Tipărire
Categorie: Istorie
Accesări: 435
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Surse istorice de la începutul secolului al XV-lea atestă că Moldova și Țara Ro­mânească făceau parte din coaliția antiotomană. Pe 16 aprilie 1404 regele Ungariei Sigismund îl informa pe Filip, ducele Burgundiei, despre aceea că voievozii Mol­dovei și Țării Românești fac parte din alianța constituită împotriva turcilor. Tratatul polono-ungar de la Lublău, semnat pe 15 martie 1412, îl obliga pe Alexandru cel Bun să îndeplinească porunca regelui polon și să-i ajute pe unguri în lupta împotriva Imperiului Otoman. Totuși, primele conflicte directe dintre Țara Moldovei și Impe­riul Otoman se referă la anii 1419-1420, când Moldova acordă ajutor Țării Româ­nești în lupta împotriva otomanilor. Este cunoscut faptul că la 1420 otomanii atacau Cetatea Albă, unii istorici cred că Chilia a fost pentru un timp scurt cucerită. La 1427 soli otomani erau la curtea lui Alexandru cel Bun: se crede că s-a discutat amestecul domnului Moldovei în relațiile muntenilor și ungurilor cu Poarta.

În timpul crizei politice interne din Moldova, izbucnită după moartea lui Alexan­dru cel Bun, unii dintre pretendenții la scaunul domnesc, veniți din Țara Româneas­că, au beneficiat și de sprijinul otomanilor, primul dintre ei fiind Ștefan (1433-1435). Unii domni, pentru a feri țara de invaziile otomane, le-au oferit cadouri în bani, peșcheșuri. După căderea Constantinopolului la 1453, otomanii au pretins tribut, una din surse chiar pretinde că de acum la 1453 Moldova plătea tribut otomanilor, ceea ce nu corespunde realității. Au urmat îndelungate negocieri cu otomanii și pe 5 octombrie 1455 urma un ultimatum al lui Mahomed al Il-lea adresat lui Petru Aron, care fixa faptul trimiterii la sultan al logofătului Mihul cu acordul de a plăti tributul solicitat: „Deci, dacă vei trimite haraci două mii de ducați de aur domniei mele în fiecare an, atunci va fi încheiată pacea făcută”. Termenul fixat de sultan pentru plata haraciului era de trei luni de zile: „Dacă va sosi la împlinirea acestora, atunci pacea să fie încheiată cu domnia mea. Dar dacă nu va veni, aceasta o știți voi”.

Actul boierilor moldoveni semnat la Vaslui pe 5 iunie 1456 legifera plata ha­raciului către Poartă. Viorel Panaite afirmă că „acceptarea plății tributului de către principii români ehivala cu garantarea protecției de către Poartă... Ideea de «pace» presupune în esență schimbul protecției - tribut, cu păstrarea domnilor creștini la conducerea Principatelor și garanția păstrării obiceiurilor țării”. Prin pacea din anul 1456, afirmă același autor, moldovenii au devenit „tributari”, dar și „oameni ai tra­tatului”.

Câteva zile mai târziu, pe 9 iunie 1456, un nou act al sultanului menționa sem­narea păcii cu Moldova, iar negustorii din Cetatea Albă primeau dreptul „să poată veni cu corăbiile lor și încheia la Adrianopol, Brusa și Constantinopol cu populația cumpărături și afaceri și să facă negoț”.

Venirea lui Ștefan cel Mare în scaunul Țării Moldovei nu a modificat cu nimic re­lațiile cu Poarta. Acestea s-au înrăutățit începând cu anul 1473, când Ștefan cel Mare a refuzat plata tributului către Poartă și întreprindea o expediție victorioasă împotriva lui Radu cel Frumos, supusul otomanilor. Acțiunile lui Ștefan echivalau cu declararea de război Imperiului Otoman. Drept consecință, trupele otomane intrau în Moldova, dar Ștefan cel Mare a apărat cu succes statutul de independență a țării pe câmpul de luptă de lângă Vaslui la 10 ianuarie 1475. O nouă campanie otomană în Moldova a avut loc în vara anului 1476. Dar scopul urmărit, modificarea statutului juridic al țării în raport cu Poarta nu a fost atins. Sultanul avea chiar și un pretendent la scaunul Moldovei, dar cu toate că Ștefan suferă înfrângere în bătălia de la 26 iulie 1476, totuși, în cele din urmă, el a reușit „să transforme înfrângerea într-o veritabilă victorie” (V Ciobanu), sultanul întorcându-se acasă „mai mult înfrânt decât biruitor” (N. Pienaru). Conse­cințele acestei expediții pentru raporturile moldo-otomane încă nu sunt pe deplin elucidate, incontestabil este însă faptul că domnul Moldovei a reluat plata haraciului. Ștefan nu se considera supus al Porții, dar o asemenea perspectivă era întrevăzută de el: „voiu fi silit, de nevoie, să mă supun păgânilor”, în cazul în care nu va primi ajutor de la creștini, anunța el Senatul venețian în mai 1477. Oricum, plata haraciului nu și-a modificat semnificația: era vorba de răscumpărarea temporară a păcii.

