Tradiția fixată de cronografia munteană ne-a transmis următoarea legendă despre formarea Țării Românești: „Iar când au fost la cursul anilor de la Adam 6798 (1290), fiind în Țara Ungurească (Transilvania - I.E.) un voievod ce l-au chemat Radul Negru voievod, mare herțeg (dux, în latină - I.E.) pre Amlaș și pre Făgărași, rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui și cu mulțime de noroade: rumâni, papistași, sași, de tot felul de oameni, pogorându-se pe apa Dâmboviței, început-au a face țară nouă. Întăi au făcut orașul ce-i zic Câmpul-Lung. Acolo au făcut o biserică mare și frumoasă și înaltă. De acolo au descălecat la Argeș și iar au făcut oraș mare și și-au pus scaunul de domnie, făcând curți de piatră și case domnești și o biserică mare și frumoasă. Iar noroadele ce pogorâse cu dânsul, unii s-au dat pe supt podgorie, ajungând până la apa Șiretului și până la Brăilă, iar alții s-au tins în jos, preste tot locul de au făcut orașă și sate până în marginea Dunării și până în Olt”. Așadar, conform sursei date, această „țară nouă”, inițial, constituirea ei s-a produs între Carpați, Șiret, Brăila, Dunăre și Olt.
Relatarea cronicii continuă cu următoarele: „Atunce și Basarabeștii cu toată boierimea ce era mai înainte preste Olt s-au sculat cu toții de au venit la Radu- Vodă, închinându-se să fie sub porunca lui și numai el să fie preste toți. De atuncea s-au numit de-i zic Țara Românească, iar titulușul domnului ... Io Radul voievod, cu mila lui Dumnezeu, domn a toată Țara Românescă dintru Ungurie descălecat și de Amlaș și Făgăraș herțeg ... Și-au domnit până la moarte, îngropându-l la biserica lui din Argeș. Și au domnit ani 24” - adică domnia lui s-a încheiat în anul 1314.
Așadar, la apus de Olt, era o altă țară, unde domneau Basarabeștii. În condițiiile în care la est de Olt s-a mai format o țară, Basarabeștii au recunoscut supremația noului voievod, al lui Radul vodă, și i s-au închinat lui. Drept consecință al acestei închinări, adică al unirii celor două țări, s-a format un nou stat (țară) - Țara Românească.
Nu știm cum au evoluat evenimentele ulterior, dar cert este faptul că Basara- beștii preiau puterea politică în noul stat. Oricum, anume Basarab I va apăra țara de unguri la anul 1330.
Conform unor opinii exprimate în istoriografia românească, tradiția despre „întemeierea” Țării Românești conține câteva realități istorice sigure.
Lichidarea statutului de autonomie a Țării Făgărașului. Actul a fost săvârșit de regele Ungariei Andrei al IlI-lea (1290-1301) în anul 1291. Cronica munteană, după cum s-a văzut, indică anul 1290 și asociază acest an de trecerea lui Negru-vodă, a cărui identitate reală nu este cunoscută.
Conform unor opinii, prin acțiunea sa de la Câmpulung, Negru-Vodă a înlăturat dominația maghiară asupra acestui oraș, unde era și o comunitate catolică, a desprins teritoriile de la sud de Carpați de coroana maghiară. Câmpulungul devine prima reședință a domniei Țării Românești. Voievodul din Câmpulung începe procesul de lărgire a posesiunilor sale, prin unificarea formațiunilor statale incipiente existente aici. La un anumit timp după „descălecatul” de la Câmpulung, reședința domnilor români, trece la Argeș, care devine al doilea „scaun” al domniei.
Pe de altă parte, în istoriografia românească se apreciază că țara voievodului Se- neslau, amintită în sursele documentare ungare la 1241 și 1247, își avea reședința la Argeș. Țara lui ar fi rezistat invaziei mongole, argumentându-se prin aceea că arheologic nu s-au sesizat urme de distrugere la Argeș. Pe la sfârșitul sec. al XlII-lea, în fruntea voievodatului de la Argeș s-ar fi aflat Tihomir (cca 1290-1310). Așadar, în timpul acestuia, la Argeș ar fi venit faimosul Negru-Vodă.
