Istorie

Începuturile statului pe teritoriile est-carpatice, care de la un anumit moment al evoluției societății de aici a fost cucerit de unguri și a început să se numească de că­tre regii Ungariei terre nostre Moldauane, este mult anterioară instaurării stăpânirii efective maghiare și a decurs sub suzeranitatea nominală a migratorilor. Dominația maghiară, realizată prin „Drăgoșești”, cu toată presiunea exercitată asupra societății locale, a creat condiții noi pentru evoluția organizării politice, a adus o experiență politică mai avansată, a impulsionat dezvoltarea relațiilor social-economice, a adus elemente noi în procesul de organizare militară, administrativă, fiscală etc. De toate acestea regalitatea maghiară avea nevoie pentru a exploata mai eficient noile teritorii cucerite. Însă nu există niciun temei să se creadă că regele Ungariei, prin interme­diul lui Dragoș, ori Dragoș de sine stătător a creat statul Moldova și s-a proclamat voievod sau domn.

La un moment dat al dominației maghiare în spațiul est-carpatic, când stăpâni­rea era efectuată printr-un alt locțiitor regal, Sas (cca 1354-1363), care, doar în teme­iul cronicilor interne, se crede că era fiul lui Dragoș „descălecătorul” (Rezachevici, 2001), dar nu există nicio certitudine în acest sens, în „țara’” Moldovei a izbucnit o răscoală antimaghiară, considerată drept „prima mișcare pentru independența Mol­dovei” (Gorovei, 1973), despre care aflăm din diploma regelui Ludovic I din 20 martie 1360. Răscoala din Moldova a fost înfrântă de trupele conduse de Dragoș din Giulești, apreciat de rege „credinciosul nostru român din Maramureș”. Pentru această ispravă el, fiii săi și urmașii acestora au fost răsplătiți de rege cu sate din Ma­ramureș, subliniindu-se că dania respectivă este făcută „fără vătămarea drepturilor altora”, și, de asemenea, alte privilegii. Precizarea atestă că în răscoala antimaghiară din Moldova nu a fost implicat factorul maramureșean, ci doar cel local, în acest caz, persoana sau persoanele din Maramureș implicate ar fi trebuit să-și piardă bunurile funciare, lucru care însă nu s-a întâmplat, Dragoș fiind răsplătit cu sate, care în acel moment făceau parte din domeniul regal, actul regelui subliniind că satele donate sunt „ale noastre”.

Actul din 20 martie 1360 apare semnificativ din mai multe puncte de vedere. În primul rând, pentru prima dată este atestat numele „țara noastră a Moldovei”, cu indicația clară că ea aparține regelui maghiar. În documentul respectiv nu apare nici titlul și nici numele celui ce se afla în acel moment în fruntea „țării”, o administra în numele regelui, dar nici numele conducătorului răscoalei.

De o importanță deosebită pentru elucidarea subiectului privind „țara” Mol­dovei în timpul „Drăgoșeștilor” este opera lui Ioan de Târnave, cronicar oficial al regelui Ludovic I (1342-1382), care și-a redactat lucrarea la puțin timp după moartea regelui. El utilizează sintagma „terram Moldaviae”, dar nu pentru a desemna statul condus de Bogdan I, ci pentru a ne informa că ea, „terram Moldaviae”, era supusă Ungariei: „Bogdan, voievodul românilor din Maramureș, adunând pe românii aces­tui district, a trecut în taină în țara Moldovei, supusă Coroanei Regatului Unga­riei”. În continuare, cronicarul aduce la cunoștință că după trecerea lui Bogdan în Moldova „crescând mult numărul românilor din acea țară (terram), ea s-a constituit în stat (regnum)”. În așa mod, Ioan de Târnave utilizează două noțiuni pentru a desemna organizarea politică a Moldovei: terram - pentru perioada cât Moldova a fost supusă Ungariei și regnum - pentru perioada de după înlăturarea dominației maghiare. În legătură cu aceasta, este de observat faptul că termenul latin terrae, pe lângă multiplele înțelesuri pe care le are, nu are și înțelesul de stat. În același timp, termenul regnum, iarăși, pe lângă multiplele înțelesuri pe care le conține, are și sem­nificația de stat.

