Relațiile externe ale lui Bogdan I practic nu sunt cunoscute. Unii autori nu exclud primirea de către el a unui ajutor din partea tătarilor, pentru a lupta împotriva Ungariei. Conform informațiilor cronicarului raguzan Giacomo di Pietro Luccari (1551-1615), Bogdan a fost primul care „a primit titlul de rege de la împăratul grecilor”, informație contestată însă de alți cercetători. În cazul veridicității ei, ar fi prima informație care atestă legăturile internaționale ale Țării Moldovei.
La moartea lui Bogdan I (sf anului 1367) în scaunul țării a urmat fiul acestuia Ștefan, care, cel mai probabil, a decedat foarte repede. Pe la începutul anului 1368 lupta pentru scaun au început-o doi fii ai săi, Ștefan și Petru. Primul a fost nevoit să fugă în Polonia, unde a solicitat ajutorul regelui Cazimir cel Mare, promițându-i acestuia că se va supune el și țara în veci și va plăti un tribut anual.
Voievodatul Moldovei (Waiwodatus Maldaviae) este amintit și în tratatul semnat pe 14 martie 1372 între Carol al IV-lea, împărat german și rege boem, și Ludovic cel Mare, regele Ungariei, prin care primul promite că nu va revendica și nu va uzurpa o serie de teritorii (Ungaria, Polonia, Dalmația etc.), printre care este amintit și voievodatul Moldovei. Acest tratat nu-l consemnează pe Ludovic I ca suzeran al Principatului Moldovei. În așa mod, Țara Moldovei, în relațiile internaționale, către această vreme, de iure este recunoscută ca stat independent.
Un nou pas spre recunoașterea externă a Țării Moldovei a fost întreprins de către Lațcu, care, „îndemnat de franciscanii din Siret”, la 1370 s-a adresat papei solicitând crearea episcopiei catolice în orașul Siret, independentă de Ungaria și de Polonia, dar prin intermediul episcopului Cracoviei. Acceptarea oficială a catolicismului în Moldova în frunte cu un prelat polon, atestă o nouă orientare politică externă a țării, „semn al existenței neatârnate a noului stat”. Papa a acceptat solicitarea lui Lațcu, numit „duxMoldaviensis”, dar „al națiunii valahe”, adică române și în 1371 franciscanul polonez Andrei Jastrzebiec a fost consacrat în calitate de episcop catolic la Siret. Acest pas al domnului, sublinia Jan Sykora, a fost „un act de independență, care a primit recunoașterea papalității”. Foarte posibil că ulterior și Petru Mușat a acceptat catolicismul odată cu mama sa.
Recunoașterea în anii 1381-1386 de către Patriarhia Ecumenică a Mitropoliei Moldovei cu statut canonic, de asemenea, semnifica recunoașterea Țării Moldovei pe plan internațional.
Tot un indiciu al creșterii prestigiului internațional al Moldovei este și deschiderea cunoscutului drum moldovenesc (via walachiensis - corect, românesc - I.E.) de comerț, care unea porturile Cetatea Albă și Chilia cu orașele poloneze Liov și Cracovia. Via walachiensis este amintit pentru prima dată în sursele istorice în anul 1382, ceea ce permite să afirmăm că spre această dată calea comercială amintită avea deja o durată de existență semnificativă.
La acestea, este de adăugat și dreptul domnului Moldovei de a bate monedă proprie. Ștefan S. Gorovei, referindu-se la prima emisiune monetară din Moldova, nu crede că este vorba de o „vasalitate față de Ungaria”. El consideră că prima emisiune monetară a țării trebuie pusă în legătură cu deschiderea drumului comercial moldovenesc și „pare foarte plauzibil” că e vorba de un drept conferit de suzeran, numai că momentul trebuie căutat după 26 septembrie 1387. La timpul depunerii omagiului de vasalitate de către Petru Mușat „Moldova se afla în stare de independență atât față de Ungaria, cât și față de Polonia și Lituania”.
Este de reținut și faptul că spre anul 1381, în mare parte, a fost finalizată și constituirea teritorială a Țării Moldovei. Domnii care au domnit după Bogdan I, treptat au lărgit hotarele țării și, conform Listei orașelor rusești apropiate și îndepărtate, către anul 1381 hotarele de nord ale Moldovei includeau Pocuția, spre răsărit hotarul era râul Nistru, cu stăpânirea de către domnul Moldovei a unui punct strategic de peste Nistru, cetatea Cern. Puțin mai târziu, poate după anul 1386 la Țara Moldovei a fost inclus și teritoriul țării lui Costea voievod, acea Țară Românească (Volohă), care, cel mai probabil era situată între Bistrița, Siret, Buzău și munții Carpați. Evenimentul este consemnat în actul domnului Moldovei Roman I (1392) în care el se intitula „marele singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn” și stăpân „de la munte până la mare” și în cel din 5 ianuarie 1393, unde apare titulatura modificată a domnului Moldovei: „eoeeoda mo.iocigckuU u deduwb oyceu 3e.vi:ie BonombCKou” (voievod al Moldovei și moștenitor al întregii Țări Românești), semn că la Țara Moldovei a mai fost alipită o Țară Românească, alta decât cea de dintre Carpați și Dunăre.
Examinând problema vasalității unui stat față de altul, Florentina Căzan și Cătălin Mustață menționează că pentru societatea medievală „orice relație ce implica fidelitate nu a mai fost altfel concepută decât ca o fidelitate vasalică ... ea era înțeleasă și exprimată sub forma unui respect vasalic, ce implica și o anumită ierarhie, fără ca această recunoaștere ... să însemne și o subordonare”. Evident, și între state era o ierarhie vizibilă, unele state, după potențialul economic și militar, erau destul de puternice, altele, mai puțin puternice. Autorii subliniază că în „cadrul politic internațional al evului mediu” statele urmau „lanțul ierarhiei feudalo-vasalice, ceea ce nu le-a știrbit independența”, pasul fiind apreciat drept o „cale de unire a lor în corpul comun al creștinătății”.
