1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Boierimea a constituit starea socială dominantă a societății românești. Sursele documentare și narative atestă boierii mari și boierii mici, clasificare care avea la bază originea, dregătoria și censul de avere. Ponderea numerică a boierimii este imposibil de stabilit. Conform unor aprecieri făcute în baza studierii recensăminte- lor austriece din Oltenia, boierimea alcătuia cca 1% din populația regiunii, cifră ce se consideră că poate fi transferată asupra Țărilor Române (Șerban Papacostea). În același timp, dacă se ține cont de opinia unor istorici (C. Giurescu, Al. Gonța ș.a.) că toți proprietarii de moșii, cel puțin în Moldova, preciza Ștefan S. Gorovei, indiferent de suprafața ocinilor, erau boieri, la această stare socială urmează a fi incluși răzeșii și moșnenii. Aceștia, conform aprecierilor lui Șt. Ștefănescu și D. Mioc, alcătuiau cca 1/3 din totalul țăranilor. Privit din acest unghi de vedere, numărul boierimii ro­mânești sporește considerabil.

Examinând problema dată, Cristian Nicolae Apetrei formula concluzia: „trăsă­tura principală a boierimii române a fost întotdeauna dreptul medieval de proprie­tate, în fapt un drept de stăpânire, cel care deschidea oricui calea către o funcție în aparatul administrativ al statului”. Autorul subliniază însă că „obiectul asupra căruia se exercita acest drept rămâne încă în dezbatere: este vorba și despre pământuri, și despre oameni (țărani dependenți) sau numai despre pământuri”. Autorul crede că „cheia rezolvării acestei probleme se află în precizarea statutului pe care l-au avut răzeșii și moșnenii: asimilarea lor cu o țărănime liberă și proprietară, care s-a con­servat pe parcursul întregului ev mediu, ar conduce în mod obligatoriu la reducerea clasei boierești la nivelul acelor stăpâni de pământuri care exploatau munca țăranilor dependenți; acceptarea ideii că răzeșii și moșnenii sunt urmașii sărăciți ai boierimii din primele veacuri de existență a statelor medievale românești ar echivala automat cu afirmarea statutului nobiliar pentru toți stăpânii de pământ, indiferent dacă aveau sau nu țărani dependenți pe ocinile lor”. Autorul înclină spre a doua variantă.

După origine, boierimea românească era: autohtonă, tradițională, din perioada prestatală; de origine străină, din păturile înstărite ale migratorilor, care au acceptat normele de viață ale populației autohtone; ridicată din rândurile altor pături sociale, de regulă pentru servicii militare; de proveniență străină, mai ales greacă, apărută începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

În proprietatea boierimii românești intrau moșii care s-au numit: moșiile ere­ditare, „ocinele” și „baștinile”, fixate în actele timpului cu termenii „otnina” și „dedina”. Aceste moșii se transmiteau prin ereditate, proprietarul avea dreptul să le vândă, să le dăruiască etc.; moșiile dobândite, indicate de sursele timpului cu termenii „cuplenie” sau „vâcuplenie”; moșiile dăruite de domn boierilor „pentru dreaptă și credincioasă slujbă”. Dreptul boierului asupra ocinei nu era absolut, acest drept aparținea numai domnului în baza dominium eminens. În baza acestui drept, domnul confisca domeniile boierești în caz de hiclenie, în caz de refuz să presteze obligațiile militare sau economice față de domn. Boierii erau nemulțumiți de faptul că își pierdeau moșiile în cazurile de hiclenie. O primă biruință a boierilor este fixată într-o hotărâre de judecată a lui Miron Barnovschi din 19 ianuarie 1627, care preciza că „cum nu se cuvine să se piarză nici un sat pentru hiclenie”. Moșiile rămase fără stăpân deveneau domnești și el le putea dona cui dorea.

Dacă ne referim la originea domeniului feudal în Țările Române, este necesar de subliniat că domnul era proprietarul suprem al teritoriului întregii țări, în virtutea principiului dominium eminens. D. Cantemir scria că „atât cronicile noastre inter­ne, cât și hrisoavele domnilor de odinioară arată că ... altădată ... toată Moldova era moștenirea domnului”. O opinie similară a fost expusă de boierii moldoveni la 1782: „tot locul țării Moldovei dintr-un început a fost stăpânit de domni, iar aceștia au dăruit moșii boierilor după slujba și cinstea fiecăruia”. Adunarea boierilor Moldovei din anul 1817 s-a pronunțat în sensul că, atunci când Dragoș a venit în Moldova, el a lăsat moșiile celor care stăpâneau cu ele, fiindcă, venind pe terito­riile est-carpatice, el „au găsit pământul locuit, n-au discălicat pământul Moldovei pustiu, ca să se poată prepune, cum că de vreme ce ... au fost pustiu, apoi dar pămân­tul au fost domnesc”.

Un loc important în structura proprietății de pământ l-a avut domeniul dom­nesc, care a inclus teritoriile țării, ce nu aparțineau vreunui stăpân. Treptat, domeniul domnesc s-a diminuat, în Moldova dispărând la mijlocul secolului al XVII-lea. Este de menționat și proprietatea personală a domnului, el avea o parte din moșii în proprietate privată, pe care le transmitea urmașilor săi.

În istoriografia sovietică (P. Sovetov) s-a considerat că în structura proprietății funciare feudale a predominat marea proprietate de ocină. Mare proprietar era

considerat acel boier care deținea un număr de trei sate și mai mult și acestora le aparținea cca 50% din proprietatea de pământ laică. Proprietari de pământ mijlocii sunt considerați acei care dispuneau de la 1 la 3 sate, ei aveau cca 31% din proprie­tatea de pământ laică. Mici proprietari de moșii erau considerați acei care aveau în stăpânirea lor părți de sate și alcătuiau cca 19% din numărul total de sate.

