1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
  1. Considerații generale

În secolele IX-XIII societatea românească a evoluat într-un context politic, religios, cultural etc. destul de specific. Privit sub aspect etnic, arealul nord-du- nărean nu a fost un teritoriu „curat” românesc. Sursele atestă că pe aceste teritorii au locuit o perioadă îndelungată mai multe etnii - români, slavi, bulgari, unguri, peceneji, uzi, cumani, tătari, sași, secui, etnii care au lăsat urme mai adânci sau mai superficiale în civilizația locală. Totuși, realitatea a fost de așa natură, că elementul românesc s-a dovedit a fi prioritar. Din unghiul de vedere al supremației politice, arealul românesc a fost împărțit în două zone - a Regatului Maghiar în spațiul in­tracarpatic și a nomazilor din stepa euroasiatică în spațiul extracarpatic. În timp ce Europa Occidentală și Centrală devine o Europă creștină catolică, arealul româ­nesc devine o Europă creștină ortodoxă de rit bizantin, cu limba cultului religios slavon. Cu toate acestea, unii autori (Stelian Brezeanu), sunt înclinați să vadă și un proces de „occidentalizare” a spațiului românesc, ca rezultat al influenței ungare prin pătrunderea feudalismului de tip ungar, integrarea factorilor politici români în sistemul politic maghiar (cazul Țării Severinului și al Țării lui Litovoi), subordo­narea voievizilor locali din Transilvania autorității regale maghiare, introducerea unor norme de drept de inspirație occidentală în „țările” românești, care le limita vechea lor autonomie.

Privit din punctul de vedere al organizării politice interne, arealul românesc s-a caracterizat prin mai multe formațiuni politice („țări”), perioada de tranziție spre statul independent a durat secole întregi. Evoluția comunităților românești a decurs într-o strânsă legătură cu evoluția social-economică, politică și culturală a popoare­lor vecine, fiind influențate de acestea.

  1. Formațiuni statale incipiente din Transilvania

După ce au ocupat Panonia (sf. sec. al IX-lea), ungurii încep expansiunea spre răsărit. Conform cronicii Gesta Hungarorum, șirul cuceririlor maghiare începe cu ocuparea Cetății Hung (Muncaci, Ucraina), unde era comite Loborky. Cronica face o precizare esențială: „ceea ce, pe limba lor înseamnă duca”, adică duce. Având în vedere aceasta, dar și faptul că duca vine din latinescul dux, -cis, s-a tras concluzia că locuitorii erau români, numai ei puteau numi conducătorul lor cu termenul duca. La scurt timp (903) Arpad a pretins țara lui Salanus, locuitorii căreia erau sclavi. Salanus, „de frică” sau „din dragoste”, a cedat întinse teritorii din țara sa.

Arpad a trimis soli și la ducele Menumorut, cerând o parte din teritoriul țării sale. Centrul formațiunii statale incipiente a lui Menumorut era cetatea Byhor, o for­tificație întărită cu o suprafață de cca 17 250 m pătrați. Menumorut a răspuns solilor unguri că îi este dator lui Arpad doar ca „un amic unui amic”, teritoriul pe care l-a ce­rut nu-l va ceda niciodată „nici din dragoste, nici din frică”, cu atât mai mult că acum „grație stăpânului meu, împăratul din Constantinopol, nimeni nu poate să mi-o mai smulgă din mâinile mele”. Aceasta atestă raporturi de vasalitate-suzeranitate între Menumorut și împăratul bizantin Leon al Vl-lea Filozoful (886-911). Arpad, nemulțumit de răspuns, a „trimis o armată împotriva lui Menumorut”, care, împre­ună cu soția și fiica sa, a părăsit „mulțimea de soldați în fortăreața Byhor”, asediată de unguri. Apărătorii cetății au deschis porțile ei. Menumorut, aflând despre aceste evenimente, a reluat negocierile cu Arpad, i-a promis să-i cedeze „întregul său regat, iar lui Zulta, fiul lui Arpad, pe fiica sa”. Arpad a acceptat propunerea lui Menumorut și în consecință are loc alianța matrimonială dintre cei doi rivali, Arpad a luat ostatici pe fiii locuitorilor țării lui Menumorut, care a rămas să stăpânească cetatea Byhor și țara sa. După decesul lui Menumorut (904), „regatul” său a fost lăsat ginerelui său Zulta. Așadar, cronica ungară atestă că nu poate fi vorba despre o stăpânire ungară a țării lui Menumorut, autonomia țării, păstrându-se și sub Zulta.