Semnarea actului din 1387 de către Petru Mușat a fost determinată de necesități economice, politice și militaro-strategice, el fiind rezultatul „unei aprecieri lucide a avantajelor și dezavantajelor pe care le oferea ... subordonarea vasalică față de Coroana polonă”. Omagiul față de rege și Coroană era o justificare politico-juridică a temerilor față de viitorul țării, o manifestare a prudenței în orientarea politică externă a Moldovei, care trebuia să-i asigure existența ființei statale prin integrarea la aceea ce Ștefan Gorovei a numit „comunitatea europeană”. Suveranitatea unui stat, relativ slab din punct de vedere militar, în epoca medievală era bazat pe sistemul suzeranității altui stat mai puternic. Mai mulți cercetători au admis faptul că unele state, chiar dacă își asumă unele obligații față de altele nu-și pierd suveranitatea. În acest context, Valentin Al. Georgescu consideră că legăturile de vasalitate stabilite la început de domnii Moldovei cu polonii și ungurii „au fost practic și chiar juridic, lichidate sau golite de conținut real și echivalente unei alianțe între egali), chiar dacă trebuiau să respecte schemele și limbajul unei ierarhii formale”. Actul din 26 septembrie 1387 fixează cele două ritualuri în stabilirea relațiilor de vasalitate: omagiul, procedura căruia însă nu este descrisă și actul de credință, jurământul, săvârșit după ritul și obiceiul ortodox prin sărutul crucii care se afla în mâinile Mitropolitului ortodox Kiprian de Kiev.
În concluzie la cele spuse mai sus, se poate afirma că actul din 26 septembrie 1387 semnat de domnul Moldovei era un angajament luat între doi suverani și marii demnitari a două țări libere și suverane, dar inegale ca putere - Moldova și Polonia - după obiceiul omagiului, obicei feudo-vasalic răspândit în țările europene în epoca medievală. Conform omagiului și jurământului de credință, vasalul devenea „supus” suzeranului, dar aceasta nu însemna că vasalul își pierdea drepturile asupra țării sale. Petre Panaitescu s-a exprimat destul de explicit pe această problemă: „suzeranitatea nu implică pierderea independenței statului”.
Domnii ulteriori, Roman I și Ștefan II, de asemenea, au depus omagii de vasalitate (1393 și, respectiv, 1395) Coroanei polone, obligându-se să-i acorde sprijin militar. Promisiunea lui Roman I de a-i acorda regelui ajutor militar „contra oricărui dușman, neexceptând pe niciunul”, este totuși limitată - ajutorul nu trebuia să fie acordat în cazul unor conflicte ale regelui cu Lituania, Prusia și statele germane situate la vest de Cracovia. Ținând cont de realitățile politice de atunci, obligația militară a domnului Moldovei se reducea la o eventuală colaborare împotriva Ungariei. Desigur că actul din 1393 nici pe departe nu i-a asigurat lui Wladislaw Jagiello supușenia domnului Moldovei, care, se pare, în cele din urmă, s-a ridicat împotriva suzeranului său acordând sprijin militar cneazului Teodor Coriatovici (?-1414) al Podoliei, care manifesta tendințe de autonomie.
Ștefan II, instalat în scaunul țării de către regele polon, pe 6 ianuarie 1395 semna un tratat de închinare cu regele polon Vladislav II. Este primul act în care se menționează sprijinul polonez. În act este inclusă și făgăduința de credință a boierilor moldoveni, care alături de domn se obligau să fie credincioși regelui și Coroanei și să acorde sprijin militar împotriva tuturor dușmanilor regelui, fără nicio excepție. Dar, cu totul surprinzător apare obligația boierilor de a-l reține pe domn de la orice manifestări de dușmănie împotriva regelui, iar în cazul în care domnul „de acuma sau cel viitor n-ar vrea să fie ascultător”, boierii se obligau să fie „pe cinste, pe credință, fără înșelăciune, fără viclenie”, împreună cu regele, împotriva acestui sau viitor domn.
În ultimul deceniu al secolului al XIV-lea sunt fixate și primele manifestări de rivalitate polono-ungară pentru Țara Molodvei. La începutul lui ianuarie 1395, regele maghiar Sigismund întreprindea o expediție pentru a aduce în supunere „țara noastră a Moldovei”, dar suferă înfrângere. Mai târziu, în iulie 1397, Sigismund a semnat un tratat de alianță cu Wladislaw Jagiello, prin care primul renunța la teritoriile aflate în litigiu între cele două regate: Halici, Moldova și Podolia.
Luarea scaunului Moldovei de către Alexandru cel Bun (1399-1432) cu ajutorul lui Mircea cel Bătrân, dar contrar voinței regelui polon, care intenționa să aducă în Moldova un pretendent Ivașcu, a tensionat relațiile dintre cele două state. Domnul Moldovei semna tratatul de închinare și credință cu regele polon abia în martie 1402: adică Moldova a beneficiat de o independență totală pe parcursul a peste 2 ani de zile. Un nou tratat era semnat în 1404, confirmat ulterior în 1407. Dacă actul din 1402 este apreciat de specialiști în sensul că el a menținut independența totală a țării, actul din 1404 a beneficiat de o apreciere duală: Gheorghe Pungă îl aprecia drept un act „de supunere”, iar Pavel Parasca crede că la Camenița „s-a semnat un tratat pe principiul egalității părților semnatare, Moldova încetând de a mai fi tratată ca obiect de tocmeală în rivalitatea dintre Ungaria și Polonia”. Actul din 6 octombrie 1407 a fost apreciat de Gh. Pungă „doar un jurământ de credință”, iar Pavel Parasca consideră că prin acest act Alexandru cel Bun ar fi renunțat la „suveranitatea afirmată la Camenița” și a revenit „la relațiile de vasalitate-suzeranitate” cu Polonia. Textul semnat de Alexandru cel Bun la 25 mai 1411 are un vădit caracter antiungar: domnul Moldovei va fi împotriva craiului unguresc. Caracterul de alianță este evidențiat și de formula „cine i-ar fi vrăjmaș (regelui), acesta este vrăjmaș și nouă (domnului Moldovei)”. În cazul în care regele Ungariei va porni împotriva Poloniei, Alexandru cel Bun se obliga să pornească împotriva Ungariei, iar dacă Ungaria va ataca Moldova, domnul cerea ca Polonia să intervină împotriva Ungariei. Reînnoind „supunerea” față de rege, Alexandru cel Bun promite că nu va întreprinde nimic împotriva Poloniei, avertizându-l pe rege că promisiunea este valabilă numai în cazul în care el, regele „nu ne va face vre-o nedreptate, în Țara noastră și în ocina mea și în hotarele mele”.