În istoriografia românească a fost exprimat un alt punct de vedere. Pentru Moldova secolului al XlV-lea, s-au păstrat doar câteva documente care atestă întă­riri de trei sate, două sate și două jumătăți de sate. Pentru Țara Românească, ase­menea acte nu s-au păstrat. Pentru Moldova primei jumătăți a secolului al XV-lea, documentele indică domenii feudale de la 1 la 10 sate, dar predomină domeniile alcătuite din 1-2 sate. Domenii din 8-9-10 sate sunt excepții. Pentru a doua jumă­tate a secolului al XV-lea sunt domenii și mai mari, dar excepții. Aceeași situație o avem și pentru Țara Românească, unde actele fixează pentru prima jumătate a secolului al XV-lea moșii de la 1 la 6 sate. Predomină domeniile cu 1 sat. Celelalte sunt excepții - câte un document sau două pentru domenii de 4-5-6 sate. Pentru a doua jumătate a secolului al XV-lea, în Țara Românească avem domenii de până la 25 de sate și părți de sate. În atare situație s-a tras concluzia că cele mai multe domenii feudale sunt formate dintr-un sat sau două; de la 5 sate și mai mult sunt foarte rare; de la 10 sate și mai mult sunt excepții. Cu alte cuvinte, în structura proprietății funciare din Țările Române predomină domeniile mici și mijlocii, marile domenii sunt foarte puține.

Pentru Țările Române a fost caracteristic că după moartea boierului, domeniul lui se putea destrăma, fiindcă moșia era moștenită nu de un fiu, ci de toți fiii, frații și nepoții boierului decedat. În Țara Românească mai exista și prădalica, dreptul domnului de a lua moșia boierului decedat. Laurențiu Rădvan specifica că „Prădalica nu se aplica în oraș sau pe moșia sa; dacă vreun orășean murea fără urmași, partea sa rămânea orașului; dacă murea cu datorii, creditorii erau obligați să vândă numai orășenilor. Această situație este unică pentru orașele din Țara Românească”.

Domeniul mănăstiresc, probabil, s-a format înainte de constituirea statelor me­dievale independente, ulterior s-a completat, mai ales, din contul daniilor domnești și boierești, mai puțin ca rezultat al acaparării forțate a unor moșii.

Boierimea românească s-a bucurat de numeroase privilegii: privilegii admi­nistrative: boierul beneficia de dreptul de a ocupa o funcție în aparatul de stat; pri­vilegii fiscale: erau totale sau parțiale, nu se transformau într-un drept al boierilor, rămâneau la discreția domniei. Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, marea boierime este obligată să plătească impozite; privilegii judiciare: uneori boierii au obținut dreptul să judece unele pricini pe moșiile lor. Domnia a lăsat după sine ju­decarea proceselor considerate deosebit de grave - șugubina, omucidere; privilegii economico-demografice - căpătau dreptul de a chema locuitori străini pentru a în­temeia sate noi sau pentru a le repopula pe cele ruinate.

Vorbind despre proprietatea de pământ din Țările Române, este necesar de amin­tit și despre fenomenul imunității (lat. immunitas, immunis), adică despre eliberarea proprietarilor de moșii de la anumite obligații și impozite. Imunitatea se desemna cu termenul tătăresc tarhan - privilegiu. Valeria Costăchel, V. Hanga, D. Giurescu, Șt. Ștefănescu ș.a. considerau că imunitatea este anterioară formării statelor medi­evale și corespunde cu apariția relațiilor feudale. V. Costăchel admitea că formulele documentelor „săi fie de ocină și de ohabă”, „uric cu tot venitul”, sunt identice cu immunitas din documentele scrise în limba latină. V Hanga, D. Giurescu, Șt. Ște­fănescu nu acceptă o asemenea identificare, fiindcă formulele citate apar practic în toate documentele, fie de danie, de cumpărătură, de împărțiri ale moșiilor etc.

Spre deosebire de autorii citați mai sus, Manole Neagoe (1977) considera că până la formarea statelor medievale românești nu au existat condițiile necesare apa­riției imunității și deci ea nu a putut să apară înaintea formării statelor medievale in­dependente. Autorul formula următoarele concluzii privitoare la imunitate: domenii­le ecleziastice din Moldova și Țara Românească nu s-au bucurat de privilegii care să acorde stăpânilor lor o imunitate deplină; privilegiile de imunitate acordate bisericii cuprind mai multe scutiri decât cele acordate boierilor; imunitatea în Țările Române apare după formarea statelor feudale; imunitatea are caracterul unor scutiri pe care domnia le acordă parțial și temporar.

Dacă în Europa Occidentală imunitatea consfințea un drept inalienabil al imu- nistului asupra domeniului său, în Țările Române imunitatea acordată mănăstirilor nu se transforma într-un drept al acestora, ci rămânea o favoare, care depindea de bunăvoința domniei. De aceea, în Țările Române, s-a simțit nevoia ca fiecare domn să reînnoiască privilegiile acordate sau, același domn, confirma de mai multe ori o scutire acordată de el însuși.

Boierimea mică - este cunoscută în Țările Române cu termenii nemeși, cur­teni, călărași, roșii. Nemeșii au fost o categorie socială de stăpâni de pământ (E. Russev), ei nu au fost o categorie socială, ci o categorie privilegiată (Al. Gonța). Erau proprietari de ocine mijlocii. De pe la începutul secolului al XVII-lea urmașii lor sunt numiți mazili. Au plătit o dare specială, dajdea nemeșească.

Curtenii - urmașii boierilor mici, slujitori domnești obligați să facă serviciul militar, primeau de la domni ocine cu drept de folosință și alte privilegii. După cor­purile de oaste unde slujeau s-au numit hânsari, dărăbani, călărași. Au plătit dări speciale în folosul statului - dajdea curtenească, dajdea călărășească etc.