Desigur, apare întrebarea, cum s-a numit această „țară”, dacă ea avea o denu­mire, situată în zona râului Moldova, până a deveni „țara noastră (a regelui - I.E.) a Moldovei”? Sursele cunoscute nu oferă nicio informație în acest sens. În schimb, este cunoscut cum se numea o altă „țară” cu centrul la Siret, unde, conform unor apreci­eri, trec deja „Drăgoșeștii” cu Sas, „Valachia et civitate Sereth”. În acest oraș, pe la 1340 sau 1349 au fost martirizați frații ordinului franciscan Blasius și Marco. Veri­dicitatea acestei informații este însă contestată de V Spinei. El consideră că lucrările utilizate de mai mulți autori care redau evenimentul dat „au reprodus în mod eronat atât anul, cât și locul evenimentului” și că „informațiile cele mai demne de crezare privind data martirului de la Siret a doi franciscani le oferă Bartolomeo de Pisa: „In Cereth Walachie minoris a dictis infidelibus circa annum Domini 1378 duo fratres sunt martyrio coronari”. Contestarea este pusă sub semnul întrebării de Laurențiu Rădvan. Oricum, într-o scrisoare din anul 1377, semnată de papa Grigore al XI-lea adresată mamei lui Petru Mușat în care ea era numită „Margarita de Cereth, domina Walachie minoris”, atestă că denumirea cea mai veche, cel puțin a „țării” cu centrul la Siret, era Valahia, numită ulterior și Valahia Minoris. Ulterior, pentru desemnarea Țării Moldovei, termenul Valahia Minoris este fixat în câteva scrisori ale regelui Sigismund al Ungariei și într-o scrisoare a judelui și juraților orașului Brașov, toate de după 1395. Regele Sigismund relata despre campania împotriva lui Ștefan, care era voievodul „Minoris Walachye seu terre nostre Molduana”. Judele și jurații orașului Brașov, în ianuarie 1396 amintesc de campania regelui Sigismund „contra Stephanum minoris Olachie”, fără a mai aminti și numele de Moldova.

Așadar, documentele citate oferă denumirea „țării” de la răsărit de munții Car­pați, care era până la devenirea ei „țara noastră (a regelui - I.E.) a Moldovei”, or, este imposibilă apariția denumirii de Walachye, Olachie pentru a desemna Moldova, abia în a doua jumătate a secolului al XlV-lea. Apelativul minoris era adăugat pentru a o deosebi de Țara Românească, care era Walachia maior. Oricum, termenul Wa­lachye, de origine străină, atestă unitatea teritoriului românesc extracarpatic de până la cucerirea maghiară a regiunilor de la răsărit de Carpați. Pentru a rupe această unitate și pentru a împiedica Țara Românească „să se întindă în limitele extracarpa- tice firești”, cancelaria lui Ludovic I a dat, dar mai probabil, a acceptat denumirea dată de coloniștii sași locului unde ei s-au stabilit inițial - Moldova - întregii regiuni cucerite de ei - terre Moldauane, termenul Moldova, de asemenea, este de sorginte străină. Înțeleptul cronicar Miron Costin era absolut conștient de această realitate și în a sa veritabilă operă De neamul moldovenilor scria: „Așa și neamul acesta, de carele scriem, al țărâlor acestora, numele vechiu și mai direptu iaste rumân, adecă râmlean, de la Roma”. Și continua cronicarul: „Și așa iaste acestor țări și țărâi noas­tre, Moldovei și Țării Muntenești numile cel direptu de moșie, iaste rumân, cum să răspundu și acum toți aceiia din țările ungurești lăcuitori și muntenii țara lor și scriu și răspundu cu graiul: Țara Românească”.

În al doilea rând, actul regelui Ungariei din 1360 indică clar că în Maramureș și în Țara Moldovei locuia aceeași populație, care se numea în actele oficiale ale cancelariei maghiare cu termenul olahos, adică români. Alte surse, de asemenea, indică unitatea etnică a locuitorilor din spațiul extracarpatic. Genovezii din Caffa, pentru a-i deosebi pe locuitorii celor două state românești extracarpatice, îi numeau pe cei din Țara Românească „valahi ungureni” (valachus sive Ungarus), iar pe cei din Moldova „valahi poloni” (Vallacus Pollanus).

În al treilea rând, actul din 1360 atestă că mișcarea românilor din Moldova a fost o răscoală antimaghiară, ceea ce fixează dorința lor de a înlătura dominația străină care se manifesta pe plan politic, religios, economic și social. Pentru reprimarea ei, regele a fost nevoit să trimită trupe suplimentare în frunte cu Dragoș din Giulești.

În al patrulea rând, actul atestă reinstaurarea dominației ungare în Moldova prin Dragoș din Giulești, dar, precizează Ștefan S. Gorovei, „în favoarea voievodului Sas”. Oricum, actul din 20 martie 1360 consideră și loan-Aurel Pop „pune în lumină un eveniment opus celui de întemeiere”.

Șerban Papacostea acorda o importanță deosebită anului 1359, care, conform aprecierilor sale, era anul înăbușirii de către unguri a răscoalei din Moldova. Numitul autor consideră că în acest an regele Ludovic I ar fi adoptat o nouă soluție politică pentru Moldova, instituind aici, în locul mărcii, un voievodat în frunte cu nobilul maramureșean Dragoș, care acceptă dominația ungară. Acest voievodat al lui Dra- goș, numit în actul regelui din 20 martie 1360 „țara noastră a Moldovei”, era, în aprecierea aceluiași autor, „la nivelul voievodatelor de strictă subordonare”.

