Tipărire
Categorie: Istorie
Accesări: 376
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

a. Sfatul domnesc și marii dregători

Începând cu secolul al XIV-lea, sursele documentare atestă că domnii români conduceau statul cu ajutorul marii boierimi, numiți în actele scrise în limba latină cu sintagma consilieri supremi (supremi consiliari), întruniți într-un organ desemnat în actele scrise în limba slavonă cu termenii paga, coBeT, cbmtobom ooiepoM. Com­ponența Sfatului domnesc depindea de voința domnului, de regulă, aceștia erau rude apropiate ale domnului și mari boieri: în funcție de situație, de problemele discu­tate, domnul putea convoca în ședințe și boieri mai mici. De la mijlocul secolului al XV-lea, membri ai Sfatului domnesc au devenit mitropolitul și episcopii eparhioți. Unii specialiști afirmă că lipsa mitropoliților din Sfatul domnesc după moartea lui Ștefan cel Mare s-ar datora opoziției acestora de a-l înscăuna în fruntea țării pe Bog­dan al IlI-lea, cel Orb, datorită defecțiunii sale fizice. Membrii Sfatului domnesc nu erau remunerați pentru activitatea realizată, aceasta fiind o obligație față de domn. Totuși, pentru serviciile lor, ei primeau proprietăți funciare.

Până la sfârșitul secolului al XVI-lea, nu avem informații că Sfatul domnesc era o instituție cu caracter sedentar: ședințele erau ținute acolo unde se afla domnul. Spre sfârșitul secolului al XVI-lea, odată cu creșterea influenței otomane în Țările Române, termenul de sfat a fost înlocuit cu termenul turcesc divan (prima amintire în actele din Țara Românească în 1587, în actele din Moldova în 1603). Uneori, în actele interne din Moldova secolului al XVII-lea întâlnim și termenul Poartă. Din secolul al XVII-lea, la ședințele Sfatului domnesc care primeau solii străine asistau și câțiva reprezentanți ai Porții. De la începutul secolului al XVIII-lea, în Sfatul domnesc era prezent un împuternicit permanent al Porții - divan-efendi.

Printre principalele funcții ale Sfatului domnesc erau funcțiile judecătorească și fiscală. În Țările Române Sfatul domnesc era instanța supremă de judecată, judeca orice procese, reconstituia sau anula actele de proprietate, pierdute sau distruse. De asemenea, Sfatul domnesc supraveghea modul în care erau cheltuite veniturile sta­tului, deși domnul putea dispune de ele cum considera el, împreună cu domnul fixau cuantumul impozitelor, țineau sub control activitatea marelui vistiernic.

Domnul era ajutat să conducă de către un număr de mari dregători. Marele lo­gofăt era principalul dregător din Moldova, șeful cancelariei de stat, „tălmăcea” do­cumentele, judeca pricini, hotărnicea moșii, le împărțea succesorilor. Miron Costin afirma că sub ascultarea marelui logofăt se afla „toată nobilimea din țară, care poartă numele de curteni”. Totuși este de menționat că până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în Moldova locul principal în Sfatul domnesc aparținea marelui vornic, ulterior - marelui logofăt. El amenda împricinații care nu se prezentaseră la proce­sele de judecată. Veniturile marelui logofăt îi reveneau din moșii și din exercitarea atribuțiilor sale: acei care beneficiau de serviciile marelui logofăt erau obligați să-i dea o anumită sumă de bani.

Marele vornic, cum s-a afirmat deja, inițial juca rolul principal în Sfatul dom­nesc. În obligațiile acestuia intra administrarea domeniilor domnești și încasarea ve­niturilor. Marele vornic a avut și atribuții militare - după domni, ei erau comandanții supremi ai armatei din Moldova, lor le revenea sarcina de apărare a țării de invaziile tătărești; fiscale - pentru diferite încălcări, încasau impozite - când fiul Nedelei din Sărățeni a făcut „o șugubină cu o fată mare” și a fugit în Polonia, Nedelea a fost obli­gată să plătească „deșugubina” și judecătorești - judecau diferite procese. În ulti­mele decenii ale secolului al XV-lea, în scopul de apărare vornicia în Țara Moldovei a fost bifurcată: vornicul Țării de Jos (Bârlad) și vornicul Țării de Sus (Dorohoi). De pe la jumătatea secolului al XVII-lea întâlnim vornicii de Poartă.

Portarul și hatmanul de Suceava: a avut atribuții militare speciale, inițial comandant al garnizoanei reședinței domnești. A dispus de atribuții judecătorești asupra membrilor din trupele pe care le comanda și asupra robilor. Începând cu sfâr­șitul secolului al XVI-lea, portarii de Suceava sunt deja numiți și hatmani (germ. Hauptman). La începutul secolului al XVIII-lea, marele hatman era comandantul suprem al oștirii moldovene. În Țara Românească hatmanul nu este amintit.

Marele spătar în Moldova, oficial, avea funcția decorativă, de a purta însem­nele domniei la ceremonii, dar îi întâlnim și în calitate de conducători militari, ju­decau diferite pricini, fixau amenzi, anchetau diferite cazuri. În Țara Românească, marele spătar a fost comandantul suprem al armatei.

Marele postelnic, conform unor aprecieri, era un fel de ministru de externe. Miron Costin afirma că „postelnicul judeca toată curtea domnească aprozi, curieri și turci”, trebuia să cunoască limba turcă. El deținea și funcția de pârcălab al Iașilor, avea dreptul de a judeca locuitorii capitalei.