În istoriografia românească s-a enunțat și ipoteza că o primă tentativă de unificare a spațiului românesc ar fi întreprins-o Litovoi, amintit în actul din 1247, care stăpânea la apus de Olt. Pe la 1273 el s-a răsculat împotriva suzeranității regelui maghiar, a refuzat plata tributului și a ocupat o parte din teritoriile considerate în stăpânirea directă a regelui maghiar. N. Stoicescu și Fl. Tucă considerau că anume cu ocazia răscoalei, Litovoi „ar fi cuprins o parte din fostul voievodat al lui Seneslau și, prin acest pas, să fi făcut prima încercare de unificare a celor două voievodate”. Dar încercarea lui Litovoi nu reuși: el piere în urma luptelor cu ungurii, fratele său Bărbat este luat prizonier și eliberat ulterior pentru o mare sumă de bani.
Istoriografia românească nu este unanimă în aprecierea că unificarea Țării Românești sub un singur voievod, într-un stat unic, a fost rezultatul acțiunilor voievodului de la Argeș și că anume lui i s-au supus ceilalți voievozi, inclusiv cel de la apus de Olt, dar nu se neagă faptul că cel de la Apus de Olt s-a supus celui de la răsărit de Olt. Așadar, o altă realitate istorică transmisă de tradiția munteană, privind „întemeierea” Țării Românești, este închinarea conducătorului politic oltean și a boierilor săi, față de voievodul muntean de la răsărit de Olt, care ar fi fost cu centrul la Câmpulung: a fost o „închinare” a căpeteniilor voievodatului lui Litovoi față de mai puternicul voievod din stânga Oltului (Istoria României, 1998).
Actul de „închinare” a voievodului din dreapta Oltului este interpretat drept „integrarea în Țara Românească a unei puternice autonomii teritoriale, autonomie cvasi-statală, care a caracterizat timp de secole statutul Olteniei”. Este vorba de menținerea autonomiei Olteniei, manifestată prin introducerea instituției băniei. Banul era ca un al doilea domn: el putea dărui și confisca moșii, condamna la moarte, emitea diverse porunci, fără a se consulta cu domnul din stânga Oltului.
Cea mai timpurie relatare scrisă externă despre „descălecatul” lui Negru-Vo- dă, de „națiune ungară”, în Valahia, aparține raguzanului Giacomo di Pietro Luc- cari (1551-1615), care datează evenimentul cu anul 1310. S-a presupus că anume acesta este anul când și-a început domnia Basarab, alții se îndoiesc de acest lucru. Oricum, este recunoscut faptul că, la un anumit moment, în fruntea noului stat, Țara Românească, vine Basarab I (?-1352), care a primit titlul de mare voievod, fixat de inscripția pe lespedea funerară, care atestă decesul lui la 1352.
Primul document care atestă existența Țării Românești (Transalpinum) este datat cu 26 iulie 1324, Basarab este numit de rege „Bazarab, woyvodam nostrum Transalpinum”, ceea ce atestă raporturi de vasalitate dintre Basarab și regele Carol. Textul indică la serviciul diplomatic al unui mare demnitar ungur, ceea ce a permis unor istorici să aprecieze că negocierile dintre domn și rege „s-au încheiat cu un acord (1324), care recunoștea unitatea Țării Românești sub conducerea lui Basarab și achizițiile ei teritoriale, în schimbul recunoașterii suzeranității regelui și a încadrării țării în aria spiritualității catolice”(Istoria României, 1998).
Un act papal din anul 1327 îl consideră pe Basarab printre supușii regelui Ungariei și, în această calitate, papa solicita domnului român apărarea dominicanilor trimiși pe teritoriile supuse Ungariei în calitate de inchizitori împotriva „ereticilor”.