Examinând manuscrisul Cronicii sârbo-moldovenești, Valentina Pelin menți­ona că autorul ei „introduce știrea despre întemeierea Moldovei în 1359”, „după sursele documentare cunoscute de autor”. Supozițiile autoarei o duc, în cele din urmă, la concluzia forțată că „știrile din istoria internă, deși doar patru la număr, sunt în măsură să profileze în linii mari schimbările social-politice ce au avut loc în Țara Moldovei de la consolidarea ei statală în 1359”. Așadar, autoarea ajunge într-un mod destul de superficial de la o simplă știre, introdusă de autor în cronica examinată după niște bănuite „surse documentare”, pe care le-ar fi cunoscut, la consolidarea statală a Țării Moldovei la 1359. Această știre a fost introdusă în cronografia moldo­venească mult mai înainte, în așa-numitul Letopiseț anonim al Moldovei sau Letopi­sețul de la Bistrița, începutul scrierii căruia, conform unei opinii, a fost pus încă în timpul lui Alexandru cel Bun, conform alteia, „cronica a fost redactată, probabil în mai multe părți, în vremea lui Ștefan cel Mare”. Referitor la sursele ei, se consideră că „știrile dinainte de domnia lui sunt luate probabil din letopisețele generale, în care erau intercalate știri sporadice din istoria Moldovei, plus amintirile păstrate de cei bătrâni”. Cât privește Cronica sârbo-moldovenească, ea a fost scrisă mai târziu, după 1512. În afară de aceste două cronici menționate, informația referitor la faptul că Țara Moldovei s-ar fi „început” la 1359 o conțin și Cronicile Putna nr1 și nr2, redactate în timpul lui Ștefăniță (1517-1527).

În legătură cu informațiile cronicilor noastre, mai este de menționat faptul că așa-numita Cronică moldo-rusă, redactată în timpul domniei lui Ștefăniță și adusă apoi în Rusia, de asemenea conține informația că Țara Moldovei „s-a început” în anul 1359, dar susține că Dragoș a cerut învoire de a trece la răsărit de Carpați de la regele Vladislav, informații care sunt contradictorii, fiindcă la 1359 rege în Ungaria era Ludovic I. În sfârșit, este de amintit și Cronica moldo-polonă, scrisă pe la 1564­1565 în Moldova, prelucrată și finalizată de un autor polon, în anul 1566, și care ne informează că Dragoș „a venit” în Moldova în anul 1352.

Letopisețele menționate, care sunt unicele surse ce indică „întemeierea” Mol­dovei, în virtutea ambiguității informațiilor și a contradicțiilor care le conțin, nu pot fi considerate surse demne de încredere, ce ar oferi date autentice privind data con­stituirii statului Țara Moldovei.

Asupra anului 1359 s-a pronunțat Pavel Parasca, el consideră că „evenimentul (venirea lui Bogdan în Moldova - I.E.) ar fi avut loc, așadar, ceva mai înainte de aceas­tă dată (2 februarie 1365 - I.E.), poate chiar, de ce nu, în 1359”. Într-adevăr, de ce nu?

Răspunsul a fost dat de Ștefan S. Gorovei care formula întrebarea: „De ce nu se poate admite, însă, anul 1359 nici pentru venirea lui Bogdan I în Moldova?”. Istoricul ieșean, examinând textele documentelor din 14 mai 1453; 24 iunie 1360 și 2 februarie 1365 demonstrează că „la 24 iunie 1360, Bogdan era încă stăpânul unei părți din moșia Cuhea”, ceea ce ar fi fost imposibil, dacă Bogdan ar fi trecut la 1359 în Moldova, stăpânirea „Drăgoșeștilor” prin Sas, continuând până pe la 1363.

Niciun istoric, care admite într-un fel sau altul trecerea lui Bogdan la est de Carpați în 1359, nu a încercat să demonstreze șubrezenia argumentelor invocate de Ștefan S. Gorovei, ci, pur și simplu, din anumite motive neafișate, le ignoră, ceea ce, în opinia noastră, demonstrează valabilitatea lor în continuare.

Examinând sursele documentare din Maramureș de la mijlocul secolului al XlV-lea, Ovidiu Pecican conchide că este „aproape sigur” că trecerea lui Bogdan de Cuhea în Moldova s-a produs în intervalul 1361-septembrie 1363, precizând ceva mai jos că totuși este vorba de anii 1362-1363.

Informații prețioase privind esența și semnificația acțiunii lui Bogdan în Mol­dova oferă actul lui Ludovic I de Anjou din 2 februarie 1365, act care fixează câteva momente fundamentale pentru înțelegerea subiectului în discuție. Conform actului menționat, Bogdan și fiii săi, prin acțiunea lor antimaghiară, au săvârșit o „vină de necredință” față de rege, „plecând pe ascuns din zisul nostru regat al Ungariei în sus- pomenita noastră țară moldovenească, uneltesc să o păstreze spre paguba maiestății noastre”. Așadar, în aceste cuvinte sunt clar exprimate „necredința” și tendințele de independență ale lui Bogdan și, evident, a clasei politice, atât cea venită cu el, cât și cea băștinașă, din Moldova, care îl susținea, ceea ce era mult mai grav pentru domi­nația maghiară.