Relațiile cu Poarta au fost reglementate prin anii 1479-1481, când a fost semnat un nou tratat de pace cu Imperiul Otoman și sultanul ierta „vina” și înnoia „legămân­tul contractual”. Conform tratatului, haraciul a fost dublat de la 3 000 la 6 000 de galbeni, domnul Moldovei „să se considere prieten prietenului și dușman dușmanu­lui” și să „nu mai iasă din drumul dreptății ca în vremurile trecute”. La rândul său, sultanul promitea că „El, averea, țara lui nu vor mai suferi nici un atac din partea mea și a beilor sangeacurilor și din partea celorlalți robi ai mei văzându-1 în făgașul cel drept va fi ațintit cu ochiul augustei mele favori și se va bucura de mărinimiile mele împărătești”.

În pofida actului semnat, relațiile pașnice dintre cele două state nu au fost de lungă durată. La 1484 otomanii cuceresc cetățile Moldovei Chilia și Cetatea Albă. Ștefan caută să obțină ajutor de la Polonia și Ungaria, dar fără succes. În această si­tuație, la 1486 domnul Moldovei semna o nouă pace cu Imperiul Otoman, prin care a asigurat „dăinuirea elementelor fundamentale ale ființei politice și spirituale ale Mol­dovei”, apreciind statutul Moldovei în raport cu Poarta prin prisma acestui tratat prin fraza „suzeranitatea limitată a sultanului otoman” (Tahsin Gemil). Contemporanul acelor evenimente, italianul Filippo Buonaccorsi-Callimachus (1437-1496), apreci­ind situația scria că sultanul a fost nevoit să-l numească pe Ștefan „aliat și prieten”, Ștefan era vasal regelui polon și a cedat în fața turcilor „nu sub presiunea armelor, ci condiționat”. Muntenii și moldovenii, rezuma F. Buonaccorsi-Callimachus, au ajuns la învoială cu otomanii „nu ca învinși, ci ca învingători”. Participarea detașamente­lor otomane, tătărești și muntenești la luptele lui Ștefan împotriva polonilor din anul 1497 se înscriu pe deplin în noile realități ale raporturilor dintre cele două state.

Relațiile lui Bogdan al IlI-lea cu Poarta au fost menținute în limitele existente în timpul domniei tatălui său, prin plata tributului el menține pacea și neatârnarea țării față de Poartă. Ca și tatăl său, în anul 1509, în luptele împotriva polonezilor, el capătă ajutor de la sultan. Situația lui Bogdan III se agravează în 1511, când Selim, fiul lui Baiazid, își exprimă deschis dorința de a ocupa tronul sultanal. Unul dintre aliații lui Selim a fost Bogdan III. La 25 ianuarie 1512, Selim recunoaște domnului Moldovei gârlele de la Dunăre, vama de la Oblucița, desetina și venitul de la cei care ară și pasc oile pe terenul din jur, așa cum le dăduse sultanul Baiazid II. În opinia lui Marcel Ciucă, acest document confirmă existența unei înțelegeri între Bogdan și Se- lim, înțelegere care a avut loc în preajma lui 25 ianuarie 1512 și în baza ei, domnului Moldovei i s-au acordat locurile amintite. Cu toate acestea, în 1513 Selim intenționa să-1 înlăture din scaun pe Bogdan III, folosindu-se și de ajutorul hanului tătar. În 1514 se răspândea zvonul că Selim se pregătește pentru a trece Dunărea, în Moldova, urmărind scopul de a înscăuna un domn „ascultător poruncilor sale, ca să invadeze țările creștine împreună cu turcii”. Înțelegerea din 1512, primejdiile abătute asupra Moldovei în 1513 și 1514 au fost folosite de mai mulți istorici pentru posibilitatea existenței unei „închinări” a lui Bogdan III față de Selim, închinare la care indică și cronicarul Grigore Ureche.