Tot în răstimpul de până la 907, un general al lui Arpad cu numele Tuhutum, a cerut permisiunea regelui să atace Țara Ultrasilvania, unde domnea un oarecare Blac Gelou, care era „ducele blachilor”, iar în țara sa locuiau „blachi și sclavi”. Cronica menționează bogăția țării lui Gelou, dar și că „locuitorii din acea țară sunt cei mai nevoiași oameni din toată lumea” și suferă foarte mult din partea nomazilor. Gelou a încercat să opună rezistență, dar oastea lui a fost zdrobită, singur a fost omo­rât în lupta cu ungurii. În aceste condiții, „locuitorii acelei țări ... de bună voie ... și-au ales domn pe Tuhutum ... și-au întărit cuvântul prin jurământ”. Tuhutum și urmașii lui au stăpânit această țară până în vremea lui Ștefan cel Sfânt (1001-1038), adică un secol întreg, autonomia locală a fost menținută.

Aceeași soartă a avut-o și țara de sub conducerea lui Glad, situată în Banat, între Mureș și Dunăre. Arpad a trimis o oaste împotriva lui Glad, care încearcă să se opună „împreună cu o mare armată de călăreți și pedeștri, cu ajutorul cumanilor și bulgarilor și valahilor”. Dar oastea lui este zdrobită, el se retrage în cetatea Kevea, care a fost atacată de unguri. Glad a început negocierile de pace cu ei „dându-le de bună voie fortăreața, împreună cu diferite daruri”.

Așadar, sursa invocată atestă că, la această etapă, cele trei formațiuni statale incipiente au fost impuse să accepte suzeranitatea ungară, despre o stăpânire efectivă a Ungariei și o infiltrare a populației maghiare în aceste zone încă nu poate fi vorba. Cu atât mai mult că lipsesc mormintele de călăreți databile din vremea lui Arpad și din anii imediat următori, dar și toponimele derivate de la numele lui Tuhutum și a fiului său Horca, frecvente însă la vest de valea Tisei (Victor Spinei).

De la începutul secolului al XI-lea, dispunem de noi informații despre forma­țiunile statale incipiente din Transilvania, amintite în Legenda episcopului Sfân­tul Gerard (sec. XII-XIV). Este vorba despre voievodatul condus de Ahtum, care cuprindea o parte a fostelor țări a lui Glad și Menumorut, și o parte din Oltenia. Centrul de reședință era la Morisena (Cenad). Ahtum s-a ridicat la luptă împotriva regelui Ștefan (1001-1038), avea o puternică oaste de cavaleri și pedestrași. El era creștin-ortodox, botezat la Vidin, „stăpânirea pământească” a obținut-o de la Impe­riul Bizantin.

În legătură cu politica de cucerire a regelui Ștefan I, sursele fixează informații despre Țara Ultrasilvană a lui Gyula (Geula). Surse ungare afirmă că el era pă­gân, dar surse bizantine informează că Gyula a fost creștinat la Constantinopol în jurul anului 950 și a primit titlul de patriciu. Prin aceasta, el devine „federat și vasal al Bizanțului” (Ioan-Aurel Pop). V Spinei consideră că „rămâne de precizat dacă acest Gyula era identic cu principile transilvănean”. Se mai cunoaște și faptul că Gyula a fost prins, dus în Ungaria, unde a stat legat toată viața, Țara Ultrasilvania păstrându-și autonomia până în a doua jumătate a secolului al XII-lea.

  1. Formarea voievodatului Transilvania

De la începutul secolului al XII-lea, dispunem de primele știri referitoare la organizarea politică a Transilvaniei. Surse din anii 1111-1113 îl amintesc, printre dregătorii regelui maghiar, pe Mercurius, princeps Ultransilvanus”. Pornind de la singurătatea acestor știri, Ștefan Pascu considera că principele „se pare că n-a jucat vreun rol în istoria Transilvaniei ... nici nu și-a exercitat vreodată atribuțiile”, fiindcă „nici cel mai mic semn de activitate a acestuia în Transilvania nu se cunoaște”. Cu toate acestea, anul 1111 a fost considerat anul întemeierii Voievodatului Transilva­nia. Autorul constată că și după 1111-1113 în Transilvania și-au continuat existența cnezatele și voievodatele locale, acele „țări românești”, „ungurii nereușind să înca­dreze Transilvania din punct de vedere administrativ și juridic în regatul Ungariei”.

