţionale a U.R.S.S., asigurând participarea republicilor la rezolvarea problemelor de importanţă unională. Hotărârile acestui organism urmau să fie adoptate cu o majoritate de cel puţin două treimi.
Este de remarcat şi noua configuraţie a atribuţiilor economice ale Cabinetului de miniştri al U.R.S.S. Cabinetul asigura aplicarea în practică, de acord cu republicile, a unei politici financiare, de credite şi monetare unice, bazată pe monedă comună; administrarea sistemului unic de combustibili şi energie şi de transport al ţării; înfăptuirea programelor de produse alimentare pe întreaga uniune; adoptarea măsurilor de asigurare a apărării ţării şi de securitate a statului; promovarea politicii externe a U.R.S.S., a măsurilor de asigurare a legalităţii, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Dintre modificările introduse mai menţionăm şi completarea adusă articolului 145, care dispunea că "În sistemul conducerii locale, alături de sovietele locale de deputaţi ai poporului, pot funcţiona, în conformitate cu legislaţia republicilor, organe de autoconducere socială teritorială, adunări cetăţeneşti, alte forme ale democraţiei nemijlocite".
Definind atribuţiile Curţii Supreme de Arbitraj a U.R.S.S., articolul 163 modificat prevedea că rezolvarea litigiilor economice în U.R.S.S. urma să se efectueze de către Curtea Supremă de Arbitraj a U.R.S.S. şi de către organele similare create în republici, în conformitate cu legile acestora pentru rezolvarea litigiilor economice. În dorinţa de a asigura independenţa acestui organism, Constituţia prevedea că "Imixtiunea oricăror organe, organizaţii şi persoane oficiale în activitatea instanţelor judecătoreşti pentru rezolvarea litigiilor nu este permisă".
[1] Andrei S.Graciov, Naufragiul lui Gorbaciov, Adevărata istorie a destrămării U.R.S.S., Editura Nemira, Bucureşti, 1995, p.235.
[2] Vasile Crişu, Sesiunea extraordinară a Sovietului Suprem, în "Lumea", nr.50(1311) din 8 decembrie 1988, p.9.
[3] U.R.S.S. Alegerile de deputaţi ai poporului, în "Lumea", nr.12(1325) din 23 martie 1989, p.6.
[4] Nicolae Chilie, Prima sesiune a Congresului Deputaţilor Poporului, în "Lumea", nr.22(1334) din 1 iunie 1989, p.7.
[5] I.Madoşa, O diversitate de opinii, în "Lumea", nr.7(8 serie nouă, 1371), din 15 februarie 1990, p.13.
[6] Idem.
[7] Idem.
[8] După modificarea Constituţiei sovietice, textul articolului 6 a căpătat următoarea redactare: "Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, celelalte partide politice, precum şi organizaţiile sindicale, de tineret, alte organizaţii obşteşti şi mişcări de masă, prin reprezentanţii lor aleşi în sovietele deputaţilor poporului şi prin alte forme, participă la elaborarea politicii statului sovietic, la conducerea treburilor de stat şi obşteşti" [Legea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste privind instituirea funcţiei de Preşedinte al U.R.S.S. şi introducerea unor schimbări şi completări în Constituţia (legea fundamentală) U.R.S.S, în "Izvestia" din 16 martie 1990].
Nu este lipsită de interes reproducerea şi a articolului 7, în forma sa modificată: "Toate partidele politice, organizaţiile obşteşti şi mişcările de masă, care exercită funcţiile prevăzute în programele şi statutele lor, acţionează în limitele Constituţiei şi ale legilor sovietice.
Nu sunt admise crearea şi activitatea partidelor, organizaţiilor şi mişcărilor care au drept scop schimbarea prin forţă a regimului constituţional sovietic şi a integrităţii statului sovietic, subminarea securităţii sale, aţâţarea urii sociale, naţionale şi religioase".
[9] Moscova. Repetiţie generală...?, în "Lumea azi", nr.26, din 28 iunie 1990, p.8.
[10] Olga Trofimova, Congresul, partidul şi societatea, în "Lumea azi", nr.28(1391) din 12 iulie 1990, p.4.
[11] Agenţiile de presă şi Congresul XXVIII al P.C.U.S., în "Lumea azi", nr.30(1393) din 26 iulie 1990, p/10.
[12] Cf.Monica Grigorescu, Uniunea Sovietică. Multipartidism: între realitate şi speranţă, în "Lumea azi", nr.48(1411) din 29 noiembrie 1990, p.6.
[13] Monica Grigorescu, op.cit., p.7.
[14] Ibidem, p.7.
[15] Idem, loc.cit.