Istorie

Primele invazii ale vechilor slavi pe teritoriile din nordul Dunării se referă la sfârșitul secolului al V-lea-începutul secolului al VI-lea, invazii după care slavii se re­trăgeau. Începând cu mijlocul secolului al VI-lea (568), slavii se așază masiv pe aceste teritorii, dar pentru un timp scurt. În anul 602 ei trec în masă la sud de Dunăre. Influ­ența politică a slavilor în această regiune a fost minimă, izvoarele bizantine amintesc o Gothie, o Gepidie, o Avarie, o Cumanie, dar o Sclavinie în nordul Dunării, în acest timp, nu este pomenită. Prin deplasarea slavilor la sud de Dunăre, centrul de greutate al romanității orientale se stabilește în nordul Dunării, mai ales în Dacia, mai ferită de invaziile migratorilor. În afara arcului carpatic, rămân grupe izolate de slavi.

Mai mulți istorici din Rusia de până la 1917, sovietici și din Rusia contempora­nă au afirmat și afirmă că hotarele cnezatului de Kiev ar fi atins Carpații și Dunărea. Totuși, chiar și în istoriografia sovietică au fost istorici care au contestat acest fapt. Așa, istoricul ucrainean V Râcika, într-un studiu publicat la Kiev în 1988, conclu­ziona că hotarele sud-vestice ale Cnezatului de Kiev au atins, cel mult, doar cursul inferior al Bugului de Sud.

Este de menționat că încă în anii 80 a secolului al IX-lea cnejii din Kiev se aflau în stare de război cu ulicii și tiverții, două triburi care interesează în mod deosebit. Pentru prima dată, ulicii și tiverții sunt amintiți de un geograf anonim bavarez în Descriptio civitatum et regionum ad septentrionalem plagam Danubii (Descrierea orașelor și pământurilor de la nord de Dunăre) scrisă în prima jumătate a secolu­lui al IX-lea. Informația oferită este despre Vnlizi (ulici) și Attorozi, identificați cu tiverții. Sursa dată atribuie 418 orașe ulicilor și 148 de orașe „tiverților cumpliți”. Cronica rusă Povestea vremurilor de demult amintește că Oleg (?-912/922), cneaz novgorodean (879) și kievean (din 882) încearcă supunerea acestora. Mai târziu tiverții, în calitate de aliați ai lui Oleg, participau la expediția acestuia împotriva Bizanțului (907). Cu anul 944 se încheie orice amintire a tiverților în izvoarele scrise, când ei iarăși au participat, alături de Igor, la campania împotriva Imperiului Bizantin (941-944).

Supunerea ulicilor, are loc în prima jumătate a secolului al IX-lea de către Igor (cca 878-945), când el cucerește principalul lor oraș, Peresecino (940), situat la sud de Kiev. Conform cronicii, Ulicii nu s-au împăcat cu situația lor, și-au părăsit locu­rile natale și s-au deplasat spre Nistru și Dunăre: «VjiyHU u Tueepyu cedxxy 6o no ffnecmpy, npuceo^xy k ffynaeeu ... cedxxy no ffnecmpy onu do Mopn, u cymb rpaoM ux u do cero dne ...». Istoricii nu au nicio îndoială asupra apartenenței ulicilor la grupul sudic al slavilor de răsărit.

Controverse serioase au trezit tiverții, însoțiți în unele cazuri de apelativul mueepup., u^e cymb monKoeunbi. Deoarece termenul monKoeunbi este explicat prin traducători, interpreți, s-a tras concluzia despre bilingvismul tiverților. Re­feritor la apartenența etnică a tiverților, s-a afirmat că ei ar fi fost slavi, de origi­ne tracică, români, ar fi avut un caracter mixt, români și slavi, ar fi fost turanici. S. Pletneva (1990) atenționează asupra faptului că în Cântecul despre oastea lui Igor (istorici occidentali au demonstrat că este un fals din secolul al XVIII-lea I.E.), termenul mo.iKoe,iuu>i, este însoțit de apelativul noranbiMu mubKoeunaMu, interpre­tat de Pletneva păgâni tălmaci. Ea crede că păgânii traducători au fost al treilea grup etnic, care locuia împreună cu ulicii și tiverții, este vorba de neamul turanic, tichiile megre, care traduceau din cumană în rusă.