La 1176 sursele amintesc un nou conducător al Transilvaniei, Leustachius Voyvoda. Ștefan Pascu explică modificarea titulaturii conducătorului politic prin împotrivirea băștinașilor față de politica regilor unguri de a introduce o instituție străină în Transilvania, regele fiind nevoit să accepte titlul de voievod. Prin aceasta, s-a accentuat autonomia instituțională a Transilvaniei și, odată cu aceasta, autonomia politică. În ultimul timp, o parte din istorici consideră că anume anul 1176 ar fi anul constituirii voievodatului Transilvania.

Autonomia Transilvaniei s-a manifestat prin următoarele: Voievodul, deși numit de rege și considerat mare dregător al acestuia, deținea controlul asupra unui teritoriu precis, avea propria cancelarie, propriii dregători, era comandant suprem al armatei, judecător suprem; voievodul a avut titlul de duce (1241), ban (1261) și chiar ..regnum

Transilvanum (1288); Voievodul avea toate drepturile unui suveran în Transilvania; s-au păstrat vechile instituții românești - districtele - românii având conștiința că locu­iesc într-o țară românească; a activat instituția reprezentativă Adunarea obștii nobili­lor din Țara Transilvaniei”, la care în 1291 au participat și românii.

În fruntea Transilvaniei s-a aflat voievodul, urmat de vicevoievod, apoi locții­torul vicevoievodului, curtea cu dregători și, în sfârșit, congregațiile - instituție reprezentativă numită Adunarea obștii nobililor din Țara Transilvaniei, care în­deplinea atributele Dietei din Ungaria.

Din punct de vedere administrativ-teritorial, Transilvania era divizată în comi­tate, districte românești, scaune săsești și secuiești.

Termenul Transilvania este alcătuit din două cuvinte latine trans și silva. Pentru prima dată este fixat la 1075 sub forma Ultra Silvam, apoi la 1111-1113 - Ultra Silva- nus. Gesta Hungarorum amintește pentru a doua jumătate a secolului al XlI-lea Terra Ultrasilvania. Rogerius, canonic orădean, utiliza termenul Ultrasilvanus. Treptat forma Ultrasilva s-a transformat în Transsilva, termen fixat în sursele istorice pentru prima dată în secolul al XII-lea.

Actualmente, unii istorici au revenit la o ipoteză mai veche înaintată încă în secolul al XVIII-lea, conform căreia Ardeal este o denumire mai veche traco-celto- dacică, devenit în limba ungară Erdely, Erdo elu, care înseamnă țara de peste păduri. Ardeal în documentele românești este atestat la 1432 sub forma Ardeliu.

Pentru supunerea teritoriilor de la răsărit de Tisa, ungurii au folosit și ordinele călugărești misionare. Înainte de 7 mai 1222, regele Andrei al II-lea dăruia cava­lerilor teutoni Țara Bârsei „în Transilvania, dinspre cumani, deși este deșartă și ne­locuită ca să o locuiască în pace și să o stăpânească slobod în veci ... le-am dat voie să-și ridice cetăți de lemn și orașe de lemn și să apere regatul împotriva cumanilor”. Hotarul de răsărit era „de-a lungul munților Carpați”. Indicația că Țara Bârsei ar fi fost nelocuită, nu corespunde realității. Papa Honoriu, într-un act din decembrie 1222 adresat teutonilor, scria: „pe oamenii ce locuiau în numitul ținut, atunci când vi s-a făcut dania vouă și casei voastre, vi i-a lăsat liberi, fără nici o cerință din partea sa”. Surse documentare din anii 1222-1224 indică că teutonii stăpâneau și „țara de dincolo de munții înzăpeziți” (Carpați). Dar Marele maestru al Ordinului Teutonic, Herman de Solza, se dorea supus direct al Papei, nu regelui maghiar, ceea ce papa Honoriu hotărăște pe 30 aprilie 1224: „Țara Bârsei și cea de dincolo de munții înzăpeziți, să rămână pe veci sub osebita oblăduire și apărare a scaunului apostolic”. Evident, o asemenea evoluție a evenimentelor nu putea fi tolerată și în primăvara anului 1225 Andrei al II-lea intra în Țara Bârsei, izgonind cavalerii teutoni. În așa fel, episodul teutonic, al unui stat teutonic la curbura Carpaților, supus direct papei, a luat sfârșit.