Între timp, în Țara Românească se produsese un eveniment care, de asemenea, era „spre paguba” regelui Ludovic I, care se considera „stăpân” și în statul de la sud de Carpați, unde, „cu învoirea trădătoare și tainica înțelegere a românilor și a locuito­rilor acelei țări”, în noiembrie 1364 la domnie, fără a se consulta cu regele, a fost ales în scaun Vlaicu (Vladislav I)(1364-1376), act care a fost apreciat la Curtea maghiară drept o încălcare a „drepturilor” regelui asupra Țării Românești.

În așa fel, aceste două evenimente: trecerea lui Bogdan în Moldova și alegerea lui Vladislav I domn al Țării Românești, ambele considerate drept încălcări flagrante ale „drepturilor” regelui maghiar în regiunile extracarpatice, au pus Curtea de la Buda în fața dilemei - ce-i de făcut? În acel timp, Ungaria nu dispunea de forța mi­litară necesară pentru a interveni și la sud, și la est de Carpați.

Într-o conjunctură atât de complicată și nefavorabilă, regele se hotărăște la o intervenție militară în Țara Românească. La 5 ianuarie 1365, Ludovic I poruncește demnitarilor săi din comitatul Ung să se prezinte la 24 februarie la Timișoara pentru a participa la campania împotriva Țării Românești, campanie desfășurată ulterior împotriva Bulgariei (la 2 iunie 1365 era cucerit Vidinul), ceea ce a ținut un timp înde­lungat forțele ungare mobilizate pentru realizarea direcției sudice a politicii externe a Curții de la Buda.

Cât privește Moldova, Curtea de la Buda a promovat altă politică. Actul din 2 februarie 1365 surprinde acest moment și informează foarte limpede că regele „cu buna învoire și încuviințare a prealuminatei principese, doamna Elisabeta, regina Ungariei, mama noastră preaiubită, și după îndelungată sfătuire cu prelații și ba­ronii noștri”, a hotărât să confiște moșia Cuhea, care aparținuse lui Bogdan, pentru a o dona fiilor lui Sas: Balc, Drag, Dragomir și Ștefan. Așadar, regele a considerat prioritară direcția sudică a politicii sale externe, a preferat să lupte pentru interesele sale în Țara Românească și mai departe la sud de Dunăre, și, prin aceasta, oficial a recunoscut înfrângerea militară în Țara Moldovei, s-a dezis de ideea de a continua acțiunile împotriva lui Bogdan și a făcut doar aceea ce a putut să facă împotriva lui: i-a confiscat moșiile din Maramureș. În acest context, ocuparea Moldovei de către Bogdan, în lumina actului din 2 februarie 1365, nu mai este privită de Curtea de la Buda ca „o problemă internă a regatului maghiar”, ca „un conflict cu un supus, care trebuie readus sub obediență”. Bogdan nu mai era supus regelui și problema aducerii lui sub ascultare nici nu s-a pus. Diploma regală nu exprima, chiar și într-o formă voalată, gândul Curții de la Buda de a mai reveni în Moldova, confiscarea urmărind doar stoparea unor asemenea acțiuni în alte regiuni ale regatului, „pentru ca nebunia lor să nu fie cumva pildă altora”.

Abordând subiectul în discuție, Veniamin Ciobanu considera că Diploma din 2 februarie 1365 „consfințea independența de drept și de fapt față de Ungaria” (Cio­banu, 1984). Ștefan S. Gorovei, apreciază că prin Diploma din 2 februarie 1365 Lu­dovic „recunoaște independența Moldovei” (Gorovei, 1979), documentul respectiv este evaluat de numitul autor drept „un veritabil act de recunoaștere a nașterii statului moldovenesc de sinestătător” (Gorovei, 1973), actul „consemnează ieșirea Moldovei de sub suzeranitatea Coroanei Sfântului Ștefan”, iar regele „recunoștea independența Moldovei” (Gorovei, 1997). Totuși, Ștefan S. Gorovei atenționează și asupra faptului că „de iure, domnii Moldovei puteau fi priviți în continuare ca vasali ai Ungariei, iar regele acesteia ca «dominus naturalis»» al lor; aceasta era, fără îndoială, optica rege­lui de la Buda, dar ea nu avea un corespondent de facto”. Această situație, în opinia autorului, a fost depășită abia prin depunerea de către Petru Mușat a jurământului de la Liov față de regele Poloniei în anul 1387.