Arheologii le atribuie tiverților monumentele arheologice, horodiștele, situate între Răut și Nistru, datate cu secolele X-XI (Echimăuți, Alcedar, Lucașeuca, Țareu- ca, Mășcăuți, Rudi). Cercetările arheologice atestă că unele horodiști (Echimăuți) au fost arse, altele (Alcedar), au fost părăsite de locuitori (secolul XI).

Argumentând răspândirea puterii Kievului asupra teritoriilor de până la Dună­re, se citează următorul pasaj din Povestea vremurilor de demult: «He nrn6o Mie cudemb b Kueee, xouy .wunib b UepencnaBye Ha ffyiae — u6o maM cepeduia 3eMnu Moeu, myda cmeKarnmcn Bce 6nara: u3 rpeuecKOU 3eMnu — 3onomo, naBonoKu, Buia, pa3nmHbie nnodbi, u3 Dexuu u u3 Beirpuu cepe6po u kohu, u3 Pycu we Mexa u bock, Med u pa6bi». Dar se uită că anterior, la 968, când Kievul a fost atacat de pecenegi, iar Sveatoslav se afla la Pereiaslaveț, kievenii i s-au adresat cu cuvintele: «Tbi Kioi;b uiqeiqb uywou 3eM.iu u o HeU 3a6omuwcn, a cbow noKuiyn». Amintindu-i de atacul pecenegilor și chemându-l să-i apere, kievenii îl întrebau «Hey.weau ie ,)ica:ib me6e cBoeU omuu3Hbi, cmapou Mamepu, demeu cboux? ». Așadar, Pereiaslavlul era situat pe „pământuri străine”, nu erau „patria” lui Sveatoslav și a kievenilor.

Mai mulți istorici din Rusia de până la 1917, sovietici și din Federația Rusă ac­tuală au afirmat și afirmă că hotarele cnezatului Halici s-ar fi întins până la Dunăre. Încă în anul 1985 istoricul ucrainean N. Kotlear a reluat examinarea tuturor surselor cunoscute privind expansiunea teritorială a Haliciului: Actul lui Ivan Berladnic scris, chipurile, pe 20 mai 1134, care de fapt este un fals; un fragment din Cântec despre oastea lui Igor, care este un poem epic și nicidecum nu poate fi utilizat în stabilirea hotarelor, cu atât mai mult că, cum am menționat deja, specialiștii occidentali au ajuns la concluzia că este un fals; Lista orașelor rusești, apropiate și îndepărtate, al­cătuită mult mai târziu, după ultimele cercetări ale lui lanin, către anul 1381. N. Ko- tlear demonstrează că niciuna din aceste surse nu rezistă criticii și nu pot fi utilizate pentru a demonstra expansiunea teritorială a Haliciului până la Dunăre. Examinarea surselor i-au permis lui N. Kotlear să argumenteze că hotarul de sud al Cnezatului Halician ajungea doar până în regiunea Nistrului de sus, cu orașele și castelele Vasili- ev, Onut, Bakota, Ușița, Kalius, Kucelmin, care erau orașele de hotar ale cnezatului. Este de remarcat faptul că nimeni dintre istoricii ruși sau ucraineni nici nu au încercat să demoleze argumentele lui N. Kotlear, atunci când ei ating acest subiect, pur și simplu le ignoră, ceea ce demonstrează valabilitatea lor.

