Investigațiile specialiștilor au demonstrat că monarhia a fost forma de organizare a vieții de stat la români în epoca medievală. Monarhul era desemnat în actele vremii de limbă slavonă cu termenii rocnodapb și eoeeod, în cele de limbă latină dux, palatin, domine, în cele de limbă română domn și voievod. Uneori domnii din Țara Românească, începând cu Mircea cel Bătrân, s-au numit și despoți, dar ei și-au asumat acest titlu în mod arbitrar, pentru ca să arate că sunt și stăpâni ai teritoriilor din dreapta Dunării, dar nu au primit acest titlu de la împărații bizantini.
Referitor la modul de succesiune la scaunele Țărilor Române, s-a constatat că el a fost ereditar-electiv: urmașul la conducere era ales numai pe linie masculină, dar dintre membrii familiei domnitoare. Potrivit lui Emil Vârtosu, „femeile erau, tacit, dar categoric îndepărtate de la domnie”. Ele puteau intra numai în consiliul de regență. De asemenea, urmașii domnițelor erau excluși de la moștenirea scaunului domnesc.
Pretendentul la scaunul domnesc trebuia să întrunească o serie de calități: să fie din „os domnesc”; să nu fie „însemnat”, adică mutilat intenționat - de regulă, unii dintre ei erau însemnați prin „tăierea” nasului sau urechii, ceea ce semnifica pierderea automată a dreptului la scaun. Dreptul la scaunul țării îl aveau în măsură egală frații și fiii domnului decedat, frații și fiii unui voievod anterior, urmașii pe linie nelegitimă, din flori, numiți cu termenii de copii, baistruci.
Acest sistem a fost considerat în epocă „un neajuns”, de aceea, în vederea prevenirii consecințelor nefaste pentru țară (lupta dintre diferite fracțiuni boierești pentru putere, de unde susținerea diferiților candidați la domnie, apelarea la ajutorul străinilor pentru rezolvarea problemelor interne), domnul își asocia la domnie o persoană (fiu sau frate), indicând în felul acesta dorința sa boierilor, care urmau să aleagă domnul țării după decesul său. Candidatul ales de boieri urma să fie consacrat „din mila lui Dumnezeu”, uns cu mir și încoronat de către mitropolitul țării în Biserica Mitropoliei, obicei care a rămas în vigoare și după instaurarea suzeranității otomane.
După instaurarea suzeranității otomane, sistemul politic al Țărilor Române nu a suferit modificări esențiale. În fruntea acestora continuă să se afle domnul, care ocupa scaunul domnesc în baza vechiului principiu electiv-ereditar. În Țara Românească acest principiu fusese încălcat în virtutea impactului otoman încă în secolul al XV-lea, în Moldova, abia la 1538, când otomanii impun în scaunul țării pe Ștefan Lăcustă. Ulterior, amestecul otomanilor în procesul desemnării domnilor se intensifică și mai mult. Petru Rareș, pentru a obține a doua oară scaunul Moldovei, plătește bani grei Porții. Caracteristic pentru Țările Române a fost faptul că domni puteau fi aleși și copii minori, dar, conform obiceiului pâmântului, de iure mama lor era numită regentă, de facto regent era unul dintre marii boieri. Regența era admisă numai în cazul când pretendentul era minor. În caz de interregn sau când domnul lipsea temporar, erau numiți locțiitori (caimacami). Domnul era considerat major la vârsta de 15 ani. Mai mulți domni din Moldova și Țara Românească au fost aleși fiind minori (Ștefăniță, Constantin Movilă, Mircea Ciobanul, Mihnea II Turcitul ș.a.). Unele regente au semnat acte oficiale. Spre exemplu, Margareta Movilă semna un act „Marghita, doamna răposatului Simion Movilă Voievod”. Elizabeta Movilă semna un document „Doamna Elisafta, mama domniei sale domnului”, iar în un altul, extern, se întitula: „din mila lui Dumnezeu, văduvă a domnului și voievodului Țării Moldovei”.
După instaurarea suzeranității otomane, un intermediar mult mai activ între domni și boierime au devenit sultanul și marii demnitari de la Poartă. Istoria politică a Țărilor Române atestă cu lux de amănunte că nu puțini domni au căzut jertfă pârelor boierești de la Poartă. În unele cazuri, boierii vor ridica singuri domni din rândurile lor (Gheoghe Ștefan, 1653) sau puternice familii boierești vor impune domni (Craioveștii îl vor ridica pe Neagoe Basarab (1512-1521)). Unele familii boierești vor sta ferm alături de domnie (Buzeștii îl susțin activ pe Radu Șerban după 1601).
Treptat, dispare un așa element al suzeranității cum era coroana domnească. În Moldova, domnii au purtat coroană până la Bogdan Lăpușneanu (1568-1572) inclusiv. Ulterior, mai sunt reprezentați pe tablourile votive cu coroane Movileștii și Ștefan II Tomșa (1616). Conform unor informații, domnii români mai erau reprezen- tați cu coroane domnești pe picturile din bisericile creștine și în secolul al XVIII-lea, unde pericolul de a fi observați de turcii musulmani era foarte mic.