În concluzie la aprecierea actului regal invocat supra, am putea afirma că de facto dominația ungară în Țara Moldovei a fost înlăturată în momentul pătrunderii lui Bogdan în Moldova și alungării lui Balc (1363-1364), de iure independența țării a fost recunoscută de Ungaria prin Diploma din 2 februarie 1365. Este de subliniat, în mod deosebit, faptul că independența Moldovei a fost obținută ca rezultat al în­frângerii puterii militare maghiare de aici care era condusă de „sluga credincioasă” a regelui, Balc. Dacă „dreptul cuceritorului” i-a conferit anterior regelui Ungariei un drept de iure și de facto asupra teritoriului de la răsărit de Carpați, mișcarea victorioasă antiungară i-a oferit lui Bogdan același drept la independența românilor din Țara Moldovei. Bogdan a înlăturat prin forță puterea militară ungară, și-a apărat țara de încercările regelui de a reveni în Moldova, regele a recunoscut înfrângerea, l-a pedepsit pe Bogdan prin confiscarea moșiilor lui din Maramureș, supus Regatul Maghiar și deci prin același drept, al celui mai puternic, Bogdan a redat de facto și de iure independența „țării” Moldovei, independență recunoscută și de rege prin actul din 2 februarie 1365, creându-se astfel condițiile favorabile pentru constituirea sta­tului propriu-zis. Iar faptul că Sas, soția lui și multe rude ale lor au rămas în Moldova, după cum atestă aceeași Diplomă regală, „desigur ca prizonieri”, sublinia C. Rezache- vici, era o garanție împotriva invaziilor ulterioare posibile din partea ungurilor, una din soluțiile medievale de a tempera intențiile războinice ale adversarului.

Desigur, cele afirmate mai sus, referitor la aprecierea actului din 2 februarie 1365, în sensul recunoașterii de către regele Ludovic I a independenței de facto și de iure a Țării Moldovei, pot trezi suspiciuni, or, în textul actului, o recunoaștere evidentă a acestor realități, în terminologia cunoscută astăzi nouă, nu este făcută și el poate fi interpretat fie în sensul unei „zăboveli” a regelui pentru a interveni ulterior în Moldova, fie că el a fost nevoit să accepte mutual situația creată, sperând, și în acest caz, la o nouă posibilitate de a interveni în Moldova. Evident, domeniul po­sibilităților nu ține de cercetarea istorică, cu atât mai mult că acceptările mutuale și speranțele la viitoare posibilități de redresare a situațiilor, avem chiar și în cazurile când documente juridice foarte oficiale constată și recunosc independența unui stat sau altuia. În cazul nostru, este important să nu uităm că în epoca medievală forța era metoda principală de modificare a hărții politice europene, iar aplicarea ei era considerată un act legitim al istoriei. Dacă înțelegem problema în așa mod, atunci este limpede că nimic nu putea împiedica constituirea statului est-carpatic: nici etica epocii medievale, nici autoritatea regală maghiară. În ultimă instanță, problema era de competența societății locale, care a rezolvat-o așa, cum de obicei se rezolvau ase­menea probleme în epoca dată. Dacă spre mijlocul secolului al XlV-lea, societatea locală era „coaptă” pentru înființarea propriului stat, Curtea de la Buda nu era și nici nu putea fi „coaptă” pentru aceea ce numim astăzi recunoașterea oficială a statului Țara Moldovei. Acest element al relațiilor internaționale, recunoașterea oficială a statelor, nu era încă cunoscut Europei din epoca medievală și deci nici nu trebuie să cerem de la suveranii de atunci o asemenea recunoaștere. De aceea, considerăm că nu este corect ca pentru epoca medievală să punem procesul obținerii independenței Țării Moldovei în funcție de modul cum a fost ea obținută și să pretindem la o recu­noaștere din partea regalității maghiare, după obiceiul și în terminologia caracteris­tică epocii contemporane nouă.

În acest context, considerăm un moment foarte important al actului din 1365, relația lui Bogdan și a fiilor săi, declarați „necredincioși învederați” ai regelui și învinuiți în „blestemata lor vină de necredință”, în „viclenie și necredință” cu regale maghiar. Este cât se poate de limpede că relația de vasalitate-suzeranitate între vasal și senior a fost deteriorată total. În această situație, regele îl pedepsește pe Bogdan, moșiile lui din Maramureș sunt confiscate și date slugii credincioase a regelui, lui Balc. Drept rezultat al acestor acțiuni, între Bogdan, devenit stăpân al fostei provin­cii ungare Țara Moldovei, pe care tinde „să o păstreze” și pe care, în cele din urmă, o transformă în „regnuri”, și Ludovic I, rege al Ungariei, intervin cu totul alte relații, nu numai de facto, care sunt destul de clare, dar și de iure. După cele întâmplate, regele Ungariei nu mai avea niciun drept juridic, conform conceptului medieval, asupra lui Bogdan și domnilor ulteriori. Un asemenea drept putea să apară numai în urma depunerii de către aceștia a omagiului de vasalitate față de rege, indiferent în ce condiții, siliți de rege sau benevol. Un asemenea omagiu, după cum se va arăta infra, intervine destul de târziu. Și dacă un timp destul de îndelungat domnii Moldovei nu s-au recunoscut vasali ai regilor unguri, evident că aceștia, conform normelor juri­dice ale timpului, nu aveau niciun drept să-i trateze ca pe vasali și, de fapt, nici nu-i trata așa. Spre exemplu, expediția regelui Sigismund de la începutul anului 1395 a fost împotriva „lui Ștefan, voievodul Valahiei Mici sau al țării noastre a Moldovei”. Așadar, pretenția apare numai față de Țara Moldovei, nu și față de domnul ei, dar regele înțelegea că problema putea fi rezolvată numai prin forță, aplicarea căreia era atunci considerată un act legitim al istoriei. Dar și pretenția asupra „țării noastre a Moldovei” este absurdă, or, la 1395, teritorial, Țara Moldovei era cu totul alta decât provincia ungară de până la 1365.