La începutul secolului al XV-lea, problema luptei antiotomane devine o problemă stringentă a lumii creștine, ceea ce a determinat obligativitatea statelor europene de a-și uni forțele și de a contribui la stăvilirea avalanșei otomane. Acestei obligativități trebuia să i se confere un caracter juridic, întruchipat în tratate internaționale la care să adere cât mai multe state. În urma negocierilor, Ungaria și Polonia au ajuns la o „mutuo concordatum”, conform căreia Alexandru cel Bun era obligat să îndeplinească porunca regelui polon și să-i ajute pe unguri în lupta impotriva Imperiului Otoman, adică mobilizarea trupelor moldovene și participarea, alături de unguri urma să aibă loc numai la porunca regelui polon Wladislaw Jagiello. Prin aceste clauze, situația era total controlată de regele Poloniei - în ultimă instanță el, nu regele Ungariei, decidea dacă Moldova să se implice în războiul antiotoman sau nu. Prin prevederile de mai sus regele Sigismund câștiga doar niște promisiuni himerice referitoare la implicarea Moldovei în lupta antiotomană. Dar, desigur, regelui Sigismund trebuia să i se promită și ceva mai concret, lucru prevăzut în tratat: în cazul în care domnul Moldovei nu va asculta porunca regelui polon și nu va acorda ajutor regelui maghiar în lupta impotriva otomanilor, Alexandru cel Bun trebuia să fie înlăturat din scaun, iar Țara Moldovei urma să fie impărțită în două. În această eventualitate, partea de apus a țării și Chilia ar fi revenit Ungariei, partea de răsărit a Moldovei cu Cetatea Albă ar fi revenit Poloniei.
Așadar, tratatul de la Lublău a fost o manevră diplomatică foarte reușită a regelui polon Wladislaw Jagiello, dacă doriți, o trișare, o înșelare a regelui Sigismund al Ungariei. Promisiunile din tratat doar în aparență satisfăceau interesele teritoriale ale Ungariei, în esența lor, aceste promisiuni urmau să confere un aspect agreabil pentru a masca natura neplăcută pentru unguri. De aceea, aprecierea tratatului de la Lublău în sensul că regatele Ungariei și Poloniei s-au înțeles să împartă Moldova lui Alexandru cel Bun, cred că nu reflectă o situație reală, în realitate, realizarea acestui deziderat depindea întru totul de voința regelui Poloniei, pentru care era limpede că perspectiva unei confruntări militare polono-otomane era încă foarte îndepărtată și nedorită.
Examinarea statutului juridic internațional al Țării Moldovei în perioada de la sfârșitul secolului al XIV-lea și până la sfârșitul domniei lui Alexandru cel Bun permite să afirmăm că domnii Moldovei Roman I și Ștefan I au depus, ca și Petru Mușat, jurăminte de fidelitate regelui polon, jurăminte care nu au limitat cu nimic suveranitatea Țării Moldovei, suzeranitatea regelui fiind pur nominală. De la începutul domniei lui Alexandru cel Bun și până în martie 1402 Moldova a fost un stat independent și suveran, fără nicio obligație față de puterile vecine. Prin actul din martie 1402 se revine la suzeranitatea nominală poloneză, care nu a afectat cu nimic statutul anterior al țării. Prin tratatul de la Lublău (1412) Polonia a eliminat, cel puțin temporar, Ungaria din competiția pentru „suzeranitate” în Moldova și și-a asigurat suzeranitatea nominală exclusivă asupra Moldovei, ceea ce a asigurat țării o stabilitate internă și externă pe circa 20 de ani de zile.
Alexandru cel Bun și-a îndeplinit cu cinste obligațiile de vasal față de Polonia, trimițând detașamente de oșteni în ajutorul polonilor care luptau împotriva teutonilor (1422, Marienburg etc.). Politica pașnică promovată de Alexandru cel Bun pe parcursul întregii domnii a evoluat în forme violente la sfârșitul domniei sale când el întreprinde câteva expediții în Polonia și supune Pocuția. Tensionate au fost și relațiile cu Țara Românească, domnul căreia, Dan II, instigat de unguri, a căutat să ocupe Chilia (1429 și 1430).
După moartea lui Alexandru cel Bun începe o perioadă grea în istoria Moldovei. Nenumăratele lupte pentru scaunul țării dintre diferiți pretendenți au sleit și ruinat țara. Până la instalarea în scaun a lui Ștefan cel Mare, la domnie s-au perindat 9 domni, care s-au schimbat în scaunul țării de 18 ori. Toți aceștia au semnat tratate de închinare cu Polonia sau Ungaria, asigurându-și prin aceasta venirea și consolidarea la domnie. Dar, ținând cont de interesele părților, domniile lor au fost efemere și doar au adus țara la o stare de decadență.
În primăvara anului 1457, scaunul Țării Moldovei a fost ocupat de către Ștefan, supranumit ulterior cel Mare, un fiu al fostului domn Bogdan al Il-lea. Ștefan reușește să-l alunge din scaun pe Petru Aron, care fuge în Polonia, și, drept rezultat al unor acțiuni energice, să se impună pe arena internațională. Pe 4 aprilie 1459 el semna cu Polonia tratatul de pace de la Overchelăuți și punea capăt ostilităților militare mol- do-polone. Una din problemele centrale la negocieri și în actul semnat la 4 aprilie 1459 a fost problema Hotinului. Domnul Moldovei promitea să lase Cetatea Hotin în „posesiune și pace intactă” polonezilor, de asemenea vama ce ține de Cetatea Hotin și orașul propriu-zis. Locuitorii cetății și orașului primeau dreptul de a pescui în râul Nistru, ceea ce indică clar că partea dreaptă a râului, în zona Hotinului, era sub controlul autorităților moldovene. Domnul Moldovei cere categoric ca Petru Aron să fie îndepărtat din cetate și să nu „stea mai aproape de țările Moldovei decât în Smotricz”, oraș situat în Podolia de Est. Ultimele două clauze se referă la obligațiile vasalice ale domnului Moldovei. Ștefan promite că nu va încheia cu nimeni alianțe împotriva suzeranului, îl va sluji numai pe rege și va acorda „ajutorul necesar contra păgânilor”.
În martie 1462 erau semnate câteva acte prin care domnul Moldovei făgăduia regelui credință, dar personal, omagiul l-a depus abia în anul 1485.