Răzeșii - apar în actele moldovenești începând cu sfârșitul secolului al XVI-lea. Pentru desemnarea lor în actele din Moldova, se folosea și termenul moșnean sau răzeși-moșnean. În Descrierea Moldovei D. Cantemir îi plasa pe răzeși după boieri, curteni și călărași, dar prefera să-i aprecieze „mai degrabă țărani liberi decât boieri”, asimilându-i cu odnodvorții ruși. În anul 1773 un locuitor din satul Soloneț-Cirip- cău, ținutul Soroca, aprecia esența răzeșului în felul următor: „Pe răzăș, aceasta îl face să fie răzăși, că stăpânește împreună cu mulți alții o moșie, fără să știe nici unul dintr-înșii care este partea lui, ce știe numai în idee fieștecare câte parte i se vin dintr- acel tot nedespărțit”. S-a afirmat că „răzeși însemna de fapt, copărtași, proprietari în devălmășie ai pământului, termen sinonim cu acela de moșneni în Țara Românească, adică țărani liberi proprietari” (N. Stoicesu și P Panaitescu). C. Giurescu (1943) considera: „Clasa boierească cuprindea prin urmare pe toți proprietarii agrari, in­diferent dacă erau mari sau mici, bogați ori săraci, cu dregătorii ori fără. Cine are sau cumpără moșie este boier”. Șt. Gorovei împărtășește aceeași opinie: „Răzeșii și mazilii sunt părți componente ale stării boierești”.

Răzeșii locuiau pe pământul țării, proprietar suprem al căruia era domnul. De - facto, pământul era în proprietatea obștii sătești și stăpânirea era efectuată de către răzeși în devălmășie. Cristian Nicolae Apetrei: răzeșii și moșnenii „nu sunt altceva decât urmașii decăzuți din punct de vedere economic ai vechii boierimi din primele două seccole de după întemeiere”. Pornind de la faptul că, deoarece răzeșii după proveniența lor sunt boieri, atunci boierul, chiar și sărăcit, nu încetează a fi boier. Statutul lui juridic se schimbă numai atunci, când el își pierde moșia. După starea lor materială, mulți răzeși se apropie de starea materială a țăranilor, în diferite con­diții pierd moșiile, completând rândurile țăranilor liberi fără pământ. Așadar, dilema cine sunt răzeșii - boieri sau țărani liberi proprietari de pământ - pare să-și fi găsit rezolvarea. Oricum, este clar că aprecierea boierului ca un „reprezentant al clasei exploatatoare, care, de obicei, făcea parte din rândul marilor proprietari de pământ și deținea o funcție înaltă în stat” - nu mai poate fi acceptată. Răzeșul își putea vinde ocina sa, după delimitarea de ocinile celorlalți copărtași. Pentru desemnarea ocinei răzeșești, se utilizau termenii jirebie (1592), bătrân, moș, răzeșie. Din punct de ve­dere juridic: răzeșii erau oameni liberi, se supuneau direct domniei, plăteau dări, munci, slujbe doar domniei.

Actul amintit mai sus din anul 1773 specifica pentru megieși: „Și că pe me­gieș această îl face megieș, că locul ce stăpânește este despărțit cu hotare și sub a lui numai deosebită stăpânire. Și că din ceasul ce un răzeș s-au despărțiți partea lui cu hotare de loc, din ceasul acela au încetat a fi răzeș și au rămas numai megiaș cu moșia răzeșilor nedespărțiți într-înșii, că alminterea n-ar avea deosebire megieșul de răzeșie”.

O categorie socială, similară cu răzeșii din Moldova, au fost moșnenii în Țara Românească, desemnați și cu termenii naslednici, megieși, cnezi, judeci. Sunt apre- ciați ca țărani liberi cu moșie. Erau organizați în obști sătești, proprietatea asupra pământului fiind în devălmășie. Obștile moșnenești erau constituite din cete de nea­muri, structurate pe bătrâni sau moșii, pe delnițe, stăpânind funii de moșie, părți de loc, inegale ca întindere, loturi individuale și posesiuni în comun, în hotarele devălmășiei. În rândul obștii moșnenești, are loc diferențierea de avere, pătrunderea elementelor străine, înfrățirile, zălogirile, momente care duc la destrămarea ei.

Pentru Transilvania au fost caracteristice următoarele clase și pături sociale. În primul rând, ar fi de menționat marea nobilime, în rândurile căreia au pătruns și puțini români. Rezus Câmpeanu o numește marea nobilime de origine română maghiarizată. Aceasta a constituit un permanent liant între autoritatea provincială și populația majoritară. Puteau fi înnobilați iobagi, libertini ș.a., de către principii Transilvaniei. Aceasta era considerată o noblețe adevărată, cu descrierea blazonului nobiliar, valabilă pe întreg teritoriul Transilvaniei. De asemenea, înnobilarea putea fi făcută și de către alți nobili, dar ea era valabilă numai pe moșiile nobilului respectiv. Aceștia puteau pierde în orice moment această noblețe.

Boierii erau în Țara Făgărașului, în virtutea faptului că s-au constituit în cadrul Țării Românești.

Libertinii - în actele timpului sunt înregistrați ca oameni liberi, dar și ca supuși. Erau dependenți, dar scutiți de serviciile pe care le îndeplineau iobagii. De regulă, îndeplineau serviciul militar pentru stăpân.

Clerul din Țările Române forma câteva pături bine distincte. Înaltul cler era alcătuit din mitropoliți și episcopi. Numărul acestora nu era prea mare, dar rolul lor în societate era extrem de mare. Majoritatea mitropoliților din Țările Române au fost mari cărturari, au contribuit în mod esențial la dezvoltarea culturii.

Călugării din mănăstiri au fost cea mai importantă pătură a clerului. Mănăs­tirile dispuneau de averi considerabile. Până la mijlocul secolului al XVII-lea, cle­rul mănăstiresc s-a bucurat de numeroase privilegii fiscale, poslușnicii mănăstirilor erau scutiți de plata impozitelor către stat, cu excepția dării împărătești. În unele cazuri, satele mănăstirești erau chemate să acorde „agiutoriu” țării. Mănăstirile au beneficiat de danii din partea domnilor: bani, obiecte de podoabă, sate, vii etc. Clerul a avut și dreptul de judecată.