Rezumând raționamentele anterioare, subliniem încă o dată că apreciind actul din 1365 avem în vedere esența, nu forma lui. Actul dat nu are un caracter atotcu­prinzător, inclusiv în sensul recunoașterii exprese a independenței Moldovei, și nu evidențiază o tehnologie juridică înaltă, într-un fel, el reglementează doar relația re­galității maghiare cu Bogdan: cel din urmă este pedepsit conform dreptului medieval în vigoare - este lipsit de moșiile sale din Maramureș. Gestul, inamical pentru Bog­dan, s-a dovedit a fi benefic pentru Țara Moldovei. El atestă clar acordul Ungariei cu situația ce s-a creat la est de Carpați, nu se face nici cea mai mică aluzie la viitoarele intenții sau acțiuni ale regalității în această zonă. Pornind de la acestea, considerăm că avem tot temeiul să apreciem actul din 1365 drept un act de recunoaștere de facto și de iure a independenței Țării Moldovei, desigur în altă terminologie, decât aceea pe care o cunoaștem noi astăzi.

Procesul de constituire a statului propriu-zis a început numai după preluarea puterii politice de către Bogdan și obținerea independenței. Acesta era conceptul medieval al timpului privind constituirea statului Moldova și istoricii ulteriori care s-au ocupat de subiectul dat nu au adus niciun argument care să-l conteste. Bogdan este nu numai „făuritorul neatârnării” Moldovei, ci și acel care a pus bazele formării statului independent. Până la venirea lui Bogdan, Moldova era doar o provincie maghiară, iar noțiunea de țară, utilizată de cancelaria maghiară pentru Moldova, nu a avut și nici nu putea avea nici de iure, nici de facto semnificația de stat.

Totuși, este de evidențiat situația inexplicabilă că în tradiția fixată de cronicarii moldoveni nu Bogdan apare ca întemeietor al Moldovei, ci Dragoș. Evident, apare întrebarea, de unde să fi avut otomanii informații mai exacte despre „întemeietor”, de ce ei nu au împrumutat tradiția moldovenească și de ce aceste informații, referitoare la Bogdan, nu le cunoșteau sau le tăinuiau moldovenii? Este de semnalat și informa­ția lui Giacomo di Pietro Luccari din opera publicată în anul 1605, unde afirma că după Sas a domnit Bogdan „care a numit regatul Bogdania” și a primit titlul regal de la împăratul bizantin.

Victor Spinei este înclinat să creadă că „preluarea de către turci a informațiilor privind întemeietorul statului românesc dintre Carpați și Nistru s-a făcut de la tradi­ția locală, fie în mod direct, fie prin filiera tătarilor. La începutul secolului al XV-lea se mai păstra prin urmare amintirea rolului deținut de Bogdan în procesul apariției organismului statal de la răsărit de Carpați, astfel că turcii au putut lua cunoștință de acest episod marcant al istoriei românești. Tradiția moldovenească de mai târziu l-a frustrat pe Bogdan de recunoașterea celor înfăptuite de el în sfera organizării statale, atribuind reușitele sale lui Dragoș”.

Cea mai timpurie cronică otomană, care amintește numele Moldovei în formele „Kara Bogdan” și „Kara Bogdanda”, a fost alcătuită de cărturarul Yazicioglu Ali (1424). Iată pasajul respectiv: „Apoi Berke han i-a dat și stăpânirea Crimeei. Din Crimeea și până în ținutul Kara Bogdan, multă vreme a fost teritoriu islamic. În Kara Bogdan există încă un mescit ctitorit în numele lui. În fine, se spune că în el necre­dincioșii adăpostesc porci” .

Cât privește problema încoronării, Pavel Parasca acordă încredere informației cronicarului raguzan Giacomo di Pietro Luccari (1551-1615), referitor la aceea că Bogdan a fost primul care „a primit titlul de rege de la împăratul grecilor”, infor­mație contestată însă de alți cercetători (V Spinei). În ce ne privește, considerăm că nu putem neglija totalmente o adresare a lui Bogdan I la Constantinopol în acest sens și acceptarea ei de către împăratul bizantin Ioan V Paleologul, ținând cont de faptul că românii din nordul Dunării, după cum s-a remarcat și mai sus, către mijlo­cul secolului al XIV-lea aveau deja legături seculare cu Imperiul Bizantin. Imperiul Bizantin era centrul spiritual al ortodoxiei și Constantinopolul, fără îndoială, avea destule motive religioase și politice pentru ca să-l susțină pe ortodoxul Bogdan, care se ridicase împotriva regelui catolic al Ungariei. De aceea, recunoașterea lui Bogdan în calitate de „rege” și transformarea țării sale în regat - regnum, adică stat, echivala cu recunoașterea statului de o putere politică ortodoxă, ceea ce însemna legiferarea existenței statului Moldova alături de celelalte state europene.