Tensionate au fost și relațiile lui Ștefan cel Mare cu Ungaria, mai ales după cucerirea Chiliei la 1465, dar campania regelui maghiar din 1467 s-a încheiat cu un dezastru total. După aceasta, în răstimpul 1468-1470 între cele două părți a fost semnat tratatul de pace. La sfârșitul lunii iunie 1475, solii unguri sosiți la Ștefan cel Mare numeau Moldova „regnum Moldaviae”, renunțând la formula „terra nostra Moldaviensis”, utilizată într-un act din 9 decembrie 1462. Actele din 12 iulie și 15 august 1475 semnate de Ștefan cel Mare și Matei Corvin reglementau relațiile dintre cele două state, dar sub forma caracteristică epocii medievale, de vasalitate-suzera- nitate, în cazul dat pur nominală. Lipsa aluziei la îndeplinirea efectivă a ritualului prevăzut pentru acceptarea statutului de vasal al unui senior pare să ateste și faptul că regele Ungariei a acceptat să negocieze cu Ștefan ca cu un partener egal. Victoria lui Ștefan cel Mare de la Vaslui împotriva otomanilor a servit un argument decisiv în acest sens. Fraza „regno nostro’” utilizată de Ștefan cel Mare pentru desemnarea Moldovei este chemată să sublinieze același statut al țării pe care îl are „regnum Hungariae”. Actele examinate atestă și consolidarea ființei statale a Moldovei, or regele, în scrisoarea semnată, utilizează pentru desemnarea Ungariei termenul „regno ... nostrae”, iar pentru desemnarea Moldovei termenul „regno ejus”, adică termeni ce probează același statut juridic internațional.
Complicate au fost și relațiile lui Ștefan cu domnii Țării Românești. Conflictul începea de la neînțelegerile de la hotar și au continuat cu expediții ale domnului Moldovei în vederea aducerii Țării Românești sub controlul său, ceea ce a provocat reacții violente din partea Imperiului Otoman. În atare situație, Ștefan cel Mare hotărăște să depună personal omagiul de credință regelui Poloniei, lucru pe care îl face în septembrie 1485 la Colomeea. Actele semnate atestă destul de limpede că este vorba de restabilirea acelorași relații de vasalitate-suzeranitate între două state egale, cu obligațiile reciproce ale vasalului și suzeranului, ceea ce le conferă, în esență, caracterul unei alianțe militaro-politice. Cu toate acestea, Polonia nu a fost capabilă sau nu a dorit să depună toate eforturile diplomatice și militare pentru a asigura securitatea Moldovei dinspre Imperiul Otoman. În consecință, Ștefan cel Mare s-a văzut nevoit să semneze pace cu Poarta (1486). Mai mult chiar, sub pretextul de a alunga pe otomani din Chilia și Cetatea Albă, în septembrie 1497, regele a intrat cu trupe în Moldova. Campania în Moldova s-a încheiat cu un dezastru total, Ștefan beneficiind și de ajutorul militar al otomanilor. Înfrângerea polonilor în Codrul Cosminului a însemnat sfârșitul definitiv al suzeranității polone asupra Moldovei. În urma negocierilor, la 13 iulie 1498 a fost încheiată o înțelegere polono-ungară prin care Jan Albert îl „repunea în grație” pe domnul Moldovei, se prevedeau modalitățile de retrocedare a prizonierilor, se asigura libertatea comerțului dintre Moldova și Polonia, domnul Moldovei urmând a-l informa pe rege despre mișcările turcilor. Tratatul moldo-polon din 12 iulie 1499 duce la concluzia că el a fost încheiat pe bază de paritate cu regele Poloniei, menționându-se supremația, fie și pur nominală a regelui Ungariei Wladislaw al Il-lea peste Moldova, supremație recunoscută de Jan Albert. Prin tratatul dat, regele Poloniei renunța la pretențiile de suzeranitate asupra Moldovei. Moartea regelui Jan Albert pe 17 iunie 1501 îl determină pe Ștefan să revină asupra problemei Pocuției și domnul Moldovei instaurează controlul său asupra acestei provincii. În primăvara anului 1502, domnul Moldovei, care deja se afla în „țara Rusească”(„terra Russie’”), îl informa pe Ivan, starostele de Lypowycz, că aceasta este „țara mea”.
Referindu-se la raporturile moldo-polone, Florentina Căzan și Cătălin Mustață menționau că „alianța moldo-polonă trebuie înțeleasă sub dublu aspect: ca o integrare în creștinătate, înțeleasă ca un corp politic, și ca alianță antiotomană, prin intermediul unui regat catolic, și apoi ca o alianță între două state vecine”. Autorii mai subliniază faptul că „domnii români au înțeles vasalitatea ca pe o alianță și nu subordonare”, situație care se observă „din întreg protocolul omagial depus de Ștefan cel Mare” în fața regelui polon la 1485, din conținutul actului scris, dar și din faptul că „nu a avut loc doar o închinare personală, ci și a țării, prin participarea boierilor, care și ei au jurat credință alături de domnul lor”. Acestui ultim fapt autorii îi acordă o importanță deosebită, explicând prin aceasta „de ce jurământul de vasalitate nu a fost însoțit de o investire cu teritorii din partea regelui polon, cum de fapt vasalitatea o cerea”. Nu putem omite nici opinia domnului Moldovei. În actul din 12 iulie 1475, referindu-se la relațiile domnilor Moldovei cu Polonia, Ștefan cel Mare afirma că înaintașii noștri au avut cu acea țară „confederacionis pacem”.
În concluzie la cele de mai sus, putem afirma că până la începutul secolului al XVI-lea, fenomenul suzeranității s-a manifestat prin supunerea nominală a țării, relațiile de suzeranitate-vasalitate dintre Moldova și cu Polonia, pe de o parte, și cu Ungaria, pe de altă parte, în epoca respectivă au avut caracterul unor alianțe politico- militare.
După moartea lui Ștefan cel Mare, în pofida faptului că el îl asociase la domnie pe fiul său Bogdan, pretendenții la scaun, fie din Istanbul, fie dintre boierii locali, nu au lipsit. Cu toate acestea, Bogdan reușește să se mențină în scaunul țării. Suveranii vecini Moldovei au avut o atitudine diferită față de Bogdan III. În anul 1504, regele Poloniei Alexandru, nemulțumit de cucerirea Pocuției de către Ștefan, trimite o solie la Istanbul, care trebuia să-1 asigure și pe domnul Țării Românești că regele nu-1 recunoaște domn pe Bogdan și să propună sultanului Baiazid o campanie comună împotriva Moldovei. Apelul la turci era un gest, cel puțin, necreștin. La refuzul lui Bogdan de a ceda Pocuția, polonezii îl amenință cu război, apoi îi propun încorporarea Moldovei în cadrul Poloniei, motivând că, în acest fel, vor rezista mai bine pericolului otoman. Dar Bogdan rămâne ferm pe pozițiile sale.