Preoții de mir din satele și orașele românești au alcătuit ultima parte a cleru­lui. În general, preoții de la sate aveau puțină învățătură, lucrau la câmp alături de ceilalți săteni și, practic, nu se deosebeau de ei. Ca și ceilalți locuitori ai țării (țărani, orășeni), ei achitau o serie de impozite în folosul statului. Uneori, preoții beneficiau de privilegii. Unii domni din Moldova au încercat să generalizeze scutirea de dări a preoților asupra întregii țări. La 8 iulie 1632, Alexandru Iliaș declară că a „cercetat toată țara” și a aflat de situația foarte grea a preoților de mir. Rezultând din acestea, domnul poruncește ca preoții să fie scutiți de toate impozitele. Cu toate acestea, pre­oții din sate urmau să plătească „darea schiptrului domniei”, care se plătea odată cu instalarea unui nou domn în țară, dare de care erau scutiți preoții din orașele unde existau biserici domnești. În pofida acestui fapt, măsura nu a fost dusă până la capăt, situația preoților de mir nu s-a îmbunătățit.

În Transilvania, Biserica Ortodoxă a fost oprimată. Însă, arhiepiscopi ortodocși sunt cunoscuți încă din secolul al XIV-lea. De pe la mijlocul sec. al XVI-lea aici pătrund ideile Reformei și, în 1543, Dieta de la Cluj proclamă principiul libertății religioase. La 1568, este recunoscut unitarianismul. Doar Biserica Ortodoxă a ră­mas la starea ei de „religie tolerată”, situația preoților români nu era de invidiat, unii dintre ei ajungând iobagi. Totuși în secolul al XVI-lea, actele mai atestă preoți-cnezi, preoți-nobili, preoți-voievozi. Preoții români erau înregistrați în registrele urbariale separat sau în listele iobagilor. Unii dintre ei poartă și titlul de boieri. Situația lor re­ală era aproape de cea a iobagului. La 1624, Gabriel Bethlen scutește preoții români din Țara Făgărașului de dijmele din semănături și din vite. Aceste scutiri au fost confirmate pe parcursul secolului al XVII-lea, ceea ce ne vorbește despre faptul că în realitate ele nu se respectau, se comiteau abuzuri.

Masa principală a locuitorilor Moldovei și a Țării Românești era alcătuită din populația rurală care nu era o pătură omogenă. Țărănimea s-a bucurat de o atenție sporită din partea cercetătorilor. În satul românesc locuiau atât proprietari de pământ, cât și locuitori care nu posedau moșii, numiți în actele timpului cu termenii oameni, țărani, săteni, vecini, plugari etc.

Un deosebit interes la subiectul dat prezintă cele trei documente-adresări ale lui Ștefan cel Mare în martie 1481 locuitorilor din județele Brăila, Buzău și Râmnic ale Țării Românești: „tuturor boierilor, și mari, și mici, și tuturor judecilor și tuturor judecătorilor, și tuturor săracilor (cnpoMaxoM). Răspunsul boierilor este dat de la numele tuturor boierilor, cnezilor și de la toți „Biacex”, termen tradus de specialiști prin termenul „rumânii” și interpretat în sensul că este vorba de țăranii dependenți. Așadar, termenul cnpoMaxoM din scrisoarea domnului Moldovei este asimilat de bo­ierii munteni cu termenul Biacex, ceea ce înseamnă rumân - adică avem primul caz de utilizare a numelui poporului în sens social - țărănimea săracă, care, fără îndoială, alcătuia majoritatea absolută a populației țării. Să ne aducem acum aminte de faptul că la 1470, Ștefan cel Mare îi acorda tătarului Oană dreptul de a locui în Moldova așa cum locuiesc liber toți volohii (boioxh) după dreptul voloh (bo.'iocr-omv aaKony), adică toți românii după dreptul românesc.

Este de reținut faptul că termenul Biacex, Biax, utilizat în Țara Româneas­că, nu semnifica numai starea socială a celei mai numeroase părți a populației. La sfârșitul anului 1431, Vlad Dracul cerea de la brașoveni să nu facă pace cu românii (B.'iacn), adică cu Țara Românească. Un privilegiu comercial (1441-1442) de la ace­lași domn permitea libertatea comerțului pentru brașoveni în țara sa, dar și al români­lor (B.'iacn), în Brașov. Un act din anii 1476-1477 anunța brașovenii că domnul este gata să primească în serviciul său pe oricine „fie că va fi ungur (yrpnn), fie că va fi secui (caKyn), fie român (Biax) - este vorba, așadar, de românii din Ardeal, și nu de țărani dependenți.

Istoriografia românească a acordat o atenție deosebită clasei țărănești evi­dențiind următoarele pături de țărani: țărani vecini, țărani nevecini șezători pe moșii boierești, țărani cu învoială, țărani liberi cu pământ și locuitorii sloboziilor (N. Corivan, 1957); țăranii cu pământ propriu, țăranii dijmași, țărani aserviți (Gh. Cronț, 1960); țărani dependenți, oamenilor cu învoială, țărani liberi fără oci­nă, țărani care dispuneau de loturi proprii (moșneni și răzeși) (V.Mihordea, 1972). Șt. Ștefănescu și D. Mioc (1979) evidențiază pătura țăranilor liberi fără moșie nu­miți în documente „cnezi fără ocină”, „judeci (liberi) cu capul, fără moșie” sau ță­rani cu învoială. Ei se bucurau de libertatea personală, dar locuiau pe pământ străin. Această categorie de țărani a apărut în a doua jumătate a secolului al XVI-lea din moșnenii care și-au vândut ocinile, din rumânii eliberați fără delniță, din coloniștii străini, numiți și lăturași. Ei evidențiază și pătura țăranilor aserviți, care, după gradul de dependență, formau mai multe categorii: rumânii sau vecinii, poslușnicii, colibașii, slobozianii. Rumânul era dependent personal de stăpân, avea în folo­sință ereditară un lot de pământ (delniță, jirebie). Delnița sau jirebia era partea de moșie proprie - devălmașă sau delimitată pe teren - aflată în stăpânirea țăranului în momentul aservirii, sau, în cazul unei așezări ulterioare pe domeniu, un lot pus la dispoziția sa de către stăpânul domeniului. Nici vecinii (rumânii) nu erau o pătură omogenă: erau vecini buni, mai înstăriți, cu delniță și vite, și vecini mai săraci, cu părți mici de teren sau complet lipsiți de lot și de vite de muncă. Țăranii aserviți (ru­mânii) aveau același regim fiscal ca și țărănimea liberă (țăranii cu învoială). Doar între munca pe domeniu a rumânilor și a țăranilor cu învoială este o deosebire de structură: rumânii sunt la discreția stăpânului feudal în privința duratei și felului muncii, în timp ce oamenii cu învoială prestează numai munci agricole, sub forma clăcii, un anumit număr de zile pe an, mai puține în Țara Românească, mai multe în Moldova.