Cât privește denumirea Moldovei și cu termenul Bogdania, este de reținut și informația unei cronici descoperită de C. Rezachevici la Cracovia și care reflectă istoria Moldovei din secolul al XIII-lea până în anul 1622, sursă care amintește de „Bogdania sau țara lui Bogdan, din pricină că acest principe îi fusese ctitor”. Sem­nificativ este faptul că autorul Cronicii Moldovei de la Cracovia, cum a numit-o sugestiv descoperitorul ei C. Rezachevici, îl consideră întemeietor al statului pe Bogdan. „Apelativul Bogdania - consideră C. Rezachevici, a fost păstrat un timp de tradiția populară autohtonă, consemnată de Giacomo di Pietro Luccari” într-o lucrare publicată la Veneția în anul 1605. Dar, această tradiție populară autohtonă a fost „înlocuită abia în cursul veacului XVII de legenda «descălecatului» lui Dra- goș”, de asemenea autohtonă „din care dispare Bogdan I și numele țării derivat de la el”. Așadar, pe teren moldovenesc ar fi existat două tradiții populare autohtone, una care l-ar fi amintit pe Bogdan, de la el a apărut și s-a păstrat numele de Bogdania, alta, care îl desemna ca întemeietor pe Dragoș, dar numele țării nu deriva de la el, explicându-l prin cunoscuta legendă despre Molda, prima, din motive necunoscute, dispărând în secolul al XVII-lea.

Relativ recent, asupra problemei în cauză s-a pronunțat și Mihai Maxim. Apre- ciindu-l pe Bogdan drept „cuceritorul independenței” Moldovei, autorul afirma că anume el era „considerat de lumea turco-tătară drept adevăratul fondator al acestui stat. Turcii obișnuiau să desemneze state și popoare după numele fondatorilor lor”. În opinia aceluiași istoric, denumirile de Bogdan (Bogdania) și Kara Bogdan (Bogdania Neagră), care desemnau Moldova în sursele turco-osmane, proveneau, evident, de la numele lui Bogdan.

Domnia lui Bogdan I s-a încheiat, în împrejurări necunoscute, pe la sfârșitul anului 1367. Constantin Rezachevici, utilizând informațiile din Cronica de la Cra­covia, consideră că ele oferă datele necesare pentru rezolvarea problemei cuprinsă în pasajul relatat de Jan Dlugosz referitor la domnia unui Ștefan în Moldova la 1359 și lupta fiilor săi, Ștefan și Petru, pentru scaunul țării. Numitul autor opinează că după moartea lui Bogdan I, pe la sfârșitul anului 1367, a început lupta pentru sca­un între cei doi nepoți ai săi, Ștefan și Petru, tatăl cărora, Ștefan, fiul lui Bogdan, decedase, conform Cronicii de la Cracovia, „către anul 1358”. În consecință, Petru devine domn al Moldovei, iar fratele său Ștefan este nevoit să fugă în Polonia vecină. Conform informației cronicarului polon Jan Dlugoș, Ștefan solicită sprijinul regelui promițând să accepte suzeranitatea acestuia.

Anul 1358, menționat în Cronica Moldovei de la Cracovia, prezintă o eroare a autorului acestei cronici, o eroare mecanică, luată dintr-o sursă necunoscută nouă, dar de care avea știință și Jan Dlugosz, și care, total arbitrar, plasa domnia lui Ștefan în anul 1359. Data de 1359, semnalată de Jan Dlugosz, a fost contestată, din mai multe motive, de mai mulți istorici (C.Racoviță, C.Cihodaru).

Examinând sursa dată în contextul evenimentelor pe care le descrie, considerăm că anul corect semnalat în Cronica anonimă a Moldovei ar trebui să fie 1368, și nu 1358. În acest caz, evenimentele s-ar fi desfășurat în felul următor. După moartea lui Bogdan I, care a survenit pe la sfârșitul anului 1367, el, conform Cronicii Moldovei de la Cracovia, „lasă un fiu numit Ștefan”. Evident, îl „lasă” în scaun, „domn și vo­ievod”, după cum afirma Jan Dlugosz, fiindcă noi știm că de fapt, Bogdan a avut doi feciori, cel de-al doilea fiind Lațcu. Așadar, fraza Cronicii Moldovei că Bogdan „lasă un fiu” vorbește despre aceea că problema succesiunii a fost rezolvată, scaunul țării a trecut la Ștefan, fiul cel mai mare al lui Bogdan. Acesta însă, după o scurtă domnie, a decedat către anul 1368, ceea ce înseamnă de fapt 1367. În continuare, Cronica ne informează că Ștefan „lăsase doi fii, Ștefan și Petru”, știre ce poate fi interpretată în sensul că domnia lui Ștefan, fiul lui Bogdan I, a fost foarte scurtă, moartea lui veni pe neașteptate și în scaunul țării nu a fost desemnat niciunul dintre cei doi fii ai săi, anume de aceea între ei apare, conform Cronicii „o ceartă asupra moștenirii”.

