Tipărire
Categorie: Istorie
Accesări: 190
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Venind în scaunele de la Iași și București, domnii fanarioți au promovat în Mol­dova și în Țara Românească o serie de reforme menite să consolideze autoritatea domnească, să înlăture abuzurile marii boierimi, să înfăptuiască o repartizare echita­bilă a impozitelor asupra contribuabililor. Toate schimbările le-au făcut în interesele Porții, fiind aici reprezentanții ei.

Revenind la domnia Moldovei, Nicolae Mavrocordat (1711-1715) găsi țara într-o situație deplorabilă. Pentru a ameliora situația, el revine la sistemul „ciferturilor”.

Cel mai de vază domn fanariot reformator a fost fiul lui Nicolae Mavrocordat, Constantin, care a domnit pe parcursul anilor 1730-1769, de 4 ori în Moldova și de 6 ori în Țara Românească. Unul dintre primele lui hrisoave care prevedeau anumi­te schimbări a fost hrisovul din 7 noiembrie 1733 și se referea la mănăstirile din Moldova. Acestea erau scutite de dări, egumenul urma să fie ales din aceeași mă­năstire de mitropolit și de sobor și trebuia confirmat de domn. Egumenii nu puteau fi schimbați fără știrea domnului, erau obligați să administreze bine mănăstirile, iar acei care vor aduce pagube vor fi destituiți din funcție și obligați să restituie cheltuielile.

Reforma fiscală ne este cunoscută prin hrisovul din martie 1737, când C. Ma- vrocordat era domn în Țara Românească. Conform hrisovului, boierii, de la mare logofăt și până la logofătul al treilea, și de asemenea fiii lor, în dregătorii sau nu, sunt scutiți de dajdia mazilească. Hrisovul prevedea că mazilii care nu au avut dregătorii până la logofătul al treilea urmau să plătească dajdia mazilească. Mazilii trebuiau să plătească ciferturile. Se interzicea categoric pătrunderea altor stări sociale în ca­tegoria mazililor. Pentru fiecare boier și cucoană al cărui soț fusese în dregătorie, a fost stabilită o leafă, a fost desființat venitul suplimentar al acestora, pentru slujba prestată la stat. S-a micșorat numărul slujitorilor privilegiați (spătărași, arnăuței etc.). Aceștia urmau să plătească dările ca și țăranii. Reforma fiscală a fost confirmată prin hrisovul din 1741. Dările au fost înlocuite prin una singură, pe persoană și pe avere. A fost lichidat sistemul responsabilității fiscale colective.

Și în Moldova Grigore Ghica (1739-1741) a avut grijă de organizarea mai bună a fiscului. Domnul a hotărât ca toți locuitorii, fără excepție, să plătească dările, orân- duind patru „ciferturi” pe an. Cei căsătoriți urmau să plătească 8 lei pe an, ceilalți - 4 lei. Intenția sa nu a fost pusă în aplicare, fiindcă a fost înlocuit cu Constantin Mavro- cordat, care a introdus 10 lei pentru toți.

O altă reformă a fost promovată în Țara Românească prin hrisovul din 7 fe­bruarie 1740. Actul a fost numit de Ilie Minea constituție. În actul dat, Constantin Mavrocordat este indicat drept domn „principe al celor două Valahii și al Moldovei”. Conform domnescului hrisov, mănăstirile și preoții erau scutiți de plata dărilor, s-a poruncit să fie aleși opt epitropi care să aibă grijă de buna gospodărire a mănăstirilor. Protopopii, care mergeau în județe pentru inspectarea și instruirea preoților, au fost lipsiți de dreptul de a avea închisori și de a-i ancheta pe preoți. Marii boieri erau scutiți de impozite, iar celor care nu au vreo funcție, dar îndeplinesc un anumit lucru pentru domnie „primi o leafă potrivită cu recompensa lucrărilor lor în administrarea justiției”. Articolul următor prevedea ca pentru „săracii” care nu pot veni la Curtea domnească să-și judece procesele vor fi delegați comisari, care vor primi leafă de la vistierie și „vor face săracilor dreptate”, îi vor apăra de abuzurile strângătorilor de dări. Persoanele care se ocupau cu colectarea dărilor, care trebuiau să trăiască din leafă și să nu mai strângă impozite suplimentare. „Văcăritul este șters pentru tot­deauna” și se suprima „pogonăritul pe vii”. Hrisovul prevedea că țăranii nu au drep­tul să treacă de pe o moșie pe alta, iar acolo unde se află, să lucreze numărul de zile stabilit și să plătească dijma după obicei. Fiecare locuitor urma să-și plătească dările în locul unde se află. Ultimul articol al constituției fixa încă o dată plata dărilor în 4 ciferturi, impozitele pe persoană, după puterea fiecăruia.