  1. Formațiuni statale incipiente la Sud de munții Carpați

Sursele indică la existența unor formațiuni statale incipiente în spațiul dintre Carpați și Dunăre încă din secolul al IX-lea. Geografia lui Moise Corenație conține o indicație asupra situației din Sarmația Europeană și precizează că lângă sau în Munții Rifeici și lângă Țara Bulgarilor era „o țară necunoscută, căreia îi zice Balak”. Examinând informația, Aurel Decei concluziona: „apare clar ca lumina zilei că țara aceea necunoscută căreia i se zice Balak, numai a valahilor, adică a românilor poate fi”. Opinia este împărtășită de unii istorici români, dar nu de toți.

Problema țării Balak a fost reluată de V Spinei. El preciza că Geografia atribu­ită lui Moise Corenație, în realitate ar aparține unui alt cărturar armean, Anania Sira- cat și ar data cu intervalul de timp cuprins între anii 600 și 700. Analizând informația referitoare la țara Balak, V. Spinei concluzionează că: „țara Balak trebuie căutată între Nistru și cursul inferior al Dunării și că ea este identică cu țara valahilor”. Dar, autorul se îndoiește asupra existenței unei țări românești în această regiune în secolul al VlI-lea și afirmă că pasajul care o menționează „este o interpolare târzie, probabil ulterioară sfârșitului secolului al XII-lea”.

O primă informație clară asupra existenței unei „țări” românești între Carpați și Dunăre o depistăm în Cronica persanului Ulah al Rașid-ed-Din care afirma că o coloană a tătarilor a zdrobit (1241) „românii negri” din ținutul Karaoulag. După aceea tătarii au înaintat până la Țara lui Miscelav, localizată de istorici, la sud de munții Carpați.

O sursă importantă pentru cercetarea problemei o constituie faimoasa Diplomă a loaniților (1247). Cu toate că la timpul său Suilviu Dragomir a pus la îndoială autenticitatea știrilor furnizate de această diplomă, ulterior (2009) problema a fost reluată de către loan-Aurel Pop și Sorin Șipoș, care au demonstrat autenticitatea știrilor transmise de numitul act. Diploma enumeră formațiunile politice, care con­stituie obiectul daniei: „întrega țară a Severinului ... precum și cnezatele lui loan și Farcaș, până la râul Olt, afară de țara voievodului Litovoi, pe care o lăsăm ro­mânilor ... toată țara Cumania, de la râul Olt și Munții Transilvaniei”, „afară de țara lui Seneslau, voievodul românilor”. Se crede că între cnezatele amintite și coroana ungară existau raporturi de vasalitate.

Izvoarele arabe, de asemenea, conțin informații despre un suveran al românilor. An-Nuvairi, relatează următoarele despre încercarea cumanilor de a încheia un tratat de vasalitate cu domnul valah în anii 1242-1243: „Când tătarii s-au hotărât să nă­vălească asupra pământurilor cumanilor în anul 639(1242) și la ei (la cumani - I.E.) a ajuns aceasta (știrea - I.E.), ei au început corespondența cu Unus-han, suveranul românilor, referitor la aceea că ei vor trece la el peste Marea Neagră, pentru ca el să-i ascundă de tătari. El și-a dat acordul (său) și le-a repartizat lor (pentru locuire) o vale între doi munți. Au trecut ei la el în anul 640 (1243). Dar când ei s-au așezat liniștit în acest loc, el și-a încălcat promisiunea sa față de ei, a săvârșit asupra lor o incursiune, i-a bătut și a luat în prizonierat pe mulți dintre ei” (text reprodus după Svetlana Pletneva). Din informația sursei arabe este imposibil de localizat exact țara lui Unus-han, probabil era undeva în partea de răsărit a teritoriului dintre Dunăre și Carpați sau poate chiar între Dunăre și Nistru.

Așadar, în secolele IX-XIII, societatea românească dintre Dunăre și Carpați se afla într-un anumit stadiu de organizare politică, trăsătura distinctivă fiind plurali­tatea formațiunilor statale incipiente, numite țări, cnezate, voievodate, care dispu­neau de un teritoriu, populație, structuri politice, militare, ecleziastice, iar puterea supremă se găsea în mâinile unor familii, uneori străine (sau poate localnicii purtau nume străine), din care se alegeau conducătorii - cnezii și voievozii.