Pe de altă parte, regele Ungariei Vladislav se temea că în Moldova s-ar putea consolida puterea otomanilor sau a polonilor. Între timp însă, se deteriorează situația politică din Ungaria și, din punctul de vedere al lui Bogdan, ea nu mai putea fi considerată un sprijin eficace împotriva tendințelor sultanului de a-și subordona mai strict Moldova.
Domnul Moldovei încearcă rezolvarea problemei Pocuției prin căsătoria sa cu sora regelui polon, Elizabeta, în zestrea căreia urma să fie inclusă și Pocuția. Pe 6 septembrie 1505, la Cracovia era semnat un tratat moldo-polon prin care regele se obliga să-i dea în căsătorie pe sora sa Elizabeta. În martie 1506 a fost încheiat tratatul matrimonial și de alianță. Cu toate acestea, căsătoria nu a mai avut loc și Pocuția, cedată anterior de Bogdan, rămase Poloniei.
La scurt timp după aceasta, Bogdan III devine inconvenabil și regelui Ungariei Vladislav. Conflictul apare în 1507 din cauza Cetății de Baltă, dăruită lui Ștefan cel Mare. În opinia cercetătorilor, donațiunea a fost nominală: ea trebuia confirmată din nou pentru a fi păstrată de urmașii posesorilor răposați, lucru care nu a fost făcut de rege după moartea lui Ștefan. De aici și conflictul apărut.
În acest fel, Bogdan III devine insuportabil și polonilor, și ungurilor, fapt ce a dus la apropierea dintre Vladislav și Sigismund. Tratatul de pace și alianță, semnat de cei doi la 1507, avea referiri directe și la Moldova: Sigismund refuză în favoarea Ungariei suzeranitatea asupra Moldovei; Ungaria trebuie să rețină pe domnul Moldovei de la orice agresiune împotriva Poloniei; să-1 determine să nu incite contra Poloniei pe turci și pe tătari; dacă domnul Moldovei n-ar fi de acord să participe la expediția polono-ungară împotriva Turciei, el urma să fie alungat din domnie (prin aceasta se reactualiza o parte a Tratatului de la Lublău din 1412); în cazul unui atac otoman, Polonia trebuia să sprijine Ungaria pentru apărarea Moldovei.
În toamna anului 1506 Bogdan începe ocuparea Pocuției pe care o deține până în vara anului 1509, când este ocupată de poloni. În ianuarie 1510 Bogdan e silit să semneze tratatul de pace cu polonii, pace mijlocită de regele Ungariei Vladislav. Conform tratatului, se instaura „înțelegere și liniște și pace veșnică”, iar căsătoria nu va mai avea loc, problema Pocuției rămânea deschisă. În noiembrie 1510, reprezentanții lui Sigismund s-au întâlnit cu reprezentanții Moldovei și au hotărât ca Pocuția să rămână sub administrația logofătului Moldovei până la o comisie mixtă ungaro- polono-moldoveană care urma să rezolve definitiv chestiunea.
Nu au fost stabile nici relațiile lui Bogdan III cu Radu cel Mare și Neagoe Ba- sarab. La originea acestui conflict a fost faptul că Ștefan cel Mare alipise la Moldova ținutul Putna, pe care continua să-1 țină Bogdan. În anul 1507 Radu cel Mare întreprinde o expediție în ținutul Putna. Bogdan răspunde cu aceeași monedă - arde și pradă în Țara Românească. În aceste condiții, Radu cel Mare trimite soli la Bogdan și în octombrie 1507 este încheiată pacea, care prevedea ca intre cele două țări să rămână hotarul vechi, Radu să întoarcă toată prada luată din Moldova.
O nouă tensionare a raporturilor lui Bogdan cu Neagoe Basarab are loc în 1512 și în 1514. Motivul pentru cel de-al doilea conflict pare a fi acela că în iulie 1513 Bogdan s-a căsătorit cu Domnița Ruxanda, fiica lui Mihnea-Vodă, căsătorie care nu a fost pe placul lui Neagoe Basarab și el a susținut cu oaste pe un pretendent la scaunul Moldovei, Trifăilă, venit din Transilvania. Tentativa a fost însă nereușită: la sfârșitul lui februarie 1514, Trifăilă a fost prins și decapitat.
Bogdan III menține relațiile cu Moscovia, considerând-o un eventual aliat împotriva Poloniei sau tătarilor. În 1509, mergând împotriva Poloniei, Bogdan a încheiat o alianță cu Moscovia. La sfârșitul anului 1512 Polonia începe război împotriva Moscoviei, regele solicita ajutorul lui Bogdan III, solicitare care, probabil, a rămas fără oarecare acțiuni din partea domnului Moldovei. De asemenea, la începutul lui 1511, solii lui Bogdan cereau de la Rusia ajutor împotriva tătarilor.
După moartea lui Bogdan, domn al Moldovei devine un fiu nelegitim al acestuia, Ștefăniță, de aceea în calitate de regent a fost numit influentul boier Luca Arbore. În decembrie 1517, între Moldova și Polonia a fost semnat un tratat de alianță prin care părțile își luau angajamente reciproce în lupta împotriva otomanilor. Tratatul moldo- polon a mai fost confirmat în câteva rânduri pe parcursul anului 1518. Raporturile lui Ștefăniță cu polonii se tensionează pe la sfârșitul anului 1522 - începutul lui 1523, când Ștefăniță a luat o serie de măsuri pentru a limita puterea marii boierimi. Nemulțumiți, o parte din boieri fug în țările vecine, mai ales în Polonia, altă parte, în frunte cu Luca Arbore, este executată. Ștefăniță, în conformitate cu tratatele anterioare, cere extrădarea boierilor fugari, dar regele Sigismund refuză. Măsurile luate de Ște- făniță acutizează și mai mult situația, dar regele nu se decide la o campanie deschisă împotriva Moldovei, el se limitează doar la susținerea boierilor moldoveni în frunte cu Cosma Șarpe. Zdrobirea detașamentelor boierești venite din Polonia (septembrie 1523) a pus capăt stării de tensiune dintre Moldova și Polonia.