În pofida faptului că domnii români erau confirmați sau chiar primeau scaunul de la sultan, ei erau consacrați în funcție „din mila lui Dumnezeu”. Autoritatea sultanului este recunoscută, dar numai după autoritatea divină. Otomanii nu au contestat niciodată amintita formulare din actele românești. A făcut-o doar un principe creștin, Sigismund Bathory, care a contestat dreptul domnilor Moldovei și ai Țării Românești de a fi consacrați „din mila lui Dumnezeu”. (Tratatul cu Mihai Viteazul din 20 mai 1595 și cu Ștefan Răzvan din 3 iunie 1595). Totuși autoritatea sultanului nu este neglijată. Codul de legi adoptat în Țările Române (Carte românească de învățătură - 1646; Îndreptarea legii - 1652) prevede: „cel ce vor sudui pre împăratul (sultanul - I.E.} sau pre domnul locului, atunce într-un chip se vor certa și boiarin și cei mai proști”.
Domnul era judecătorul suprem. Cu toate că judeca împreună cu membrii Sfatului domnesc, el putea ignora opinia acestora în materie de judecată. Domnul indica ce procese puteau fi judecate de către judecătorii domnești pe loc, și care la domnie, hotăra procedura de judecată atunci când pentru anumite crime nu existau dispoziții prevăzute în obiceiul pământului sau în Pravile. Domnul acorda anumite drepturi de judecată bisericii și proprietarilor laici. Nu avem nicio indicație privitor la faptul cine îl judeca pe domn, în cazurile în care se considera că el este nedrept. Dimitrie Can- temir scria că domnul putea fi pedepsit doar „de conștiința lui și de Dumnezeu, care, câteodată folosește pe sultan ca mijloc de îndreptare sau de pedepsire a domnului”. Sunt și cazuri când boierii, nemulțumiți de domni, s-au ridicat împotriva acestora și i-au omorât, fapte condamnate de cronicari.
După instaurarea suzeranității otomane, domnul rămâne autoritatea judecătorească supremă în țară, dar în cazurile în care el, în opinia boierilor, încălca legea, îl pârau la sultan și domnul putea fi judecat de către sultan sau de înalții demnitari otomani. Cu toate acestea, otomanii nu dețineau funcția judecătorească supremă în țară și nici nu puteau judeca oarecare procese. Abia la începutul secolului al XVIII-lea, otomanii puteau judeca și în Moldova. N. Stoicescu ajungea la concluzia că „orice demnitar turc trimis în țară (Moldova - I.E.) cu o anumită misiune se putea, dacă era nevoie, transforma în judecător”
Funcția fiscală supremă o deținea, de asemenea, domnul. Numai cu acceptul lui se introduceau impozite noi sau se anulau unele vechi. Domnii se consultau cu boierii din Sfat, dar puteau nesocoti opinia acestora. Ei puteau acorda imunități și privilegii fiscale bisericii și proprietarilor laici, erau responsabili de plata haraciului către otomani, ei erau adevărații stăpâni ai vistieriei, cu toate că era și un dregător special - vistiernicul. Vistieria (rizniță, scarb, socroviște) sau tezaurul domnesc, sta la baza finanțelor statului și era la dispoziția domnului. În vistierie se aflau nu numai bani, ci și pietre scumpe, lingouri de aur, obiecte din aur și argint, cărți legate în aur și argint, arme prețioase, haine scumpe etc. Unii domni au dispus de tezaure foarte bogate. Tezaurul lui Vasile Lupu în 1653 a fost încărcat în 100 de căruțe, fiecare din ele fiind trasă de 8-10 cai. Din vistierie se întreținea Curtea domnească, se plătea tributul Porții, erau plătiți mercenarii, se „miluiau” bisericile din țară și de peste hotare etc. Când erau maziliți, de regulă, domnii luau tezaurul cu ei.
Neîndeplinirea obligațiilor față de otomani atrăgea după sine mazilirea domnului. Pentru a satisface cerințele mereu crescânde ale acestora, domnii introduceau noi impozite. Începând cu secolul al XVII-lea, a fost introdus impozitul „banii steagului” sau „darea sceptrului domniei” (se plătea la urcarea în scaun a domnului), „dajdia calului” (cheltuieli pentru cumpărarea cailor daruiți dregătorilor otomani), „caii împăratului” (bani sau cai pentru oastea otomană).
Pentru colectarea impozitelor, domnia a organizat o rețea impresionantă de mici dregători cu atribuții fiscale: olăcari, globnici, deșugubinari, conăcari, bezmenari, zlotași, gălbănași, tălerași, leoași, dajnici țărănești, ilișeri, globnici de ținut, deseat- nici de stupi, gorștinari de oi, gorștinari de mascuri etc. Practic, fiecare impozit era colectat de un dregător aparte.