Secolul al IX-lea constituie începutul unei noi etape a procesului de trecere a tri­burilor migratoare prin spațiul extracarpatic. Seria noilor migratori este deschisă de triburile maghiare. Migrarea lor spre Atelcuza (situată, conform De administrando imperio în bazinele râurilor Baruh, Kubu (neidentificate, Nistru, Prut și Siret), are loc în ultimele decenii ale secolului al IX-lea. Vestigiile materiale ale ungurilor din spa­țiul nord-pontic nu se pot deosebi de cele ale altor migratori, așa că nu se pot indica cu claritate zonele în care ei au locuit. V. Spinei, în temeiul studierii așezărilor româ­nești din acea perioadă, a tras concluzia că densitatea lor indică faptul că teritoriile respective nu au suferit perturbații din partea unor invadatori străini și „prin urmare, ungurii, chiar dacă au întreprins anumite raiduri la Vest de Nistru, nu au produs dislo­cări în masa populației locale și nu și-au stabilit sălașele în ținuturile din afara arcului carpatic”. La sfârșitul secolului al IX-lea ungurii se așază în Panonia, unde, conform surselor, i-au găsit pe slavi și pe volohi. Populațiile întâlnite aici au fost extermi­nate sau alungate, dar, desigur, nu trebuie de absolutizat acest fapt. Treptat, ungurii nomazi încep să se sedentarizeze, în afară de creșterea vitelor, ei încep să practice și agricultura, prelucrarea metalelor etc. Începând cu secolul al X-lea, ungurii încep primele campanii în Transilvania, momente la care ne-am referit mai sus.

În afară de unguri, în Transilvania pătrund triburile secuilor. Problema originii secuilor încă nu este pe deplin elucidată: ei sunt considerați rămășițe ale hunilor, că ar fi gepizi, avari, cabari, unguri, pecenegi, cumani. Ș. Pascu considera că „secuii sunt o populație rezultată din amestecul rămășițelor mai multor populații călărețe: huni, avari chazari, pecenegi, care, trăind în aceleași locuri, având un mod de viață asemănător, o limbă asemănătoare (turcică), s-au putut amesteca, dând naștere unei populații noi - secuii”. În opinia specialiștilor, termenul secui ar avea următoarele semnificații: păzitor, paznic; fugar, grup de oameni, care au fugit în timpul unei bă­tălii; om din neam ales, demnitar, neam nobil.

Atunci când ungurii se îndreptau spre Panonia, i-au întâlnit pe secui la hotarele Ruteniei. Aceștia li s-au alăturat și au ocupat împreună Panonia, dar, odată cu feu- dalizarea societății ungare, secuii se deplasau spre răsărit, ajungând către începutul secolului al XlII-lea la munții Carpați. Mai spre răsărit nu s-au putut deplasa, deoare­ce teritoriile est-carpatice erau controlate de cumani. Așadar, secuii se opresc și sunt nevoiți să se înțeleagă cu ungurii: în schimbul serviciului de paznici ai frontierelor, statul maghiar le-a recunoscut modul lor de viață.

Potrivit tradiției consemnate în cronici, în timpul așezării secuilor, în Transilva­nia au fost colonizați și sașii, o populație germanică. Primul document îi atestă aici prin anii 1192-1196. Inițial, coloniștii sași s-au așezat în județele Alba și Hunedoara. Ei au beneficiat de anumite privilegii din partea autorităților ungare. Obligându-se să păzească teritoriile de cumani, ei au căpătat dreptul să organizeze așezări, să valori­fice terenurile pe care le-au primit, inclusiv subsolul, autonomie în cârmuirea locală, propria biserică autonomă, privilegii care erau reînnoite pe parcursul timpului.

Începând cu sfârșitul secolului al IX-lea, locul ungurilor în stepele nord-pon- tice a fost luat de neamul turanic al pecenegilor. În primii ani a-i secolului al X-lea, pecenegii se aflau la gurile Dunării, iar spre mijlocul secolului, vaste teritorii până la Carpați au fost ocupate de pecenegi. Totuși, stabilirea în masă a pecenegilor în stepele de la est și sud de Carpați are loc abia în prima jumătate a secolului al XI-lea. O parte dintre ei au trecut pe teritoriul Transilvaniei și au fost asimilați. În toponimica din Transilvania sunt atestate mai multe toponime derivate de la nu­mele pecenegilor. În unele regiuni (comitatul Cenad), enclavele pecenegilor s-au menținut până în a doua jumătate a secolului al XlV-lea, fiind menționate într-un act din anul 1369.