Ștefăniță a căutat să mențină relațiile și cu Moscovia. în 1522 regele Poloniei Sigismund consideră că moldovenii în alianță cu otomanii vor năvăli în Polonia, de aceea el nu pernițe trecerea solilor lui Ștefăniță spre Moscova.
Raporturile lui Ștefăniță cu Radu de la Afumați (1522-1529, cu întreruperi) nu au rost dintre cele mai bune. Domnul muntean refuză să extrădeze boierii moldoveni refugiați în Țara Românească și Ștefăniță susține pe un pretendent (numele nu i se cunoaște) la scaunul din București, iar fără succes. Căsătoria lui Radu de la Afumați (sf lui 1525) cu una din cele două fiice (Ruxanda și Stana) ale fostului domn Neagoe Basarab supără și mai mult pe Ștefăniță, care trebuia să fie și el prezent la alegere, fiindcă Neagoe Basarab îi promisese de soție pe una din fiicele sale. Cu toate acestea, Ștefăniță a propus o soluție de compromis: el se căsătorește cu cea de-a doua fiică, Stana, dar cu condiția ca Radu de la Afumați să accepte titlul de „voievodul cel mic al Valahiei”, iar Ștefăniță, titlul „mare voievod al Valahiei”. Deoarece Radu nu a acceptat această propunere, Ștefăniță, în februarie 1526, ataca Țara Românească, domnul muntean s-a văzut nevoit să extrădeze boieii moldoveni refugiați, care, aduși în Moldova, au fost executați. La rândul său, Radu de la Afumați pustiește sudul Moldovei. Drept consecință, la sfârșitul anului 1526 Ștefăniță mai invada o dată Țara Românească, de unde se întoarce bolnav și pe 14 ianuarie 1527, la Hotin, se stinge din viață.
Domn devine Petru Rareș, un fiu nelegitim al lui Ștefan cel Mare. Conform unor istorici, Petru Rareș a fost primul domn numit de sultan în scaunul Moldovei, conform altora, el a fost ales în scaun de către boierii țării. În domeniul politicii externe, Petru Rareș a moștenit de la predecesorii săi câteva probleme importante: problema desprinderii Poloniei de Imperiul Otoman și retrocedarea Pocuției; apărarea independenței în fața otomanilor; problema Ciceului și a Cetății de Baltă.
Pentru început, în mai 1527, Rareș semnează o convenție cu regele Sigismund I, care prevedea reglementarea neînțelegerilor de la hotare, reglementarea comerțului, retrocedarea fugarilor etc. La 13 decembrie 1527, la Cracovia solii lui Petru Rareș semnau un tratat de pace și de alianță cu regele Sigismund I. Domnul Moldovei este numit de rege „sincerul nostru amic” și îl asigura pe Petru Rareș că va domni în țară fără nicio piedică din partea Poloniei, care nu va susține niciun candidat la scaunul Moldovei. În cazul în care Rareș și-ar pierde scaunul, va putea veni în Polonia, cu boierii săi, de unde va primi ajutor pentru a reveni în țară. Tratatul prevedea și o eventuală campanie militară împotriva otomanilor, la care urma să participe și Ungaria.
Alegerea lui Ferdinand I și rege al Ungariei (1526) duce la aceea că el a căutat să obțină sprijinul lui Rareș pentru a-și consolida pozițiile propunându-i Bistrița și împrejurimile sale. Dar promisiunile lui Ferdinand erau încă prea timpurii. Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei, de asemenea a fost ales rege al Ungariei și a fost recunoscut de Poartă, Papă, Polonia, Veneția, Franța. Rareș era obligat să țină cont atât de această situație, cât și de poziția Porții. Domnul Moldovei începe negocierile cu Ioan Zapolya, cel din urmă promițându-i temporar Bistrița și înaintând pretenții de suzeranitate asupra Moldovei. În condițiile când Poarta îl sprijină pe Ioan Zapol- ya, Rareș nu are de ales. La porunca Porții, domnul Moldovei intra în ianuarie 1529 în Transilvania. În luna iunie 1529, Rareș întreprinde o nouă campanie în Transilvania. El reușește să zdrobească trupele habsburgice, ceea ce-i determină pe secui să treacă de partea domnului Moldovei, care instituie o administrație moldovenească în nord-estul Transilvaniei. În toamna anului 1529 trupele lui Petru Rareș intrau iarăși în Transilvania și atacau Brașovul. Brașovenii încep negocierile de pace cu Petru Rareș, ajungându-se la semnarea unei înțelegeri. În noiembrie 1529, Petru Rareș proclamă protectoratul Moldovei asupra Brașovului și Făgărașului și, în numele lui Ioan Zapolya, se declară protector al întregii națiuni săsești.
Înaripat de aceste succese, în august 1530 Petru Rareș cere regelui Sigismund retrocedarea Pocuției, dar a fost refuzat. În atare condiții, în decembrie 1530 Petru Rareș ocupă Pocuția, ceea ce a dus la înrăutățirea bruscă a raporturilor cu Polonia. Având consimțământul tacit al Porții, în vara anului 1531, trupele poloneze conduse de hatmanul Tarnowski intrau în Pocuția. O primă înfrângere cavaleria lui Rareș a suferit-o pe 19 august 1531. La 22 august a avut loc cunoscuta bătălie de la Obertâni. Oastea lui Petru Rareș este înfrântă, polonii au luat mulți prizonieri și tunurile.
În tratatul polono-otoman din 1533 Țările Române extracarpatice erau calificate ca „robii și tributarii” sultanului. Sultanul a luat decizia să-1 înlăture pe Petru Rareș și caută să realizeze acest plan în comun cu regele Sigismund. Dar polonezii puteau accepta „prietenia” otomanilor numai până la o anumită limită: atunci polonezii au considerat că demiterea lui Rareș în acest mod ar fi depășit atare limită și colaborarea polono-otomană ar fi fost foarte periculoasă, în primul rând, pentru planurile poloneze, rolul Poloniei de „apărător” al Moldovei ar fi fost redus simțitor.