  1. Formațiuni statale incipiente la răsărit de Carpați

Evoluția organizării politice a societății românești la est de Carpați în perioa­da prestatală este mai puțin oglindită în sursele istorice. Totuși, și aici sunt atestate formațiuni statale incipiente. Sursele menționează între anii 1150 și 1257 Țara Bo- lohovenilor, orașul Bolohov, precum și pe locuitorii ei bolohoveni. Conform lui V. Spinei, bolohovenii locuiau dincolo de hotarele nordice ale Moldovei, includeau teritoriile din vecinătatea cnezatului Halici și până în regiunea Bugului Superior. La 1231 bolohovenii îi ajutau pe unguri împotriva Volâniei și Haliciului. Mai târziu, la 1241, au fost obligați de mongoli să cultive grâu și mei pentru aceștia. Mai mult chiar, bolohovenii au colaborat benevol cu mongolii în timpul invaziei lui Batâi și după, ceea ce i-a determinat pe mai mulți istorici, încă din secolul al XIX-lea, să-i considere de neam turanic. Alți cercetători au opinat că locuitorii Țării Bolohove- nilor au fost slavi de răsărit, dar, pe parcursul timpului, lor li s-au alăturat și s-au amesticat cu ei, tichiile negre (Grușevski), opinie considerată de unii istorici ruși contemporani drept cea mai argumentată (Maiorov). Mai mulți autori i-au considerat pe bolohoveni români, considerând că bolohov nu este altceva decât o schimonosire a termenului voloh. Constantin C. Giurescu, examinând problema dată, scria (1968): „Argumente preemptorii nu s-au adus nici pentru caracterul slav, nici pentru cel ro­mânesc, cu atât mai puțin cuman, al bolohovenilor. Se poate să fim în fața unei popu­lații mixte, români amestecați cu slavi”. În anul 1257 bolohovenii au fost înfrânți de oastea cneazului halician Daniil Romanovici și nu mai apar menționați în sursele istorice: se consideră că au fost înglobați în acest cnezat.

Surse din secolele XII-XIII îi amintesc pe brodnici și Țara Brodnicilor, în­totdeauna lângă Cumania est-carpatică. Pentru prima dată brodnicii sunt amintiți în anii 1146-1147, ca fiind în subordonarea cnejilor de la Suzdal. Se admite că anume din estul Europei, ei au venit în nordul Dunării. De obicei, Țara Brodnicilor este localizată de specialiști în sudul Moldovei, iar Alexandru Boldur considera că era situată numai între Carpați și Siret. Referitor la apartenența etnică a brodnicilor, au fost enunțate cele mai neverosimile ipoteze. Ei ar fi fost: cumani, berindei, „de neam turcic” (Spinei); ruși (Karamzin); urmașii hazarilor creștinați, care apoi s-au numit cazaci (Gumiliov); detașamente de coloniști ruși liberi, care au plecat în stepă pentru a scăpa de asuprirea cnejilor ruși și a boierilor, și care s-au amestecat cu cumanii: așadar, brodnicii sunt o populație rezultată din simbioza ruso-cumană (Pletneva); în marea lor majoritate au fost valahi, care se trag de la daco-geto-traci și ajung să fie moldoveni (Boldur). Câteva surse îi menționează pe brodnici simultan cu valahii, de aceea unii istorici cred că ei nu pot fi români. Explicarea termenului brodnic are mai multe ipoteze: ar proveni de la brod - vad; de la brdo - munte, ar fi munteni din Vrancea; de la brodiți - nomad, vagabond; de la berindei - neam turanic; de la pruteni - locuitori ai Prutului; de la bronnic - ostaș mercenar, bine apărat cu broni. Constantin C. Giurescu formula concluzia care rămâne valabilă și azi: „Numele brodnicilor, atât luat singur, cât și în actele în care apare alături de români, cumani și ruși, nu ne îngăduie să precizăm apartenența lor etnică. Iar judecând după împrejură­rile din prima jumătate a secolului al XlII-lea, nu este deloc exclus ca brodnicii din sudul Moldovei să fi fost români sau să fi cuprins și un important contingent majori­tar românesc”. Pentru ultima dată, brodnicii sunt menționați la 1254.