M. Dogaru (1981) vede în țăranii liberi pe răzeși și moșneni. Val. Georgescu afirma că mai mulți istorici români s-au pronunțat pentru admiterea existenței origi­nare a țărănimii libere proprietare de pământ (P. Panaitescu, H. Stali, V Costăchel, I. Donat ș.a.). Alți istorici (C. Giurescu, C.C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Al. An- dronic) consideră că orice proprietar de pământ este boier. În opinia autorului, țăranii dependenți erau: domnești, boierești, mănăstirești. Țărani liberi, în secolele XVI- XVII, erau în Țara Românească (cnezi, judeci, moșneni) și în Moldova (răzeși).

Al. Gonța (1986), scriind despre aducerea în Moldova începând cu secolul al XVI-lea a oamenilor străini pentru a repopula țara, menționează că ei se numeau cu diferiți termeni: oameni, săteni, țărani, dar mai ales vecini. Autorul menționat consideră că „folosit de popor pentru a defini pe oamenii străini veniți din țări stră­ine, cuvântul vecin a fost adoptat treptat în scris ... mai întâi pentru a-i distinge de autohtonii megieși și numai mai apoi în sensul de oameni în dependență personală față de stăpân”. Și continuă Al. Gonța: „Reprezentând condiția socială cea mai mo­destă, noțiunea vecin se va extinde cu timpul și asupra tuturor locuitorilor care vor pierde părțile lor de moșie și vor ajunge în situația străinilor fără pământ. Împreună cu aceștia, ei vor îngroșa rândul țăranilor destinați a fi legați de glie. Cu timpul, în situația acestora (a vecinilor - I.E.) vor fi asimilați și sătenii cu dependență reală din satele boierești de ținut, iar începând cu secolul al XVII-lea, toți locuitorii satelor vor fi legați de glie, situație care va dura până la reforma lui C. Mavrocordat (1749)”. Remarcăm doar că prin reforma din 1749 nu s-a pus capăt legării de glie a țăranilor.

Examinând satele de ocol, considerate domnești, Al. Gonța susține că aici lo­cuiau megieși liberi, care erau de două categorii: megieși păstori (locuiau în zona Câmpulungului și în Țara Vrancei) și agricultori pământeni. Dacă satele sunt de ți­nut, țăranii vor fi boierești sau mănăstirești, dependenți de stăpânul de moșie. Carac­teristic pentru toți acești țărani - megieși liberi, boierești și mănăstirești - ei nu sunt niciodată purtători ai titlurilor de proprietate. Ștefan Gorovei (1998) consideră că „o categorie de țărani liberi și proprietari de pământ nu a existat în Moldova medieva­lă”. Dar o categorie de țărani liberi fără pământ a existat? Autorul răspunde negativ și la atare întrebare: „liberi în Moldova medievală erau numai stăpânii de pământ (= boierii) și orășenii”.

Prezentarea acestor opinii atestă faptul că problema țărănimii românești în epo­ca medievală există și că masa principală a locuitorilor Țărilor Române încă nu a beneficiat de o explicare cât de cât acceptabilă de către toți cercetătorii.

Vom trece acum la examinarea unor documente care, sperăm, ne vor ajuta într-o anumită măsură, să stabilim statutul juridic al vecinului, în speranța că stabilirea aces­tui statut ne va permite să înțelegem mai bine situația țărănimii în general. De la bun început, este de menționat că, alături de termenii vecinie, vecinătate, în documentele din epoca medievală, apare și termenul țărănie, menționându-se că unele persoane au fost în țărănie, au „căzut la țărănie”, pierzând proprietățile. Deci, pierderea proprie­tății însemna modificarea statutului social al persoanei - ea trece la țărănie. Nu putem judeca însă după actele păstrate dacă țărănia este identică cu vecinia sau fostul propri­etar nimerit în țărănie a avut un statut similar cu al țăranului lăturaș.

Surse documentare din secolul la XVII-lea atestă că unele persoane se dau ve­cini, dar stăpânul urma să le „poarte de grijă cum va purta și altor vecini”. Actele în cauză nu dezvăluie esența acestei fraze, oricum ea duce la gândul că și proprietarul avea anumite obligații față de vecin, în sensul de a-1 ocroti, de a-1 păzi. Dar aceasta nu s-a respectat niciodată.

Deosebit de interesant, sub aspectul condiției juridice a vecinului, este actul din 6 iulie 1659 care prevedea că stăpânul are dreptul „să-1 ducă unde-i va fi voia”. Adi­că, prin act domnesc este consfințit dreptul proprietarului asupra persoanei vecinului. În acest timp, țara se conducea după Cartea românească de învățătură ... din 1646. Nici unul din articolele sale nu vorbește despre un asemenea drept al boierului asu­pra vecinului. Este exclusă posibilitatea unei asemenea prevederi și în vechiul drept românesc (jus Valachicum). În acest caz, domnul se folosește de dreptul său prioritar și rezolvă în favoarea boierului o situație pentru care normele de drept scrise și „obi­ceiul pământului” nu prevedeau nimic. Acestea nu erau unicele acțiuni considerate de vecini ilegale. Ei erau vânduți ca și țiganii, locurile de finet, case, heleștee etc., schimbați, trimiși ca zestre, dăruiți, împărțiți între diferiți stăpâni. Starea de veci­nie se transmitea de la părinți la copii. Toate asemenea acțiuni nu-și găseau acoperire în Pravile și în „obiceiul pământului”, erau considerate de țărani ilegale și dacă nu obțineau dreptate de la judecata domnească, fugeau pe alte moșii sau în țări străine.

Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, avem primele documente care ates­tă că starea de vecinătate se răspândea și asupra persoanelor care șezuseră un timp îndelungat într-un sat, 10-15 ani. Autorul anonim al Cronicii atribuite lui Nicolae Costin, scrisă la începutul secolului al XVIII-lea, relatând despre evenimentele din timpul domniei lui Constantin Cantemir, afirmă că „acum boierii au creat un nou obi­cei și spuneau că cine a stat în sat boieresc 12 ani trebuie să rămână acolo vecin”.

Astfel, în baza materialelor cercetate, se conturează concluzia că vecinia în Moldova a fost lipsa dreptului țăranului de a se strămuta pe alte moșii. Niciun document nu consemnează dreptul stăpânului de moșie asupra persoanei veci­nului ca un drept legitim, juridic. Faptul că în realitate vecinul era tratat de domni și boieri ca o „unealtă vorbitoare” a proprietarului de moșie era o încălcare flagrantă a normelor de drept existente atunci în Țara Moldovei. Țăranii s-au opus permanent stării de vecinătate și fugeau de pe moșiile pe care se aflau. Caracteristic pentru primele documente de la începutul secolului al XVII-lea, care se referă la căutarea vecinilor fugiți, este faptul că nu este indicată limita timpului pentru vecinii fugiți, ori trebuiau căutați toți vecinii, indiferent de timpul de când au fugit din satele lor. Primul document care indică limita timpului pentru vecinii fugiți este din anul 1612. Cartea românească de învățătură din anul 1646 stabilea faptul că țăranii nu au drep­tul să plece din satul și de la stăpânul lor, în caz că vor fugi, nimeni nu avea dreptul să-i primească. Conform legislației, țăranul trebuia căutat până era găsit.

Țăranii vecini din Moldova au plătit statului o serie de impozite. Cea mai stabilă dare a fost cisla. Vistieria „arunca birul pe satul întreg, urmând ca locuitorii depen- denți și liberi să-1 repartizeze între dânșii după «puterea» fiecăruia, adică după situa economică, altfel că unii plăteau mai mult, iar alții mai puțin. Acest mod de calculare a impozitului fiecărui locuitor «pe capete și pe bucate, după prilejul său», purta nu­mele de cislă”. Cisla se plătea în bani. Țăranii mai plăteau o serie de dări în natură, în bani și în muncă.

Unele grupuri restrânse ale populației din Moldova, care ulterior deveneau ve­cini, și anume, locuitorii străini care erau chemați pentru repopularea satelor părăsite sau pentru fondarea unor noi sate s-au bucurat temporar de un regim fiscal special, numit ruptoare (înțelegere). Acest sistem de impozitare este cunoscut în Moldova de la sfârșitul secolului al XVI-lea. Până la sfârșitul secolului următor, acest regim fiscal a fost caracteristic pentru străinii colonizați în satele din Moldova. În anul 1700 Antioh Cantemir a încercat înfăptuirea unei reforme fiscale: „scoasă și ruptă pe c-i aședza pre oameni pe putință cu pecetluituri roșii domnești pe fețe, pe tot omul nume, și cu giurămînt mare, că vor da de patru ori într-un an” (Ion Neculce). Țăranii vecini au prestat o serie de impozite și stăpânului de moșie: în natură, în muncă și în bani.

Poslușnicii erau în dependență personală față mănăstiri. De regulă, erau oameni străini, dar puteau fi și „oameni de țară plecați mai de multă vreme și reîntorși acum”. Scutiți de o serie de dări domnești, plăteau dări în natură mănăstirii respective.

O situație asemănătoare o aveau colibașii - o parte a țărănimii sărăcite care locuia în colibe. Uneori, așezându-se samovolnic cu traiul pe moșiile proprietarilor, colibele lor erau distruse.

Pe lângă curțile proprietarului de moșii mai era o pătură socială - slugile, care aveau un statut deosebit de cel al vecinilor: stăpânii nu aveau dreptul să-i „ducă în satele sale unde-i va fi voia”.

În satele Moldovei a existat și o țărănime liberă din punct de vedere juridic, dar fără pământ, cunoscută și sub numele de lăturași, care avea dreptul de a se stră­muta pe alte moșii. Ea provenea fie din rândul proprietarilor sărăciți, fie din vecinii eliberați.

Țărănimea din Țara Românească a prezentat o pătură neomogenă. De regulă, specialiștii indică următoarele categorii de țărani: vecinii sau rumânii, supuși pro­prietarilor de moșii, se foloseau de loturi (delnițe) de pământ din domeniul feudal; țăranii cu învoială, adică vecinii (rumânii) care și-au răscumpărat iertarea personală (ei erau liberi „numai cu capul”). Ei și-au păstrat dreptul de strămutare pe alte moșii; țăranii liberi (moșneni), care locuiau pe pământurile lor proprii.

Să examinăm, mai întâi, problema rumânilor. Până la jumătatea secolului al XVI-lea, această categorie de țărani era numită, ca și în Moldova, cu termenul de vecin. Din anul 1572, începe să fie utilizat termenul rumân, actul respectiv amintin- du-1 pe „Voico rumân”. Dar termenul vecin nu a dispărut, ci se folosește în continu­are pentru desemnarea acestei categorii de țărani.

Istoricii au încercat să explice atare fenomen: de ce numele etnic al unui po­por, la un anumit moment al istoriei sale, a început să fie utilizat pentru desemnarea locuitorilor care si-au pierdut libertatea personală? Ion Brătianu explica numele ru­mânilor prin faptul că „ceilalți locuitori se deosebeau prin nume diferite, precum moșteni, boieri, călărași, mazili ... formând clase deosebite și cu privilegii, așa că toți acei care rămâneau afară din acele clase erau de drept aserviți”. loan Filitti pornea de la aceea că Mihai Viteazul a introdus șerbia și „toți locuitorii de pe moșia altuia au căzut în dependență și, în consecință, termenul de rumân și-a schimbat și el înțelesul din om de rând în om dependent”. Șt. Ștefănescu, referindu-se la problema dată, opina că, deoarece în stare de vecinătate ajunge în secolul al XVI-lea majori­tatea „populației țării, termenul de vecin devine sinonim cu cel etnic de vlah - din documentele slave cu corespondentul său - rumân - din documentele românești”.