Atmosfera a fost tensionată și mai mult de faptul că în 1534, în Transilvania pentru a institui „liniștea”, este trimisă o persoană de încredere a sultanului, Aloisio Gritti, fapt apreciat drept încercarea Porții de a-și institui aici dominația directă. Rareș, care intuiește această primejdie, caută din nou o apropiere de Habsburgi. Drept rezultat, cetatea Mediaș, unde se afla Gritti, a fost asediată de trupe moldovene și habsburgice. Gritti, sperând să se salveze, se predă lui Petru Rareș. Acesta îl predă însă austriecilor care l-au executat. Doi fii ai lui, aduși în Moldova, au avut aceeași soartă. Cu toate acestea, Soliman se angaja să-1 ierte pe Rareș pentru uciderea lui Gritti, să contribuie la retrocedarea Pocuției, dar cu condiția ca domnul Moldovei să participe cu 6 000 de oșteni la lupta împotriva Habsburgilor. Rareș refuză oferta sultanului, continuă negocierile cu Habsburgii și la 4 aprilie 1535 semnează cu Carol al V-lea, fratele lui Ferdinand I, un tratat care prevedea: Rareș promite credință regelui Ungariei; Carol va fi sprijinit împotriva turcilor în cazul în care aceștia ar ataca regatul; regele îl va sprijini pe Rareș împotriva otomanilor. În același an, 1535, Rareș încheia cu Habsburgii un tratat de alianță. Cu toate că Ferdinand a susținut pretențiile lui Rareș asupra Ardealului, ajutor militar el nu a primit.
Ca și predecesorii săi, Petru Rareș s-a străduit să mențină bunele raporturi cu Rusia. La aceasta au contribuit, în primul rând, interesele politice ale domnului Moldovei. Pe de o parte, el urmărea atragerea Moscovei în coaliția antiotomană, pe de altă parte, în planurile lui Rareș, Rusia trebuia să împiedice acțiunile dușmănoase ale Poloniei împotriva Moldovei. Se știe faptul că în 1529, doi soli din Moldova se aflau la Curtea de la Moscova. Ca urmare a acestei solii, s-a încheiat alianța, amintită în- tr-o notă din Registrul documentelor care cândva se păstrau în Departamentul solilor din Moscova: „Carte de ințelegere a lui Petru voievodul voloh cu marele cneaz al întregii Rusii Vasile Ivanovici”. În anii 1533 și 1535, domnul Moldovei s-a adresat Moscovei cu cererea de a-l apăra de pretențiile regelui Poloniei și marelui cneaz al Lituaniei. La 1539, solii lui Rareș erau din nou la Moscova și cereau prietenia și apărarea marelui cneaz, dar către acest timp Rareș părăsise Moldova.
Boierii moldoveni care l-au părăsit la 1538 pe Petru Rareș, temându-se de răzbunarea acestuia, hotărăsc să instaleze singuri în Moldova un domn. În decembrie 1540, Ștefan Lăcustă este omorât de boieri și în loc instalat Alexandru Cornea. Dar Poarta hotărăște numirea pentru a doua oară în scaunul domnesc pe Petru Rareș care ajunge la Suceava pe 21 februarie 1541.
Petru Rareș a căutat să retrocedeze Moldovei posesiunile ei în Transilvania: Ciceul și Cetatea de Baltă. Pe 18 octombrie 1541, la regina Elisabeta sosește un sol al lui Rareș care cere hotărât restituirea Cetății Ciceu și a Cetății de Baltă, iar la 19 noiembrie Petru Rareș amenința pe regina Elisabeta că va intra cu trupe în Transilvania pentru a-și lua cetățile.
În virtutea faptului că Sfântul Imperiu Roman se afla în raporturi ostile cu Poarta, la 1 martie 1542 Rareș semna o înțelegere cu loachim, margraf de Bradenburg, și conducătorul oștilor a tot Imperiul Roman, urmărind scopul să scape de „această robie turcească”, să „putem căpăta îndărăt cetățile și posesiunile noastre”, să putem fi legați, uniți și întrupați de-a pururea cu sacrul Imperiu Roman”. La 6 iulie 1542, loachim răspundea afirmativ propunerii lui Petru Rareș, considerând că a „încheiat și a așezat” cu domnul Moldovei „o confederațiune și oarecare pacte atingătoare de trebi secrete”. În felul acesta, Petru Rareș este primul domn care începe promovarea unei politici externe deosebite. Pentru a înlătura suzeranitatea otomană, el intenționează ca Moldova să fie unită, legată și întrupată pentru totdeauna cu sacrul Imperiu Roman.
Raporturile lui Rareș cu Polonia erau tensionate. Dintr-o scrisoare din 10 septembrie 1542 a lui Sigismund către domnul Moldovei, aflăm că la rege fuseseră deja două solii moldovene și regele îl asigurase că va porunci ca supușii săi să nu mai supere pe oamenii din Moldova, cerând ca același lucru să facă și Rareș.
La începutul lunii septembrie 1546, Petru Rareș s-a stins din viață. În scaunul țării rămâne fiul său Ilie Rareș. Regelui polon i se oferă prietenia și la 30 noiembrie 1546 este semnat un tratat moldo-polon care îi favoriza mai mult pe poloni. Același caracter îl are și tratatul cu Ioan Sigismund Zapolya, voievodul Transilvaniei, semnat la 26 august 1548. Iliaș Rareș se obligă să respecte față de principe „toată credința și supunerea”, el și boierii se „vor arăta credincioși”, îi vor „oferi orice ajutor”, vor retroceda dușmanii lui Ioan Sigismund veniți în Moldova, vor asigura liberul comerț al transilvănenilor în Moldova. Singur Iliaș nu obține nimic.
Datele prezentate consemnează că domnia lui Iliaș a constituit un dezastru pentru țară. Nefăcând față lucrurilor, el abdică de la scaun în favoarea fratelui său, pleacă la Istanbul și se turcește. Noul domn, Ștefăniță Rareș (iunie 1551-septembrie 1552), începe represalii împotriva boierilor, ceea ce îi face să fugă în Polonia. Situația se complică în septembrie 1551, când în Moldova revine Ilie Rareș cu intenția de a se instala în țară. Dar, după jefuirea unor regiuni din Polonia, se întoarce în Imperiul Otoman. Ștefăniță spera să întoarcă Moldovei cetatea Ciceu și Cetatea de Baltă, de aceea ordinul sultanului de a intra în Transilvania a fost bine-venit. Refuzul lui Fer- dinand de a-1 ajuta cu bani pentru a plăti tributul Porții și de a accepta planul lui de alianță antiotomană, 1-a întărâtat și mai mult pe Ștefăniță, care împreună cu turcii și tătarii intră în Țara Secuilor. Dar campania militară nu reuși. Retras în Moldova, Ște- făniță Rareș a fost asasinat de boieri, care l-au ales domn pe boierul Joldea (septembrie 1552). Dar Joldea nu a domnit. Din Polonia vine un fiu nelegitim al lui Bogdan al III-lea, Petre Stolnicul. Joldea a fost prins și călugărit.