Funcția militară supremă, de asemenea, era deținută de domn, el fiind comandantul suprem al armatei. Numai el putea chema „oastea mare” a țării. Inițial, proprietarul funciar trebuia să se prezinte la oaste cu un detașament de oșteni. După instaurarea suzeranității otomane, rolul armatei locale decade și crește rolul oștii de mercenari. Domnul avea la dispoziție o oaste de circa 10 000 de oșteni și, la chemarea Porții, trebuia să participe la campaniile militare alături de otomani.
Domnul conform principiului dominum eminens era stăpânul întregii țări. Nimeni nu putea întemeia sate noi fără aprobarea domniei, chiar dacă ocina era boierească sau mănăstirească, domnia încasă dări de pe teritoriul întregii țări, domnul confisca averile boierilor vicleni, el întotdeauna identifica țara cu propria moșie. Domnul exercita autoritatea supremă și asupra domeniului domnesc. În virtutea faptului că în a doua jumătate a secolului al XVI-lea rolul militar al cetăților moldovenești a decăzut, treptat au fost desființate și ocoalele, ele fiind vândute sau donate boierilor. De asemenea, în domeniul domnesc intrau ocoalele de târguri sau orașe, satele din jurul morilor și ale Curților domnești. Ocoalele erau unități administrative distincte și erau administrate de dregători domnești. Domeniul domnesc se mărea și datorită faptului că domnul cumpăra sate sau le confisca de la boierii vicleni. Domeniul domnesc nu a prezentat un domeniu stabil și, în general, a avut tendința de descreștere ca rezultat al daniilor făcute de domn boierilor, mănăstirilor, elementelor militare, mai ales de origine străină. Spre exemplu, în Moldova, la mijlocul secolului al XVI-lea, domeniul domnesc cuprindea cca 11% din satele țării, iar în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, practic dispare (cca 1-2% de sate). În Țara Românească, domeniul domnesc al lui Radu ce Mare cuprindea 37 de sate, al lui Neagoe Basarab - 68 de sate, al lui Radu Paisie - 73 de sate, al lui Mihai Viteazul - 209 sate, al lui Constantin Brâncoveanu - 111 sate.
Domnul era și stăpânul orașelor din Țările Române. Orașele și hotarele lor nu intrau în ocoale. Începând cu secolul al XVIII-lea, mai multe orașe au fost cedate de către domni boierilor.
Raporturile dintre domni și marea boierime, cu unele excepții, au fost întotdeauna tensionate. Pentru menținerea relațiilor cu boierimea, domnii au folosit întotdeauna privilegiile, imunitățile, funcțiile înalte în aparatul de stat, domeniile de moșii acordate boierilor. Cu toate acestea, erau și nemulțumiți, care, organizându-se în partide ostile domnului, complotau împotriva lui.
În Țările Române, domniile au fost întotdeauna autoritare, realitate fixată, nu fără regret, de cronicarul Grigore Ureche: „Pre Moldova iaste acest obiceiu de pier (boierii) făr-de număr, far-de judecată, far-de leac de vină, însăși (domnul) pârăște, însăși umple legea”. Boierimea românească a căutat întotdeauna să diminueze rolul domniei în viața politică a țării. „Modelul polonez” îi aranja cel mai mult, dar în realitate, foarte rar le-a reușit acest lucru. Cazurile de calificare a domnului drept o „matcă fără ac” erau foarte rare. De regulă, sabia domnească potolea poftele de putere ale boierilor.
Legislația adoptată la mijlocul secolului al XVII-lea (1646, 1652), de asemenea era chemată să asigure securitatea domniei nu numai din partea celor „de jos”, ci și din partea boierilor. Cartea românească de învățătură (1646) și Îndreptarea legii (1652) prevedeau destul de clar: „de să va afla vre-un boiaren viclean unui domn și hain țării și de se-ar arăta înt-acesta chip și unul de cei mai mici, atunce mai mult se- ar certa cel mai mare boiaren decât cel mai mic și om mai de jos”.
Se cunoaște faptul că începând cu 1387 și până în secolul al XVII-lea inclusiv, mai mulți domni ai Moldovei au recunoscut suzeranitatea regilor Poloniei. Deși pur nominală, unii dintre regii Poloniei au încercat să reglementeze raporturile dintre domn și marea boierime. Drept exemplu servește Tratatul moldo-polon semnat la 4 aprilie 1459 la Overchelăuți. La cererea regelui, Ștefan cel Mare promite domnilor (=boierilor valahi) care, „din consimțământul Maiestății Regești servesc lui Petru Voievodul, ca să se restituiască bunurile lor paterne și juste și să fie onorați după meritele lor”. De asemenea, în anul 1523, în legătură cu conflictul dintre boieri și Ștefăniță, regele Poloniei Sigismund a trimis doi ambasadori la Ștefăniță-Vodă să-1 roage iertarea boierilor fugiți în Polonia.