Reforma administrativă a fost înfăptuită de C. Mavrocordat în Moldova în timpul celei de-a doua domnii (1741-1743). Ținuturile mici au fost subordonate ți­nuturilor mari, având o conducere comună (Hârlău și Dorohoi, Lăpușna, Orhei și Soroca). La 1742 administrația Sorocii a fost separată de cea a Lăpușnei și Orheiu- lui. În calitate de subdiviziuni ale ținuturilor au fost introduse ocoalele, în fruntea cărora s-au aflat ocolașii. Conducerea supremă a ținuturilor a fost dată ispravnicilor, care au avut atribuții administrative, fiscale și judecătorești, dar limitate de puterea domnească. Ispravnicii nu plăteau impozite. Ei trebuiau să-i apere pe locuitori de abuzurile proprietarilor de moșii, judecători, strângătorii de dări etc.

Promovarea reformei judecătorești este atestată și în Țara Românească, și în Moldova. Constantin Mavrocordat este primul dintre domnii Țările Române care a cerut ca „dreptatea la judecată să nu se vândă, iar șerbilor nu sila să le fie lege”. Des­pre reforma judecătorească în Țara Românească se cunoaște că în județe judecători supremi erau ispravnicii. Cei care rămâneau nemulțumiți de judecată puteau apela încă, consecutiv, la trei instanțe: boierii judecători din capitala țării, divanul dom­nesc, domn. În București au fost înființate trei tribunale, care judecau după legile lui Iustinian. De asemenea, s-a introdus procedura în scris. Ceva mai multe informații avem despre reforma judecătorească în Moldova (1741-1743). Ispravnicul era jude­cătorul suprem în ținut. El judeca pe boieri, mazili, țărani, afară de cazurile de omor. Tâlharii erau anchetați, apoi trimiși la Divan. S-a introdus sistemul întocmirii cărților de judecată: una rămânea la judecată, alta se dădea păgubașului. Fiecare ținut avea o condică unde se înscriau procesele. La judecată trebuiau să fie prezente ambele părți. Dacă nu se prezentau - erau aduși forțat. Prin reforma judecătorească are loc o speci­alizare a judecății. Anterior, marii dregători puteau judeca orice procese, acum acest drept al lor este limitat. Marii logofeți judecau pricini de moșii, marele vistiernic - plângerile împotriva slujbașilor și problemele legate de adunarea impozitelor, marele aga judeca orășenii etc. În capitala țării au fost numiți trei judecători care trebuiau să asiste pe marii boieri la judecată.

Reforma judecătorească a prevăzut și căsătoria țiganilor robi care aparțineau la doi stăpâni diferiți. Conform regulamentelor, stăpânii nu aveau dreptul să despartă pe cei căsătoriți, în schimb stăpânii robilor aveau dreptul să-și împartă copiii țigani­lor. Regulamentele interziceau categoric căsătoriile dintre moldoveni și țigani. Chiar dacă asemenea căsătorii vor avea loc, atunci moldoveanul ori moldoveanca și copiii lor nu vor fi robi, această stare va fi păstrată numai după țigan ori țigancă. Căsătoriile mixte erau împiedicate și prin faptul că cei care doreau să intre în căsătorie urmau să plătească sume considerabile de bani.

Unul dintre cele mai importante acte adoptate de Constantin Mavrocordat a fost Hrisovul cu privire la abolirea rumâniei în Țara Românească, aprobat la 5 august 1746. În document se subliniază că de la strămoși au rămas unele „vechi legături” care „vedem că nu numai că nu au fost de nici un folos, ci și de mare pagubă sufle­tului creștinescu”. La acestea se referă și acest „vechiu și rău obiceiu al rumâniei”. Starea rumânului este definită destul de clar, el se află „suptu jugul robiei noastre”. Documentul în cauză mai face o precizare esențială: rumânii au fost „vânduți cu moșiile lor den vremile cele vechi la strămoșii noștri” și acum ei sunt „la stăpânirea noastră”. Motivația eliberării este de ordin religios: nu este „lucru creștinescu” să-i ținem în robie și, pentru ușurarea sufletelor noastre și a părinților, a moșilor și stră­moșilor”, domnul cere că dacă la boieri sau la mănăstiri „vor fi rumâni cu moșiile lor, moșiile să rămâie la stăpânirea noastră, să le stăpânim cum și până acum”, dar să fie eliberate „capetele rumânilor, fără de moșie”.