Pe la mijlocul secolului al Xl-lea, pecenegii sunt atacați de alți migratori uzii (oguzii) și în anii 1048-1049 trec în masă în Imperiul Bizantin, cuceresc regiunea Dorostolon, unde locuiesc circa o jumătate de secol. Dar, ulterior, soarta lor a fost mai mult decât tragică. Surse bizantine informează despre bătălia de la Lebunion din Tracia (29 aprilie 1091) în care trupe bizantino-cumane, susținute de 500 de cava­leri mercenari din Flandra au provocat o înfrângere totală pecenegilor, mii dintre ei s-au predat, dar noaptea au fost înjunghiați de bizantini. Pecenegii au încetat să mai prezinte o forță militară de temut. Ana Comnena în opera sa Alexiada afirma despre această luptă că „Un neam întreg de zeci de mii de bărbați a dispărut într-o singură zi”. Dar și această informație nu urmează a fi absolutizată. Izvoarele rusești și ungare îi mai amintesc periodic pe pecenegi până în secolul al XIII-lea inclusiv.

Uzii își fac apariția în stepele nord-dunărene încă din prima jumătate a secolului al XI-lea, supunând grupurile de pecenegi care nu au trecut la sud de Dunăre. Dar, din anumite cauze, cum ar fi presiunea din partea cumanilor, insuficiența teritoriului, atracția față de bogățiile Imperiului Bizantin, se deplasează la sud de Dunăre. Trece­rea Dunării are loc la 1064, folosind monoxile. În aprecierea specialiștilor, folosirea monoxilelor atestă prezența populației autohtone românești, or, nomazii traversau râurile cu ajutorul burdufurilor de piele, umflate cu aer. Uzii nu se rețin în totalita­te la sud de Dunăre. O bună parte dintre ei revin la nord de râu, se deplasează mai departe și îi aflăm în serviciul cnejilor din Kiev, fiind amintiți chiar și în secolul al XIII-lea. Sub influența civilizațiilor mai avansate ei au fost asimilați, dispărând trep­tat, mai întâi ca forță militară, apoi și ca comunitate etnică distinctă. Unii specialiști consideră că uzii sunt strămoșii găgăuzilor de astăzi, creștinați la o anumită etapă a evoluției lor.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XI-lea, pe teritoriile extracarpatice pătrund și triburile cumanilor. Dominația cumanilor în această regiune este în afară de orice îndoială - zona extra-carpatică este numită în sursele timpului Terrae Cu- mania, Cumania Neagră. Cea mai veche cronică turcă, Oghuz-name, păstrată într-o copie din secolul al XVII-lea, menționează că eroul eponim al cumanilor - Kipceak - a supus mai multe țări, printre care și cea a românilor (Ulâg). V Spinei consideră că acest eveniment ar fi avut loc în ultimele decenii ale secolului al XI-lea, când au loc primele infiltrări ale cumanilor în regiunile carpato-dunărene. O altă sursă relata că la sfârșitul secolului al XII-lea cumanii s-au stabilit în preajma Imperiului Bizan­tin, unde „s-a alăturat poporului creștin, care locuia acolo. Acest popor creștin nu putea fi altul decât poporul român.

Ca rezultat al invaziilor migratorilor, s-a creat o stare de instabilitate, o parte a așezărilor românești din zona extracarpatică au fost distruse. S-a schimbat structura etnodemografică. Populația băștinașă românească nu a fost total nici exterminată, nici înlăturată, se retrage spre zonele deluroase, împădurite, spre munți, locuri ce ofereau posibilități mai bune pentru apărare și supraviețuire. Stepa a fost ocupată, în temei, de migratori.