Într-un studiu fundamental semnat de Șt. Gorovei (Moldova în „Casa păcii”...) consacrat raporturilor moldo-otomane, autorul conchide: „închinarea - adică resta­bilirea, după o întrerupere, a relațiilor dintre Moldova și Poartă - din vremea lui Bogdan al III-lea se dovedește astfel o creație târzie, rod al confuziilor din tradiția cronicărească moldoveană”. Oricum, Bogdan III reușește să mențină neatârnarea ță­rii față de Poartă până la moartea sa, care surveni în aprilie 1517.

Relațiile Țării Moldovei cu Imperiul Otoman în timpul domniei lui Ștefăniță (1517-1527) rămân tensionate. Creșterea pericolului otoman îi determină pe unguri să înceapă negocierile cu Poarta și la sfârșitul lunii mai 1519, între Ungaria și Im­periul Otoman este încheiat un armistițiu pe 3 ani de zile, armistițiu care vizează mai multe țări - Polonia, Spania Burgundia, Regatul Neapolului, Sicilia, Statul Pa­pal, Moldova și Țara Românească. În ce privește cele două din urmă, se stipula că „tributul, darurile și serviciile, cum după obicei s-au dat și servit Maiestății noastre împărătești, tot așa de aci înainte să servească și să dea, și nimic mai mult să nu se ceară sau să se reînoiască ...”

Armistițiul însă nu este respectat. Selim al Il-lea întreprinde pregătiri pentru a ataca Ungaria. Cu toate că în septembrie 1520 Selim al Il-lea se stinge din viață, noul sultan Soliman Magnificul nu renunță la planurile de cucerire ale predecesorului său. În vara anului 1521, otomanii cuceresc câteva orașe printre care Belgradul. Soli­man Magnificul a intenționat să atragă în expediția împotriva Ungariei și pe domnul Moldovei, dar sub pretextul primejdiei tătare, apoi invocând și pericolul polonez, Ștefăniță refuză să se încadreze în operațiile militare. Mai mult chiar. La 1524, deta­șamente otomane jefuiau în Polonia. Cu ocazia acestei campanii, otomanii au prădat și regiunile periferice ale Moldovei, de aceea Ștefăniță a organizat o ambuscadă la Tărăsăuți (localitate în dreapta Prutului), zdrobind trupele otomane, acțiune care a rămas fără urmări pentru Moldova. Între timp continua războiul otomano-ungar. În urma unei noi ofensive otomane, declanșate în vara anului 1529, pe 8 septembrie a căzut capitala Ungariei, Buda. Conform unor surse otomane, la 10 septembrie, în tabăra otomană de lângă Buda, Petru Rareș ar fi depus omagiul de credință sultanu­lui. T. Gemil, în virtutea unor scrisori ale lui Soliman către Sigismund I (octombrie 1531), consideră că „în 1529 a intervenit o schimbare însemnată în evoluția rapor­turilor moldo-otomane, care și-ar fi găsit formularea într-un document scris”. Pe de altă parte, el consideră că „posibilitatea unei reflectări denaturate sau a contaminării faptelor în literatura turcă ulterioară nu este deloc exclusă”. V Ciobanu, referindu-se la închinarea lui Rareș, semnalează o umbră de îndoială asupra acestui eveniment: „în cazul în care aceasta a avut loc cu adevărat”.

Politica antipolonă a lui Petru Rareș de la începutul anilor 30 ai secolului al XVI-lea aruncă o lumină nouă și asupra relațiilor Țării Moldovei cu Poarta. Regele Sigismund, bănuind amestecul Porții în această problemă, trimite o solie la sultan, care, în scrisoarea de răspuns regelui, îl informa că domnul Moldovei și al Țării Românești sunt „robii și tributarii” Porții, nu au dreptul să negocieze cu țări străine, drept care ar aparține numai sultanului. La întrebarea dacă Petru Rareș a intrat în Pocuția la ordinul Porții, sultanul a răspuns negativ. Așadar, în condițiile când Poarta nu rezolvase definitiv problema Ungariei, iar purtarea războinică a lui Petru Rareș nu insufla încredere Porții, sultanul, care avea pace cu Polonia, nu susține acțiunea domnului Moldovei în Pocuția.