Petre Stolnicul a fost ales domn de boierii refugiați în Polonia. El și-a luat numele de Alexandru, iar poporul 1-a poreclit Lăpușneanu, după locul de baștină al mamei sale. De la bun început, Lăpușneanu a promovat o politică externă destul de activă. În septembrie 1552 el depuse jurământul de credință reprezentantului regelui sosit în Moldova. Domnul jură credință și ascultare; să aibă prieteni și dușmani pe acei ai regelui; în caz de război, să vină cu 7 000 călăreți în ajutorul regelui; se obligă, de asemenea, să nu facă niciun tratat public sau privat fără învoirea regelui. Ulterior (1553), el revendica în mod ultimativ cetatea Ciceu și Cetatea de Baltă. Fiind refuzat, la 24 februarie el pradă Țara Secuilor, dar gerurile mari și ciuma l-au silit să se întoarcă înapoi. Revenit în țară, Lăpușneanu întreprinde o expediție în Țara Românească (mai 1553) pentru a-1 instala în scaun pe Mircea Ciobanul. Dar domnia acestuia nu a fost de lungă durată (mazilit în februarie 1554).
Pe 16 decembrie 1554, la Vilno este semnat un tratat de „bună amicie și de eternă pace” cu Polonia. Actul este destul de semnificativ. Nici cea mai mică aluzie de „suzeranitate” a regelui polon asupra domnului Moldovei. În martie 1556, sultanul acordă lui loan Sigismund titlul de principe al Transilvaniei și ordonă instalarea lui în scaunul de la Alba lulia. La porunca Porții, în Transilvania intrau și ostile Moldovei și Țării Românești. Îndeplindu-și misiunea, în octombrie 1556 trupele moldo- muntene se întorc acasă, totuși Lăpușneanu nu reușește obținerea Ciceului și a Cetății de Baltă. În următorii doi ani, Lăpușneanu caută pe cale diplomatică să rezolve problema acestor cetăți. Nereușind, în vara anului 1558 domnul își mobiliza oastea pentru a intra în Transilvania. Dar sultanul îi interzice acest lucru, în virtutea faptului că regina Isabela a promis restituirea cetăților. Într-un termen scurt, domnul numește pârcălabul său la Cetatea de Baltă.
Politica lui Alexandru Lăpușneanu în Transilvania nu corespundea intereselor lui Ferdinand, de aceea el a luat toate măsurile ca să-1 izgonească pe domnul neascultător. Pentru doi ani de zile (1561-1563), scaunul Moldovei este ocupat de lacob Heraclid Despotul, intrat în țară cu mercenari străini. Cu toate că era un exponent al politicii habsburgice, în decembrie 1561 el revendică principelui Transilvaniei Ciceul, Cetatea de Baltă și minele de la Rodna. pregătind între timp și o expediție, respinsă de transilvăneni. Încercarea de a rezolva pe cale diplomatică divergențele moldo-transilvănene nu s-au încununat cu succes.
La 1 iunie 1562, la Praga era semnat un tratat între Soliman I și Ferdinand I, prin care cel din urmă renunța la toate pretențiile sale asupra Transilvaniei, iar otomanii promiteau să-i rețină pe domnii Moldovei și ai Țării Românești de la atacuri împotriva supușilor lui Ferdinand. Într-un anumit sens, prin acest act Despot-Vodă își pierde principalul său susținător.
Domnia de circa 8 luni de zile a lui Ștefan Tomșa nu a adus liniște țării. Polonia și Transilvania intervin în fața Porții pentru readucerea lui Alexandru Lăpușneanu care îl susține. După o încercare nereușită, în februarie 1564 Alexandru Lăpușneanu, susținut de turci și tătari, îl alungă din scaun pe Ștefan Tomșa, care fuge în Polonia unde este executat. Raporturile lui Alexandru Lăpușneanu cu Polonia au fost confirmate încă o dată prin Tratatul polono-otoman din 30 aprilie 1565, care în fond repeta clauzele Tratatului din martie 1554. Pe 9 martie 1568 Alexandru Lăpușneanu se călugări sub numele de Pahomie și „a dat schiptrul singurei stăpâniri fiului său Bogdan”. Trei zile mai târziu, Alexandru Lăpușneanu moare, otrăvit de boierii complotiști.
Domnia tânărului Bogdan Lăpușneanu nu s-a manifestat prin nimic deosebit. Felicitat de loan Sigismund cu ocazia înscăunării, el menține relații bune cu Transilvania. Cu Polonia semnează un tratat de închinare la 2 octombrie 1569, obligându- se: să mențină pacea, fidelitatea, sinceritatea și supunerea față de rege; nu va revendica niciodată Pocuția; libertatea comerțului etc. Învinuit de Poartă în relații prea bune cu Polonia, pârât la Poartă de boierii ori de pretendenții la scaunul țării, în februarie 1572, Bogdan este mazilit, scaunul țării a fost vândut lui loan-Vodă cel Cumplit.
Chiar la începutul domniei sale, loan-Vodă solicită polonilor extrădarea lui Bogdan, promițând că va deveni vasal al regelui Sigismund, revendicând totuși Pocuția. Conform unor surse, loan-Vodă ar fi întreprins o campanie în Pocuția. Dar raporturile cu Polonia au fost normalizate repede și în iulie 1572 loan-Vodă, cu asentimentul Porții, s-a recunoscut vasal al Poloniei. În același an, loan-Vodă depunea jurământul de credință și lui Maximilian al Il-lea al Austriei, asigurându-1 că „va sluji creștinătatea cu toată țara și resursele sale”. Dar, practic, Liga antiotomană nu s-a manifestat prin nimic. Ridicarea împotriva Porții a dus la pieirea lui și domn devine Petru Șchiopul. Noul domn și-a apărat scaunul, nu întotdeauna destul de eficient, de atacurile pretendenților cazaci, care uneori au reușit să se instaleze în scaunul țării. Relațiile Moldovei cu Polonia sunt reglementate de înțelegerile polono-otomane (Tratatul din 17 iulie 1577).