Cu toate acestea, câțiva ani mai târziu, regele Carol întreprinde o campanie împotriva Țării Românești. Cauzele acestei expediții nu sunt încă pe deplin lămurite. Unele acte ale regelui Carol îl acuză pe Basarab că stăpânește ilegal „țara noastră Transalpină”. Cronica pictată de la Viena informează că expediția maghiară a fost întreprinsă la îndemnul voievodului ardelean Thoma și a demnitarului Dionisie, în pofida faptului că „voievodul plătise întotdeauna cu credință darea cuvenită Maiestății sale regelui”. O cronică ungară din secolul al XVI-lea afirmă că expediția din 1330 a fost cauzată de dragostea unui secui pentru frumoasa soție a lui Basarab.
Examinând problema dată, istoricii au mai adăugat următoarele cauze care ar fi provocat expediția: regele Ungariei ar fi hotărât să-l pedepsească pe Basarab pentru sprijinul acordat anterior voievodului Ladislau Kan al Il-lea (1294-1315), care dorea autonomia deplină a Transilvaniei (I. Lupaș); nemulțumirea unor conducători locali olteni de supremația lui Basarab, care, pentru a-și atinge scopurile ar fi apelat la sprijinul regelui Carol (N. lorga); Țara lui Basarab ar fi constituit un obstacol în calea comerțului ungar spre Dunăre (E. Lăzărescu, G. Brătianu, N. Stoicescu, Fl. Tucă); Acordul încheiat de rege cu Basarab la 1324 ar fi provocat nemulțumirea nobilimii ungare. Mai târziu, „impus de aceste forțe”, Carol a întreprins expediția împotriva lui Basarab „pentru a restaura dominația regatului său la sud de Carpați (Istoria României, 1998).
Expediția ungară începe în septembrie 1330. Regele reușește să ocupe cetatea Severin pe care o acordă demnitarului Dionisie, amintit mai sus, precum și titlul de ban. În aceste condiții, Basarab trimite la rege o solie, care propune regelui să încheie pace; o sumă de 7 000 de mărci (=100 kg Au sau 1500 kg Ag), fiindcă regele s-a „ostenit cu strângerea oștirii”; tribut anual; un fiu ostatic la curtea regelui. În același timp, regele a fost avertizat: „dacă veniți și mai mult înlăuntrul țării, nu veți putea nicidecum să înconjurați primejdia”. Regele a refuzat să primească propunerea de pace și a continuat să înainteze în adâncul Țării Românești. Oastea ungară a fost lipsită de posibilitatea de aprovizionare și, în aceste condiții, regele a „ordonat o împăcare” cu Basarab, care ar fi promis regelui securitatea întoarcerii lui acasă. Dar, în locul numit Posada, „mulțimea nenumărată a românilor” a atacat oastea ungară. Lupta a durat între 9-12 noiembrie 1330. Oastea ungară a fost complet zdrobită. Regele abia reuși să scape cu viață.
Consecințele bătăliei de la Posada au fost multiple: înfrângerea oștii ungare a însemnat eșecul încercărilor Ungariei de a-și restabili controlul asupra regiunii dintre Carpați și Dunăre; s-au pus capăt tendințelor regalității de a lichida Țara Românească; statul românesc de la sud de Carpați și-a obținut independența, documentele ulterioare numindu-l pe Basarab „schismaticul”, „necredinciosul nostru român”, care s-a împotrivit „stăpânului său firesc”, ceea ce, în mentalitatea ungară, însemna și împotrivirea „fățiș rânduielilor dumnezeiești”. Evident, obținerea independenței Țării Românești nicidecum nu o putem califica drept împotrivire „rânduielilor dumnezeiești”.
În sursele timpului, țara de la sud de Carpați apare cu mai mulde denumiri: Terra Bazarab, Terra Transalpina în sursele ungurești de limbă latină; Basarabinu zemliju în sursele sârbești. Ungrovlahia în sursele Patriarhiei de la Constantinopol; Walahia, Wlahia în documentele papale. Băștinașii, fără îndoială, i-au zis întotdeauna Țara Românească, termen fixat chiar în primul act cunoscut în limba română, faimoasa scrisoare din 1521 a orășeanului Neacșu din Câmpulung.