1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Din punct de vedere administrativ-teritorial, teritoriul Țării Românești a fost împărțit în județe, care, se crede, că au o origine dinaintea constituirii statelor in­dependente. Prima amintire a județului o avem într-un act din anul 1385. Termenul provine de la cuvântul latinul iudicium, care ar semnifica scaun de judecată, ceea ce indică atribuția judecătorească străveche a acestor unități administrative. Conducă­torii de județe s-au numit sudeți.

Moldova era împărțită în ținuturi (lat. tentum - a ține). Prima amintire în surse se referă la anul 1399. Conform unor opinii, în fruntea ținuturilor care aveau cetăți se aflau pârcălabii, a celor care nu aveau cetăți și se aflau în interiorul țării erau sudeții, iar în fruntea ținuturilor care se aflau la hotarele țării erau staroștii. Din a doua jumăta­te a secolului al XVII-lea, pârcălabilor li s-a adăugat obligația de a judeca locuitorii din satele mănăstirești. În prima jumătate a secolului al XVI-lea, domnia a instituit funcția de mare vătaf de ținut, ceva mai mici în grad decât pârcălabii. Inițial, dregătoria a avut un caracter militar, dar în legătură cu reducerea puterii militare a Moldovei, marii vătafi de ținut au ajuns simpli slujbași administrativi cu funcții fiscale.

Toți acești dregători au o origine prestatală. Ei erau principalii dregători ai pu­terii centrale în ținuturi și județe și aveau mai multe atribuții. Este vorba, în primul rând, de atribuțiile fiscale: ei contribuiau efectiv la colectarea impozitelor, contro­lau după catastihurile vistieriei plata impozitelor și realizarea obligațiilor în muncă față de stat, repartizau între locuitori impozitele extraordinare. Dregătorii locali au avut atribuții judecătorești: pentru judecarea proceselor din țară (procese de furt, omor, răpiri de fete) erau folosiți pârcălabii. Atribuțiile militare prevedeau că, în caz de război, fiecare unitate administrativ-teritorială trebuia să prezinte la oaste un anumit număr de oameni, care formau o unitate militară numită steag.

Din punct de vedere administrativ-teritorial, Transilvania era împărțită în co­mitate, districte și scaune. Comitatele, inițial corespundeau vechilor așezări ale triburilor maghiare și prezentau organizații ale cetăților și domeniilor regale. Apar în secolul al XII-lea. Era condus de un comite, numit de regele Ungariei sau de vo­ievodul, ulterior, principele Transilvaniei, și locțiitorul său, vicecomitele. Aceștia erau ajutați în exercitarea atribuțiilor de către juzii nobililor și de obștea nobilimii comitatelor. Comitatele erau împărțite în plăși, conduse de un pretor. Toți aceștia au avut atribuții fiscale, judecătorești și militare.

Românii își aveau propriile organizații teritoriale - districtele. Cele mai impor­tante erau cele din Banat, Făgărași, Hunedoara, Valea Rodnei.

Secuii erau organizați în scaune, de la sintagma latină sedes iudiciara, scaun de judecată. În frunte erau doi dregători: „marele căpitan” și „jude pământean”.

Sașii, de asemenea, erau organizați în scaune. În frunte se afla un jude regal și un jude al pământului. Acești dregători aveau atribuții fiscale, militare și judecăto­rești.

Târgurile sau orașele din Țările Române au constituit unități administrative cu un statut special, erau considerate domnești și se bucurau de autonomie. Sursa acestei situații a constituit obiectul unor discuții îndelungate. N. Iorga afirma că orașele moldovenești se conduceau de la început după „dreptul german de Magde- burg”, introdus prin intermediul orașelor din Galiția. N. Grigoraș admitea alături de „obiceiul pământului” și „dreptul de Magdeburg”. P Panaitescu considera că dreptul de Magdeburg nu poate fi admis în Moldova și opina că orașele țării se cârmuiau după „un obicei al pământului special pentru orașe”. Examinând pro­blema dată, C.C. Giurescu formula concluzia: „Examinarea tuturor actelor interne moldovenești publicate din intervalul 1384-1625 ne îndreptățește să afirmăm că ele nu amintesc niciodată dreptul de Magdeburg” și propunea ca teoria dreptului de Magdeburg să fie abandonată. Numitul istoric considera că temeiul organizării orașelor moldovenești a fost „obiceiul pământului”. Ca unitate administrativă, ora­șul cuprindea trei zone: vatra târgului (clădirile, străzile și alte construcții); hotarul târgului (terenurile cultivate de orășeni); ocolul târgului (satele din jurul orașelor care ascultau de dregătorii domnești ai târgului, nu de dregătorii ținutului).

În orașe coexistau două categorii de organe administrative. În primul rând, este vorba de cele alese de orășeni. Aceștia erau sudețul și pârgarii în Țara Româneas­că, și șoltuzul, sau, cum mai este numit uneori, voitul și 12 pârgari în Moldova. Sarcina principală a acestora era de a supraveghea ca membrii comunității urbane să respecte normele de conviețuire în oraș. Într-un act scris în limba română de la sfârșitul secolului al XVI-lea (1593-1597), adresat administrației orașului Bistrița, șoltuzii din Suceava își spun „birăul cel rumânesc” și birăul „cel armenesc”, po­pulația orașului fiind reprezentată de doi șoltuzi și 24 de pârgari, care reprezentau populația românească și armenească a orașului. Ei au avut atribuții judecătorești, administrative, fiscale, militare. În secolul următor orașul a avut același mod de conducere ca și în perioada anterioară. Armenii din Suceava aveau șoltuzul lor. Aceasta ne indică un act de la sfârșitul secolului al XVI-lea și un altul din decem­brie 1669. În secolul al XVII-lea, apare marele pârgar, care nu intra în numărul ce­lor 12 și era un fel de locțiitor al șoltuzului. Din a doua jumătate a aceluiași secol, președinte al instanței judiciare din orașe era ureadnicul, delegat de domn.

În al doilea rând, este vorba de organele administrative numite de domn sau de persoana căruia domnul îi cedase orașul. Aceștia erau vornicul de târg în Moldova și pârcălabul de oraș în Țara Românească cu atribuții fiscale și judecăto­rești, ei reprezentau interesele domniei în orașe.

În afară de acestea, în orașe este cunoscută Adunarea generală a orașului la care participau locuitorii orașului cu drept de vot. Se întrunea cel puțin o dată pe an, când se alegea șoltuzul și pârgarii, dar și în cazuri grave, când orașului i se cerea o nouă contribuție, sau când domnul înstrăina o parte din hotarul orașului. De asemenea, surse târzii amintesc Sfatul bătrânilor, care era pe lângă consiliul șoltuzului. Despre atribuțiile acestui Sfat se cunoaște foarte puțin, el este amintit în surse din secolul al XVIII-lea în legătură cu judecarea unor procese.

O parte din satele românești s-au aflat sub administrația ocoalelor domnești. De asemenea, au existat sate boierești, sate mănăstirești sau episcopale, slobozii mănăstirești, iar de la sfârșitul secolului al XVI-lea și slobozii boierești. Reprezen­tantul proprietarului s-a numit vornic sau ureadnic, iar alesul obștii sătești s-a nu­mit vătăman (în Moldova) și jude (în Țara Românească). Aceștia au avut atribuții locale destul de reduse, cum ar fi asigurarea încasării impozitelor, judecarea unor procese, participarea la hotărnicii, selectarea oștenilor etc.

Loading...