În legătură cu problema dată, mai sunt de reținut două momente. În primul rând, pentru desemnarea acestei pături a țărănimii din Țara Românească, mai sunt folosiți termenii vlahi, vlași, iar într-un act din 27 mai 1603 ambii termeni (rumân și vlași) sunt utilizați concomitent.

În al doilea rând, este de reținut faptul că folosirea termenului rumân pentru a desemna starea socială a țărănimii dependente nu a exclus folosirea acestui termen pentru desemnarea etniei, sursele documentare amintind boiarii rumâni, grecii care s-au căsătorit și „au luoat române”, călugări rumâni etc. Așadar, în epoca medi­evală termenii vlah și rumân sunt sinonime și o altă interpretare a lor este falsă, termenul rumân, sub aspect etnic, a continuat să fie folosit de boierii mari, de pături sociale mai puțin înstărite și de clerici.

În Țara Românească, starea de rumânie a însemnat, spre deosebire de Mol­dova, și din punct de vedere juridic pierderea libertății personale a rumânului. Caracteristic pentru documentele din Țara Românească este că ele conțin formula că un țăran sau altul „s-a vândut”, menționându-se, uneori, numai „capetele noas­tre, fără de ocină și cu câți feciori ne va dărui Dumnezeu”. Atunci când țăranul muntean se elibera din rumânie se specifica că s-a eliberat „cu capul”, deci și-a eliberat persoana sa, expresie pe care, de asemenea, în documentele din Moldova nu o întâlnim.

Cu toate că rumânia a existat ca o situație legală în Țara Românească cu mult înainte de domnia lui Mihai Viteazul, Nicolae Bălcescu (1846) afirma că anume el a fost primul domn care a legiferat rumânia. El își argumenta opinia sa printr-un act de la Radu Mihnea din 24 aprilie 1613 în care se afirma: „Iar domnia mea am căutat și am adeverit ... cu toți cinstiții dregătorii Domnii mele cum că acești rumâni mai sus-ziși i-au fost apucat așezământul lui Mihai Voievod la acești boieri mai sus-ziși. Deci Mihail Voievod domnia sa așa au fost făcut așezământ atunci, cum care pe unde va fi acela să fie rumân vecinic unde se va afla”.

În 1915 C. Giurescu critica opinia lui N. Bălcescu. El pornea de la faptul că rumânia era cunoscută în Țara Românească anterior domniei lui Mihai Viteazul și că rumânii fugeau de la stăpânii lor. Rezultând din acestea, Giurescu sublinia că principalele cauze care îi determinau pe rumâni fugă erau impozitele și intervenți­ile militare străine, ambele manifestându-se destul de frecvent în timpul domniei lui Mihai Viteazul. Perturbații demografice serioase au fost cauzate de campania otomană asupra Țării Românești din august 1595. Evident, mulți rumâni au fugit din calea oștilor otomane și, considera C. Giurescu, Mihai Viteazul, care avea ne­voie de bani pentru a putea strânge impozitele, a și emis o poruncă conform căreia toți rumânii trebuiau să rămână pe locurile lor. „Așezământul - concluzionează C. Giurescu - însemna în realitate desființarea dreptului stăpânului de rumâni de a urmări și aduce stăpânirea lor pe rumânii fugiți și așezați în altă parte .... Așa trebuie înțeleasă faimoasa legătură a lui Mihai Viteazul”. O analiză competentă a evoluției istoriografiei românești cu noi mărturii documentare pe problema dată, după C. Giurescu, este făcută de fiul acestuia, Constantin C. Giurescu (1977), care confirmă concluzia tatălui său că Mihai Viteazul nici n-a introdus, nici n-a consfințit rumânia. În ce privește „rumânii de legătură”, amintiți în actele secolului al XVII-lea alături de „rumânii de baștină”, C.C. Giurescu argumentează că aceștia sunt acei pe care „legătura” lui Mihai Viteazul i-a găsit în alte sate.

În Țara Românească domnii au emis porunci de readucere a rumânilor pe mo­șiile de unde au fugit. Interzicerea de a pleca pe alte moșii este fixată și în Codul de legi Îndreptarea legii (1652), prima parte a căreia includea Cartea românească de învățătură ... din 1646, adoptată în Moldova.

Pătura socială a slobozianilor a existat și în Țara Românească, formată mai ales din coloniști străini, care se bucurau un anumit timp de anumite privilegii, urmând apoi să achite impozite.

Pătura țăranilor liberi era alcătuită din moșneni (moșteni) și megiași. Situația acestora este foarte grea și ei, deseori, din cauza dărilor, nimereau în categoria rumâ­nilor. În unele cazuri, rumânii se răscumpărau din rumânie împreună cu ocina lor și deveneau iarăși „slobozi și megiași”. În alte cazuri, rumânii se eliberau numai „cu capul”, adică fără ocină.

Țăranii au plătit o serie de impozite statului feudal: renta în natură, în muncă și în bani. Conform catastihurilor lui Constantin Brâncoveanu, numărul impozitelor înca­sate concomitent în anii 1694-1704 atingeau cifra de 48 de denumiri: bir, miere, ceară, fin, zaherele, de podvoade, de conace, ceai de olac, lucru domnesc, fumărie etc.

Și în Țara Românească a fost cunoscut sistemul ruptorii al regimului fiscal pen­tru satele de colonizare. După încercarea lui Antioh Cantemir (1700) de a răspândi sistemul ruptorii și asupra altor categorii de țărani, același lucru îl face și Constantin Brâncoveanu (1701). Reforma a avut o anumită importanță prin aceea că a favorizat repopularea satelor părăsite din cauza fiscului, iar prin aceasta s-a mărit numărul contribuabililor, parțial s-a pus capăt abuzurilor agenților fiscali.

Țăranii au plătit o serie de dări și proprietarilor de moșie. Renta în natură s-a numit găleată, cuantumul ei nu se cunoaște. Dijma și deseatina erau renta în natură plătită proprietarului de țărani personal liberi, dar fără pământ. Darea de pe vița- de-vie s-a numit vinărici boieresc. Deosebit de răspândită era și renta în muncă - sursele indicând 3-5 zile pe an. Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea apare o variație nouă a rentei în muncă - claca.