Surse bizantine atestă procesul de sedentarizare a pecenegilor. Constantin Psel- los (1018-1096/1097) menționa următoarele: „Căci neamul (pecenegii - I.E.), care mai ieri își întindea arcurile împotriva noastră, vorbesc de neamul de dincolo de Istru (Dunăre), aruncă acum săgeata pentru noi și pământul pe care-l jefuia, acum îl lu­crează foarte bucuros ...” Este limpede, nomazii puteau deprinde agricultura numai de la populația locală românească. O parte din elita migratorilor s-a integrat cu elita locală românească, influențând procesul de organizare politică.

Cumanii, de asemenea, s-au sedentarizat, însă procesul a fost destul de anevoios. Surse narative din secolul al XlII-lea îi prezintă pe cumani drept un popor nomad. Un cronicar francez, participant la asediul Constantinopolului din anul 1204, scria despre cumani: „Sunt un neam sălbatic, care, nici nu ară, nici nu seamănă, n-au nici colibe, nici case, ci au niște corturi de postav, locuința în care circulă și trăiesc din lapte, brânză și carne”. Autorul arab An-Nuwairi scria despre cumani, după invazia tătaro-mongolilor din anii 1241-1242: „Aceștea își duc viața în sălașe, nu locuiesc în case și nu se stabilesc în clădiri, își petrec vara într-un ținut, iar iarna în altul”.

Ocupând un segment al drumului comercial „de la varegi la greci”, pecenegii au dat o lovitură relațiilor comerciale. Interesele populației românești au fost lezate prin faptul că i-au fost barate căile de acces spre Dunăre și Marea Neagră, teritoriile date fiind controlate de nomazi.

Mai multe antroponime pătrunse în limba română sunt de origine turanică: Ba- laban, Basarab, Coman, Talabă, Toxabă etc. În limba română s-au păstrat toponime și hidronime de origine turanică: Coman, Toxobeni, Tecuci, Covurlui, Vaslui, Baragan, Comana, Teleorman, Caracal, Hateg, Cozia, Hurez, Bahlui, Călmățui, Turlui etc. Bo­ierimea din Țara Românească și Moldova utilizează antroponime de origine turanică arhaică, ceea ce sugerează aportul turanic la consolidarea clasei domnitoare (Victor Spinei). Un rezultat al raporturilor românilor cu turanicii a fost și adoptarea în limba română a unor cuvinte de uz comun: beci, dușman, curgan, odaie, cioban, buzdugan, chior, ursuz etc., precum și tradiții culinare (preparatele la ceaun și ciorba).

Cumanii au fost influențați și de religia creștină. Primele informații despre adoptarea creștinismului de către cumani se referă la anul 1132, când hanul Amurat a fost botezat la Reazan. În spațiul românesc, primele informații despre creștinarea cumanilor le avem din anul 1227, când fiul hanului cuman Bortz s-a creștinat în Un­garia, proces care s-a răsfrânt apoi și asupra cumanilor de la răsărit de Carpați, pentru ei întemeindu-se faimoasa Episcopie a cumanilor.

Natura raporturilor dintre români și turanici s-a modificat în secolul al XIII-lea, când ei, în urma năvălirii tătarilor, rămân în minoritate. Aceasta i-a silit să accepte formele social-economice ale băștinașilor, să colaboreze cu ei pe plan militar îm­potriva dușmanilor comuni. Cu timpul, grupurile de cumani rămase după expedi­ția tătarilor din anii 1241-1242, au fost asimilate de către populația autohtonă. Un rezultat al expediției tătare din 1241-1242 a fost faptul că o mare parte din cumani (cca 40 000) în frunte cu hanul Kotean au intrat în Ungaria și au primit loc de trai în regiunea dintre Dunăre și Tisa, ceea ce a trezit nemulțumirea profundă a ungurilor. Hanul Kotean a fost asasinat. În consecință, cea mai mare parte a cumanilor s-a retras prin Balcani în Asia Mică (lângă Niceea), alții au rămas în Transilvania, unde au fost asimilați.