O altă populație menționată în sursele din secolele XII-XIII pe teritoriile est- carpatice sunt berladnicii, amintiți prima dată la 1159. În acest an, Ivan Berladnic a venit în orașele de la Dunăre și a adunat o oaste de 6 000 de berladnici cu care a încercat să-și recupereze cnezatul Halician, dar intenția sa nu a reușit, el ajungând doar numai până la orașele de hotar, Kucelmin și Ușița. El s-a retras la Kiev, apoi la Thessaloniki (Grecia), unde, în 1162 a decedat, fiind otrăvit. Desigur apare între­barea, de ce la Thessaloniki? În secolul al XII-lea aici era o puternică comunitate de negustori vlahi. Nu cumva el a venit la conaționalii săi? În anul 1160 berladnicii sunt menționați în apropierea gurilor Niprului, cu prilejul atacării Oleșiei, aflată în dependență de Kiev. Berladnicii sunt urmăriți de detașamentele de kieveni și înfrânți lângă Dțin, identificat de mai mulți cercetători cu Vicina sau Măcinul de la gurile Dunării. V Spinei consideră neconvingătoare această identificare, afirmând că urmă­rirea de la gurile Niprului la gurile Dunării, pe teritoriile stăpânite de cumani, era o întreprindere nerealizabilă și consideră că Dținul trebuie căutat tot undeva la gurile Niprului. Sursele istorice nu atestă sintagma Țara Berladnicilor, dar unii autori sunt înclinați să creadă că o asemenea țară a existat în sudul viitoarei Moldove (Boldur). Apartenența etnică a berladnicilor este interpretată diferit. Unii istorici îi consideră români. V. Spinei, pornind de la faptul că erau foarte mobili, sursele menționându-i la Dunăre, la Nipru etc., consideră că ei erau o populație nomadă sau seminoma- dă, de origine turanică. Istoricul A. Maiorov îi consideră pe berladnici, în fond, o populație rusă, care locuia la Dunărea de Jos, se ocupa cu agricultura, comerțul, meșteșugăritul și cu jaful.

O altă problemă nerezolvată este problema orașului Berlad, amintit în vechile cronici rusești. Al. Boldur îi atribuie o etimologie gotică - Baur + Lad, regiune, teri­toriu nou-căpătat. Dacă este așa, continuă Al. Boldur, atunci Bârladul exista pe timpul goților (sec.II-III e.n.), fiind cel mai vechi oraș moldovenesc. Cronica rusă amintește orașul Berlad la 1174 cu mențiunea că se află în afara țării rusești. Mai mulți istorici au interpretat afirmația dată în sensul că Berladul cronicii rusești este orașul Bârlad din sudul Moldovei. V. Spinei respinge această interpretare argumentând prin aceea că cercetările arheologice efectuate în zona actualului oraș Bârlad nu au dus la descope­rirea vreunei reședințe cneziale din perioada respectivă, ci numai movile funerare ale turanicilor; specificarea din cronica rusă că Berladul se află în afara „țării rusești” nu atestă că el era înafara teritoriilor rusești, „țara rusă” incluzând atunci „numai vechiul nucleu al statului kievean, înglobând numai ținutul Kievului, Cernigovului, Pereias- lavlului, fără ca să includă celelalte regiuni rusești ca Haliciul, Rostovul, Smolenskul, Suzdalul și altele”. Așadar, Berladul amintit de cronica rusă putea fi situat în unul din cnezatele rusești, care nu intra atunci în noțiunea de „țară rusă”.