Anul 1538 a fost fatal pentru Petru Rareș. El nu lasă nepedepsită campania polo­neză din Moldova din anul precedent și, în ianuarie, oastea moldoveană intra în Polonia unde nimicește armata apărării curente (circa 2 000 de oșteni). Încercarea polonilor de a-l pedepsi pe Rareș suferă eșec: în februarie 1538, o nouă oaste poloneză este zdrobită pe Siret. În aceste condiții, regele Sigismund apelează la Poartă și cere ca sultanul să numească alt domn în Moldova. Este prima solicitare de acest fel din partea Poloniei. Prin această cerere polonezii dau frâu liber acțiunilor otomanilor în Moldova, acceptă ca sultanul să numească domn, ceea ce va afecta statutul politico-juridic al țării.

Campania otomană din Moldova a fost favorizată și de încercarea de coalizare a forțelor antiotomane, finalizată cu încheierea Ligii de la Nisa (1538 - Veneția, Papa de la Roma, Imperiul Romano-German). Înțelegerea de la Oradea (1538) dintre loan Zapolya și Ferdinand, de asemenea, nu intra în planurile otomanilor. Petru Rareș stingherea operațiile militare ale otomanilor împotriva Ungariei - trupele tătare erau împiedicate să treacă prin Moldova, de aceea aici trebuia înscăunat un domn fidel sultanului. Faptul că Petru Rareș a aderat la coaliția creștină, semnând tratate de ali­anță cu Habsburgii, a constituit o altă cauză a expediției din 1538. Nemulțumită de conducerea autoritară și de politică externă promovată de Rareș era și marea boieri­me, care s-a pronunțat pentru înlăturarea lui din domnie. Și, în sfârșit, Petru Rareș a refuzat să plătească turcilor haraci (1538). Pentru toate acestea, „răzvrătitul” Rareș trebuia pedepsit. Inițial, Soliman intenționa să transforme Moldova în pașalâc, dar curând a renunțat la acest plan, dându-și seama că aceasta ar putea provoca compli­cații serioase politicii otomane în Europa.

Pe 26 iulie 1538, trupele otomane în frunte cu sultanul pornesc din Adrianopol. În Moldova năvălesc și tătarii, dar Rareș reușește să-i zdrobească la Ștefănești. Por­nind de la faptul că sultanul 1-a anunțat pe Rareș că dacă acesta își va cere iertare, se va supune și va depune omagiul de credință, campania va fi abandonată, putem afir­ma că Soliman nu se grăbea să treacă Dunărea. Petru Rareș a adunat boierii pentru a le cere sfatul, ei s-au pronunțat pentru supunere, urmărind scopul de a salva țara. Petru Rareș s-a pronunțat pentru rezistență, dar nu a fost susținut de către boieri.

La 8 august, un sol moldovean sosi în tabăra otomană din Dobrogea, solicitând iertarea lui Rareș. Sultanul s-a declarat gata să-l ierte cu condiția că Rareș va veni personal și se va supune. Solul, știind de poziția lui Rareș, probabil a prezentat sulta­nului condițiile în care boierii erau dispuși să ușureze acțiunea militară a otomanilor, pe care le enumera un contemporan al acelor evenimente, Antonius Veranicics: să-1 țină pe Petru de dușman, să-1 izgonească din domnie; să le numească un alt voievod din neamul lor; să se abțină de la masacre, să nu le răpească avuțiile, soțiile și copiii să le fie nevătămați și liberi de captivitate; să nu ocupe țara pentru sine; să le îngăduie să păstreze drepturile, legile și credința lor; să primească tributul și darurile sancți­onate prin pactele strămoșilor lor și să se mulțumească cu acestea. Așadar, pentru a salva țara, boierii îl jertfesc pe Rareș.