Renta în bani în folosul proprietarului de moșie, ca și în Moldova, era mai pu­țin răspândită. Pentru prima dată este fixată în anul 1623. De asemenea, claca putea fi transformată în bani.

Țăranii dependenți din Transilvania s-au numit cu termenii iobagyones, jeleri, slugi, villani, rustici, coloni. Țărănimea românească, care locuia mai ales în distric­tele de margine: Banat, Țara Hațegului, Țara Făgărașului, Țara Maramureșului, și-a păstrat un timp mai îndelungat libertatea. Un timp oarecare, s-a bucurat de libertate și țărănimea secuiască datorită privilegiilor anterioare obținute de la regii unguri. Treptat însă, o parte a țărănimii pierde aceste privilegii și ea trece, mai ales începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în categoria țăranilor iobăgiți.

Țărănimea din scaunele săsești, oficial, nu a fost iobăgită. Mai complicată a fost situația țăranilor sași de pe pământul crăiesc, adică de pe acele teritorii care nu fă­ceau parte din „universitatea sașilor”. Aceștia treptat au fost transformați în iobagi.

După înfrângerea răscoalei țărănești din 1514, situația țărănimii transilvănene s-a agravat și mai mult. Dieta, convocată cu ocazia înfrângerii răscoalei, a prevăzut o serie de dispoziții care urmăreau pedepsirea țăranilor răzvrătiți. Printre altele, se pre­vedea ca toți țăranii „să fie supuși domnilor lor de pământ printr-o deplină și veșnică șerbie”. Iobagii pierdeau dreptul de strămutare dintr-un loc într-altul împotriva vo­inței domnilor lor. Se legaliza robota la o zi pe săptămână. Iobagii erau considerați legați de pământ, indiferent dacă au luat parte la răscoală sau nu. Starea de șerbie a iobagului este fixată și în faimosul Tripartitum întocmit de Ștefan Werboczy. După transformarea Transilvaniei în principat autonom sub suzeranitatea Porții otomane, această politică față de țărănime continuă.

Intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania (1599-1600) a provocat fuga în masă a iobagilor de la stăpânii lor. De aceea, Dieta din august 1602 convocată la Mediaș prevede readucerea lor la vechii stăpâni. În anii următori, această prevedere a fost reînnoită. Dieta din ianuarie 1653 adoptă Codul de legi cunoscut cu numele de Ap- probatae. Referitor la iobagii fugiți, sunt mai multe articole, în general urmărindu-se readucerea lor în locul de unde au fugit.

Orășenii, sau târgoveții, au alcătuit în Țările Române circa 10% din numărul total al locuitorilor. Din punct de vedere juridic, orășenii erau liberi, supuși numai domnului. Populația orașelor românești avea o structură complexă. Meșteșugarii, se pare, au fost componenta de bază a societății urbane. Pătura meșteșugarilor era des­tul de neomogenă. O parte dintre ei erau destul de bogați, având în proprietate privată ateliere, prăvălii, dughene, pivnițe etc., făceau parte din sfatul orașului sau dețineau funcții în aparatul administrativ central. Cea mai mare parte a meșteșugarilor erau însă săraci, mulți dintre ei nu aveau nici casă sau atelier propriu, fiind nevoiți să le arendeze. În perioada dată, un loc important în activitatea meșteșugarilor a ocupat și agricultura.

Negustorii constituiau o altă parte componentă a populației urbelor românești. În pofida afirmației lui D. Cantemir că „om moldovean este rareori negustor”, sur­sele documentare atestă existența a numeroși negustori locali care se ocupau atât cu comerțul intern, cât și cu cel extern. Ca și în rândurile meșteșugarilor, la negustori exista o diferențiere socială vizibilă.

În orașele românești, mai ales în capitale, în orașele care aveau cetăți și în cele de la hotare, se aflau detașamente de oșteni, care au constituit o altă componentă a orășenilor. De asemenea, în orașele românești locuiau boieri, reprezentanții cleru­lui, un anumit număr de țărani și robi. O trăsătură caracteristică a populației urbelor românești era prezența mai multor etnii. Aici locuiau armeni, polonezi, sârbi, evrei ș.a. Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, sporește considerabil numărul greci­lor. Orășenii erau obligați să achite statului impozite în muncă, natură și bani.

Robii au constituit pătura cea mai oprimată a locuitorilor Țărilor Române în epoca medievală. Pentru desemnarea acestei pături sociale, se foloseau termenii ho- lop (în documentele de limbă slavă) și sălași de țigani (în documentele de limba română). Proprietarul avea dreptul asupra persoanei robului. Robul nu putea fi ju- rător sau martor. Pentru omorârea unui rob, se recurgea la principiul „moarte pentru moarte”, dar pentru robul omorât se putea plăti bani sau se dădea în loc un alt rob. Stăpânul suprem al tuturor robilor din Țările Române era domnul, care permitea bisericii și boierilor să aibă robi. Robul rămas fără stăpân era considerat domnesc. În perioada secolului XIV- începutul sec. XVIII, în Țările Române au fost robi nu­mai țiganii și tătarii. Sursele robiei erau: capturarea de prizonieri tătari, starea de robie se transmitea prin ereditate copiilor, persoana liberă care se căsătorea cu un rob își pierdea libertatea, robii țigani erau cumpărați din țările vecine sau dăruiți de domnii vecini. Robii țigani erau împărțiți, dăruiți, vânduți, transmiși ca zestre etc. de către stăpânii lor. Robii țigani practicau diferite meserii, dar se îndeletniceau și cu agricultura, creșterea vitelor. Ei plăteau o serie de dări: dajdie domnească, dajdie hătmănească, lucru domnesc, gloabe, ciubote etc. Țiganii care fugeau de la stăpânii lor trebuiau căutați și aduși înapoi. Este de reținut faptul că țiganul se putea elibera din robie plătind o anumită sumă de bani. Țiganii puteau fi eliberați din robie de către stăpânii lor. Uneori, țiganii se bucurau și de alte privilegii din partea domniei, cum ar fi să umble prin țară „să se hrănească cu muncă dreaptă”.

Loading...