Unele știri răzlețe, cu o anumită doză de probabilitate, permit atribuirea unor formațiuni statale incipiente teritoriului de la răsărit de Carpați. Cronica ungară a lui loannis de Thwrocz, publicată la 1488, ne informează că la 1068, pe Someș, în câm­pia Kirieeleison a avut loc o luptă între unguri și un principe Osul (nomine Osul), care a atacat Oradea Mare, venind de prin părțile răsăritene ale Carpaților. Cronicarul polon Jan Dlugosz informează că în anul 1070, vlahii, adică românii din Moldova, luptau alături de pecenegi împotriva regelui Boleslav II (1042-1081) al Poloniei. Sursa medievală germană Does Nibelungenlied (Cântecul Nibelungilor), scrisă în jurul anului 1204, îl menționează pe ducele Râmunc din Țara Vlahilor. Țara lui Râmunc este localizată de mai mulți istorici pe teritoriile de la răsărit de Carpați. Actul papal din 14 noiembrie 1234, care îi amintește pe valahi și pe „pseudoepisco- pii” lor din Episcopia Cumanilor, în opinia specialiștilor, în mod indirect, atestă și existența unor formațiuni statale incipiente, fiindcă, în Epoca Medievală „existența unui nivel superior de organizare ecleziastică presupunea existența unei autorități laice protectoare”. În anul 1247 misionarul franciscan Giovani de Pian del Carpine amintește de un conducător Olaha. Unii istorici au văzut în el un voievod român de la răsărit de Carpați. Se cunoaște faptul că la 1288 papa Nicolae IV (1288-1292) trimitea călugări să răspândească catolicismul în mai multe țări, printre care și în Terra Vlacorum, localizată de unii istorici la răsărit de munții Carpați. O sursă arabă din anul 1299 amintește o țară a românilor, Avalac, pe teritoriul viitoarei Moldove. Un alt izvor arab (An Nuwairi) și cronica emirului egiptean Baibars, relatând despre războiul civil din Hoardă (1300-1301), amintește de țările vlahilor și rușilor, țara vlahilor fiind localizată de Victor Spinei „în jumătatea de nord a Moldovei”.

O importantă sursă istorică este Cronica germană a lui Ottocar de Stirya, care, relatând despre evenimentele din anii 1307-1308, amintește și de o Țară Ro­mânească (Walachenland) de peste munți, aflată la hotar cu principatul Halici, condusă de un rege, care era domn (her) peste alți voievozi mai mici. Mircea D. Matei considera că „Suceava, apare astfel, în chip firesc, foarte posibilul centru po­litic, militar și administrativ al formațiunii politice amintite de Ottocar de Stirya”. În anul 1321 geograful și cronicarul arab Abulfeda consemna o „țară a românilor” (Abualak) pe teritoriile viitoarei Moldove. Important apare și actul papei Clement al VI-lea (1342-1352) din 29 martie 1347 referitor la reînființarea episcopiei catolice de la Milcov. Papa subliniază că moșiile, bunurile și drepturile episcopiei și bisericii au fost „cotropite de puternicii din acele părți”. Aceștia, în opinia specialiștilor, erau organizați într-o „țară”, care ulterior a intrat în componența Moldovei. Unii istorici, ținând seama de densitatea așezărilor rurale în unele zone ale Moldovei, consideră că voievodate, „țări” românești au mai existat în regiunea orașului Bacău, în regiunea orașului Iași și în regiunea localității Herța din nordul Moldovei.

  1. c) Problema formațiunilor statale în Dobrogea

Către secolul al X-lea, Dobrogea era sub controlul bulgarilor. În anii 914-917, pecenezii, foști aliați cu bulgarii, trec de partea bizantinilor și puterea politică a bul­garilor a fost înlăturată de la Dunărea de Jos. După acest eveniment, sursele indică existența în Dobrogea a unor conducători locali - jupan Dimitrie (943) și jupan Ghe- orghe (sf sec.X), ceea ce constituie argumente indiscutabile de organizare teritorial- politică a Dobrogei.

Discuții serioase printre istorici a trezit o informație a Anei Comnena (1093­1153) din Alexiada, care plasa la anul 1086 următoarea știre: „Un oarecare neam scitic, jefuit zilnic de savromați, părăsindu-și locuințele, a coborât către Dunăre. Iar cum era nevoie să intre în înțelegere cu cei care locuiau în regiunea Dunării, toți fiind de aceeași părere, au dus tratative cu șefii acestora și anume cu Tatu, numit și Chalis, cu Sestlav și Satzas ... unul din ei stăpânind Drista (Silistria), iar ceilalți Vicina și celelalte(orașe, ținuturi etc.) ...”.

În anul 1917 N. lorga pentru prima dată punea problema existenței unor for­mațiuni politice românești la Dunărea de Jos, conduse de Tatu, Sestlav ș.a., opinie susținută și de alți specialiști. Ulterior (1935) C.C. Giurescu s-a pronunțat împotriva opiniilor lui N. Iorga și a susținătorilor săi, recunoscând doar caracterul etnic pestriț al locuitorilor, printre care vor fi fost desigur și români.

Istoriografia românească contemporană, în baza examinării surselor scrise și arheologice, admite existența unor organizații politice cu caracter local la Dunărea de Jos, înainte de venirea pecenejilor. Conducătorii și o bună parte din populație au putut într-un moment să fie și străini.

Loading...