Așadar, domnul și boierii sunt conștienți de faptul că rumânii au fost vânduți cu moșiile lor „la strămoșii noștri”, dar acum se eliberează numai persoana rumânului, nu și moșia sa, care odată cumpărată, nu mai poate fi restituită. Domnul cere ca ru­mânii să fie eliberați fără răscumpărare, deși ei, după cum s-a arătat, au fost vânduți, deci pentru ei s-au plătit bani, prezentând lucrurile ca o iertare a rumânilor pentru pomenirea sufletelor stăpânilor de rumâni. Dar el și-a dat seama că odată ce rumâ­nii cândva au fost vânduți, actualii proprietari pot refuza eliberarea lor gratuită, de aceea instituie o sumă de 10 taleri pe care „să-i facă rumânii cum vor putea”, cu sau fără voia stăpânului, să-i dea lui. Dacă stăpânul rumânului va refuza să-i primească, atunci rumânul să vie să facă „jalbă la Divan”. Rumânii eliberați de către stăpâni, cu sau fără răscumpărare, deveneau oameni liberi, asimilați cu așa-numiții lăturași. Actul nu ne redă nimic despre dreptul de strămutare a rumânilor eliberați, de unde s-a tras concluzia că ei aveau „un drept de strămutare limitat”. Referitor la numărul zilelor de clacă, după cum reiese din mai multe documente, au fost 12 zile. Conform hrisovului din 1746, rumânii au alcătuit clasa țăranilor clăcași, liberi din punct de vedere juridic, dar dependenți economic față de proprietarul de moșie.

Hrisovul cu privire la vecinii din Moldova a fost dat la 6 aprilie 1749. În stu­diul de sinteză Istoria României (3, 1964) documentul este apreciat un act „pentru desființarea veciniei în Moldova”. Exact așa era apreciat hrisovul și de Al. Gonța. G.D. Iscru scrie că din ziua promulgării actului, vecin urma să însemne „om liber, dar fără pământ”. P Teodor, în sinteza Istoria României (1998) vede esența actului din 1749 în „condamnarea tendinței boierilor în Moldova ... de a-i readuce pe șerbi la condiția de robi, prin fixarea corvezilor, se pune capăt servajului în Țările Româ­ne”. Actul din 1749 a fost un răspuns la plângerile din partea țăranilor. Ca rezultat al acestor jalbe, domnul a căutat răspunsul la trei întrebări: „Ce volnicie, ce supunere au stăpânii moșiilor” asupra vecinilor?; Vecinii „cu cât sunt mai supuși decât lătura­șii ce ședeau pe moșii boierești și făcu slujba lor”?; A fost obiceiul să-i stăpânească pe vecini „ca pre robi ... au ca pre țigani”?

Pentru a răspunde la aceste întrebări, la 6 aprilie 1749 domnul a convocat o Adunare a țării care a constatat: „vecinii robi nu sunt, nici se stăpânesc cu nume de robie”. Adică, din punct de vedere juridic, persoana vecinului este liberă; „Numai țiganii au acea robie”, ei slujesc cu femeile și copiii lor în toate zilele stăpânilor lor; „Vecinii numai partea bărbătească slujescu”, la lucru ieșind numai un om din casă, indiferent câți copii sunt în familie; Vecinii slujesc ca și „lăturalnicii”; Vecinii nu au „acea supunere ca robii”; Vecinul este ca și un „sătean megieaș fără de moșie”, diferența față de acesta constând în aceea „că din sat nu este volnic să iasă”, fiindcă așa poruncă este de la domnie, de la vistierie și aceasta este prevăzut și în pravilă: „săteanul să nu fie volnic a ieși din sat și de unde va ieși să se ducă la urmă”. Acest lucru a fost respectat întotdeauna.

În continuare, actul din 1749 constata că din „îndrăzneala unora din stăpânii moșiilor”, vecinii au fost vânduți, împărțiți, strămutați dintr-un loc în altul, dați ca zestre, cu toate că stăpânii satelor „n-au fost volnici” să facă asemenea lucruri, care erau „o supunere ca de robie”. Hrisovul domnesc poruncește, de acum înainte, stă­pânii de moșie să nu aibă „volnicia” de a-i supune pe țărani ca pe robi. În caz că se va vinde moșia, oamenii să nu se vândă, ci ca săteni ai satelor ei să-și facă slujba obișnuită, slujba să o facă „cu nartu”, 24 de zile de om pe an și să plătească dijma.

Examinarea acestui act normativ demonstrează indubitabil că în Moldova, veci­nii, din punct de vedere juridic, au fost liberi. Proprietarul de moșie nu a avut niciun drept asupra persoanei vecinului. Cu toate acestea, în practică, stăpânii de moșii s-au comportat față de vecini ca față de propria lor avere. Actul din 1749 condamnă această practică a boierilor și nicidecum vecinia ca atare, fiindcă, spre deosebire de rumânul din Țara Românească, vecinul din Moldova nu era „suptu jugul robiei”, el era liber din punct de vedere juridic.

Din aceste considerente, nu putem aprecia actul din anul 1749 drept un act care ar fi desființat vecinia, fiindcă o vecinie clasică în Moldova juridic nici nu a existat. Prin hrisovul domnesc a fost păstrată legarea de glie a țăranului, persoana căruia era liberă așa cum fusese dintotdeauna, și a fost condamnată practica boierilor de a-i trata pe vecini ca pe niște robi.