În condițiile în care Bogdan mai avea un fiu, Lațcu, apare inexplicabil de ce nu moștenește el scaunul Moldovei, ci dreptul la moștenire trece la nepoții lui Bogdan, la cei doi frați, Petru și Ștefan, care încep cearta între ei. Este posibil să avem în față acel drept la succesiune al agnaților, adică al rudelor mai în vârstă pe linie paternă, pe linie masculină (Gorovei, 1991), dar, în acest caz, trebuie să admitem că Lațcu era mai mic decât cei doi nepoți ai lui Bogdan. Pare mai plauzibilă aserțiunea că acest drept nepoții lui Bogdan I l-au primit numai în virtutea faptului că tatăl lor, Ștefan, fiul lui Bogdan, nu decedase către 1358, ci a venit cu Bogdan în Moldova și după decesul acestuia a domnit un timp, ceea ce le-a asigurat acestora dreptul la succesi­une. Conflictul dintre cei doi frați se încheie în favoarea lui Petru, fiul mai mic al lui Ștefan, care, după informația Cronicii anonime, a fost ajutat de popor. Fratele mai mare, Ștefan, s-a văzut nevoit să se refugieze în Polonia. Domnia lui Petru, începută prin ultimele zile ale lui 1367 sau începutul lui 1368, decurge relativ liniștit până când Ștefan revine cu ajutor polonez, dar este înfrânt în bătălia de la „Plonini” din vara anului 1368. Este posibil că anume așa să fi evoluat evenimentele politice din Moldova după decesul lui Bogdan I. Evident, scurtele domnii din acest răstimp nu au lăsat practic nici surse documentare, doar surse străine narative destul de vagi, care totuși nu trebuie neglijate.

Conform datelor oferite de Cronica anonimă de la Cracovia, Petru a mai domnit un timp în Moldova, s-a împăcat apoi cu fratele său Ștefan, cel din urmă „cârmui partea de răsărit sau Basarabia din acest timp (Bugeacul din veacul XVII, când scrie autorul - nota lui C.R.), și Petru păstra pentru sine partea apuseană sau Moldova prezentă”. Ideea stăpânirii lui Ștefan, în sudul Basarabiei, este destul de interesantă, cu atât mai mult că izvoarele istorice amintesc existența în vara anului 1368 a unei stăpâniri tătărești a principelui Dimitrie, care se întindea în sudul Basarabiei și nor­dul Dobrogei. Este de reținut că „domnul (domini) Dumitru, principele tătarilor” este amintit într-un privilegiu vamal al regelui Ludovic I din 22 iunie 1368. Acest principe, Dimitrie, a fost unul din cei trei principi tătari, care, alături de Kutlibah și Kociubei, erau considerați stăpâni ereditari în Podolia.

Cât privește termenul Moldova, s-au emis mai multe ipoteze pentru explica­rea lui. Legenda cu privire la vânătoarea lui Dragoș explică termenul Moldova prin aceea că el ar proveni de la numele cățelei Molda, care s-ar fi înecat în râul care a primit apoi numele ei. De la râu a primit numele și țara. B. Petriceicu-Hașdeu (sec. XIX), a înaintat teoria gotică. Conform ei, Moldova ar proveni de la unul din cuvin­tele gotice - Mulde - râu prăfos, sau Molde - șes, mărginit de dealuri. Mai târziu, la acest termen s-ar fi adăugat sufixul de origine slavă -ova. Iorgu Iordan argumenta teoria slavă, conform căreia Moldova ar proveni de la molid, la care ulterior s-a adăugat sufixul -ova, de aici Molidava - țara molizilor. Aurel Decei (anii 30 ai sec. XX) a înaintat ipoteza tătărească a originii termenului Moldova, care ar deriva de la numele unui demnitar tătar - Ymor filius Molday - amintit la 1287. Alexandru Boldur (1975) argumenta teoria tracică. Conform ei, termenul Moldova ar fi alcătuit din două cuvinte, unul de origine indoeuropeană - mol - ceea ce înseamnă mal, și cuvântul de origine tracică dava - loc întărit. În ultimul timp, a fost înaintată teoria conform căreia, termenul Moldova ar proveni de la cuvântul moldahias, din limba mesapă, care este considerată un dialect al limbii ilirice și înseamnă moale, blând, dulce (V Ia. Grosul). Mai sunt și alte teorii, dar niciuna nu este acceptată unanim de către istorici.