În prima jumătate a secolului al XlII-lea, noi invadatori din stepă își fac apariția în spațiul nord-pontic. Este vorba despre tătaro-mongoli. Unii cercetători din Rusia (A.Guț) consideră că „mișcarea mongolilor spre Apus poate fi considerată ca o reac­ție la presiunile din partea Europei Apusene catolice asupra Răsăritului. Prin această acțiune demarează multiseculara contradicție dintre Apus și Răsărit”. În istoriografia românească s-a afirmat că „sub aspect religios, invazia mongolă a descurajat pentru o vreme și prozelitismul catolic manifestat, care mergea mână în mână cu expansi­unea politico-militară a Ungariei și care, după cruciada a IV-a (1204), luase forma unor asalturi continue asupra teritoriilor ortodoxe”. Factorul mongol se prezintă ca principalul factor ce a zădărnicit tendințele de expansiune ale Regatului Ungar la sud și est de Carpați, „a dat timp de maturizare și consolidare statului moldovean” (Al. Gonța).

Invazia tătărească a avut un caracter violent, războinic, a dus la nimicirea unor valori economice, demografice și culturale în regiunile locuite de români, cu toate că în unele ținuturi, localnicii au opus o rezistență dârză. Cronica rimată a france­zului Filip de Mousket relatând despre expediția tătarilor din anul 1242 informează că „regele din Țara Vlahilor i-a învins (pe tătari - I.E.) la trecători (peste Carpați - I.E.)”. Este de reținut că grupuri de români chiar de la început s-au aliat cu tătarii și au participat cu ei la campaniile de cucerire. Așa, la 1241, un detașament de blacos asediau împreună cu tătarii orașul Assisi din centrul Italiei, informație contestată de unii istorici. În aceeași calitate, românii mai sunt amintiți ca aliați ai tătarilor în cam­paniile antiungare din anii 1314 și 1325. Nu trebuie să ne mire acest fapt. În rândurile trupelor tătaro-mongole luptau mai multe etnii. Spre exemplu, L. Gumilev, referin- du-se la expediția tătarilor în Occident (1236-1242) afirma că alături de mongoli erau și ruși, numiți de o cronică ungară „cei mai răi dintre creștini”.

Regiunile de la Est și Sud de Carpați au devenit vasale mongolilor și și-au păs­trat, în mare măsură, structurile interne, în schimbul plății tributului și participării cu trupe la acțiunile războinice ale tătarilor. Tătarii nu au încurajat unificarea forma­țiunilor statale incipiente românești, dar au permis existența și evoluția acestora în spațiul extracarpatic. De la tătari au rămas în documentele de limbă slavă anumite cuvinte legate de aplicarea sistemului fiscal impus de mongoli, cum ar fi: Bascacouți și Băscăceni - de la baskaci - cei care colectau impozitele (1431); Tamga - taxă

achitată la trecerea Nistrului (1420); Tarcan - scutire de vamă (1439). Au rămas și unele toponime (Tătari, Tătărași, Tătărești), hidronime (Tatarcea, Tătarca), antro- ponime (Tartar, Tătar, Tatara).

În legătură cu prezența tătaro-mongolilor pe teritoriile locuite de români, este de remarcat faptul că hotarul de Apus al Hoardei de Aur, în regiunea în care ne interesează, era râul Prut, regiunea Nistru-Prut fiind efectiv înglobată la Imperiul Mongol. Mongolii au rămas nomazi, dar ei au adus alte etnii din Asia Mijlocie, care au contribuit la dezvoltarea unei culturi materiale specifice, fiind cunoscute și două orașe - Șehr-al-Djadid (ulteriorul Orhei Vechi), iar altul, lângă actualul sat Costești (laloveni), cultură similară cu cultura orășenească din Asia Mijlocie. La Șehr-al-Dja- did s-a bătut monedă tătărească. Cu anul 1368 sunt datate ultimele emisii de monedă. Se consideră că anume în acest timp, anii 1368-1369, mongolii au părăsit regiunea dintre Nistru și Prut, cu toate că un timp, ei s-ar mai fi menținut în zonele sudice ale regiunii dintre Nistru și Prut.