Marele vistiernic era responsabil de evidența veniturilor țării, impunerea și perceperea impozitelor, răspundea de toate cheltuielile banilor din vistierie.

Marele paharnic sau ceașnic controla perceperea desetinei din vin cuvenită domnului. El dădea aprobarea pentru începutul culesului viilor din apropierea ora­șelor Huși, Hârlău și Cotnari. Judeca pricinile de proprietăți de vii.

Marele stolnic avea atribuții specifice legate de alimentare la curtea domnească.

Marele sulgiu trebuia să asigure aprovizionarea cu carne a curții domnești, iar după instaurarea suzeranității otomane și „sulgeria împărătească”, adică pe cea din capitala Imperiului.

Marele ban era cea mai înaltă funcție în Țara Românească, își avea reședința la Craiova și, real, dispunea de atribuțiile domnului de la Târgoviște sau București. Dregătoria lipsește în Moldova până la începutul secolului al XVIII-lea. În timpul celei de-a doua domnii a lui Antioh Cantemir (1705-1707), dregătoria de mare ban a fost instituită și în Moldova. Ioan Neculce ne informează că „i s-au făcut venit câte un ban de drobul de sare de la ocnă”.

Toți acești mari dregători erau membri ai Sfatului domnesc. Dar mai erau dre­gători înalți, care erau invitați de domn la ședințele Sfatului domnesc, atunci când el considera necesar. Printre aceștia erau marele comis - responsabil de grajdurile domnești; marele pitar - asigurarea cu pâine a curții domnești; marele jicnicer - res­ponsabil de colectarea cerealelor din țară pentru necesitățile curții domnești; marele șetrar - responsabil de corturile domnești, tunuri, ghiulele, praful de pușcă; marele medelnicer, care asigura băutura la masa domnului. Toți aceștia, pe lângă funcțiile directe, la porunca domnului, puteau exercita funcții fiscale, militare și judecăto­rești.

Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în Moldova și în Țara Româneas­că a fost instituită dregătoria de mare agă, care era comandantul dărăbanilor și supraveghea ostașii din paza de noapte a Curții domnești (M. Costin). Tot ei aveau grijă de iluminatul capitalei în timpul nopții, inspectau piețele, supravegheau ca luminările să fie fabricate numai de meseriași creștini, din ceară curată și să se respecte prețurile. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în Moldova a fost instituită funcția de serdar. Conform aprecierii lui Miron Costin, acesta era un fel de hatman de câmp cu reședința permanentă la hotarul dinspre tătari. Sub ordinul lui se aflau călărașii.

După transformarea Transilvaniei în principat autonom sub suzeranitatea Im­periului Otoman, în fruntea ei s-a aflat principele, ales de Dietă și confirmat de Poartă. El era comandantul suprem al armatei, judecător suprem și stăpân al visti­eriei. Principele conducea țara cu ajutorul unui Consiliu, format în 1542. În com­ponența lui intra un număr de cca 12-22 de persoane. Era un organ consultativ. În anul 1548, Consiliul este restructurat. La ședințele noului Consiliu participau câte 5 reprezentanți de la cele trei națiuni privilegiate și 5 de la Partium. Dieta era un organ legislativ, se convoca anual, participau mai mulți reprezentanți de la cele trei națiuni privilegiate.

În Transilvania s-a păstrat vechea organizare teritorial-administrativă: comi­tatele, districtele românești și scaunele sașilor (9 la număr), ale secuilor (7 la nu­măr).

b) Marea Adunare a țării și Adunările de obște

Pentru rezolvarea problemelor interne și externe mai importante, domnii ro­mâni au convocat Marea Adunare a țării și Adunările de obște. Atunci când se aduna toată țara „privilegiată” cu marii boieri, cler, în vederea rezolvării unor pro­bleme vitale ale țării, se poate vorbi de Marea Adunare a țării. Dar, tot pentru re­zolvarea acelorași probleme majore, domnul putea convoca o adunare a reprezen­tanților boierilor și clerului, care se numește în izvoare sfat de obște, adunare de obște. Prima amintire o avem deja la 16 septembrie 1408, când domnul se adunase cu „sfatul nostru și cu adunarea de obște” (c Hauioio padorn u c nocnonuorn”. Se consideră că aceste adunări de stări ar fi o continuare a vechilor tradiții de adunări de obști sătești. Prin atribuțiile lor, aceste două tipuri de adunări, nu pot fi bine distinse.

Se consideră că adunările de stări au ales domni în Țara Românească (1418, 1512), în Moldova (1504, 1517, 1527 etc.). În Moldova, la 1456, un sfat de circa 60 de boieri a discutat și a acceptat plata tributului către Poartă, iar în anul 1538, o adu­nare de stări decidea supunerea față de sultan și semna tratatul respectiv cu Poarta.

O Mare Adunare a țării ar fi fost la 1457 - alegerea lui Ștefan cel Mare domn al Moldovei, la 1574, atunci când loan-Vodă cel Cumplit a consultat țara referitor la relațiile cu Imperiul Otoman: să plătească tributul dublat, solicitat de Poartă sau să se ridice la luptă. Pentru secolele următoare unii autori consideră că au continuat să funcționeze Marea Adunare a țării și Adunările de obște, alți autori, spre exemplu Petre Panaitescu, au opinat că din secolul al XVII-lea, din cauza suzeranității otoma­ne, Marea Adunare a țării decade.