În timp ce boierii negociau cu Soliman, la 17 august oastea poloneză trece Nis­trul și asediază Hotinul. Atacul polonez nu poate fi interpretat altfel decât în sensul că ei au mers împotriva Moldovei împreună cu otomanii. Pe 28 august Rareș începe negocierile cu Polonia, reușind să semneze tratatul de pace prin care domnul Mol­dovei renunța la Pocuția și se obliga să plătească polonezilor despăgubiri de război. Părțile se angajau să-și restituie reciproc prizonierii.

La 27 august, oastea otomană (circa 200.000) trece Dunărea. Rareș nu reușește să organizeze apărarea țării. Între 7-9 septembrie s-a văzut clar că boierii nu-1 susțin și el se retrage în cetatea Ciceului. La 15 septembrie otomanii erau în fața cetății Su­ceava. Considerând inutilă orice rezistență, porțile cetății au fost deschise în fața lui Soliman. Două zile mai târziu, sultanul a convocat o adunare electivă la Suceava în timpul căreia boierii l-au „ales” domn pe Ștefan Getne, a acordat amnistie celor care au ridicat armele împotriva Porții și le-a făgăduit că „le vor fi asigurate și nevătămate libertatea, drepturile, credința, patria și avuțiile, afirmând că el a venit numai pentru a-l pedepsi pe voievodul Petru”.

În cinstea expediției împotriva Moldovei, Soliman a poruncit ca evenimentul să fie înveșnicit cu o inscripție pe o lespede de piatră instalată la cetatea Bender, în care, printre altele, se spunea: „Potcoava calului meu când a ridicat pulbere am devenit cuceritor al țării Bugdan”. Așadar, sultanul indica faptul ca Moldova a fost cuceri­tă. Despre „cucerirea” Moldovei vorbesc și unele cronici otomane. De aici, o parte din istorici au tras concluzia că la 1538 Țara Moldovei a fost cucerită cu sabia. Însă acest lucru nu e tocmai așa. Unul dintre cronicarii otomani, Abdul-Aziz-Efendi, rela­tând despre fuga lui Petru Rareș și împrăștierea armatei moldovenești, scrie: „După aceea țara sa fiind alipită fără împotrivire de la un capăt la altul la țările islamice, a fost numit, potrivit obiceiului, un alt voievod pentru rânduiala treburilor Moldovei”. Deci, Țara Moldovei a fost alipită, fără a se împotrivi, la țările islamice.

Cronicile otomane mai afirmă că boierii s-au adresat sultanului cu rugămintea să le fie numit voievod Ștefan. Sultanul „a început să-și arate mila și dragostea sa față de locuitorii țării” și le-a dat pe Ștefan domn. E clar că nu asta era pricina. Ceva mai jos, același cronicar afirmă că sultanul, „în scopul de a pune capăt tulburări­lor, care aveau loc la hotarele cetăților turcești Akkerman și Chilia, a primit să dea titlul de voievod, dar cu următoarele condiții, care au fost fixate în scris: se vor da turcilor teritoriile aflate între țărmul stâng al Prutului, adică spre Akkerman și până la râul Nistru; la cele două capete ale ținutului cedat turcii vor ridica două cetăți; vo­ievodul să jure că nu se va răscula din nou și că va îndeplini orice firman; voievodul se leagă ca la fiecare doi ani să vină el însuși la curte și să aducă haraciul țării”. Mai departe se arată că voievodul a primit însemnele domniei și „în felul acesta a fost cucerită Moldova”. E clar că este vorba de o „cucerire” prin tratat, nu „cu sabia”, „cucerire” admisă de normele dreptului internațional islamic.

Consecințele campaniei otomane din 1538 au fost multiple. Conform cronica­rului otoman Rustem-pașa (1500-1561), Țara Moldovei „a fost prădată cum n-au mai pățit ghiaurii de la întemeierea islamului”. Un act din 22 iunie 1546 amintește campania din 1538, când „împăratul turcesc și cu puterile lui, și cu tătarii au prădat țara noastră până la Suceava”. Unii autori consideră că această campanie „a dus la pierderea independenței economice și politice a Moldovei”, „a marcat supunerea efectivă a Moldovei față de Poarta Otomană”. Sultanul a atentat la dreptul boierilor de a alege domn în țară și pentru prima dată au impus în scaunul Moldovei candidatul lor. Moldova a suferit și pierderi teritoriale. Otomanii au ocupat Tighina și Bugeacul. La Tighina a fost construită o cetate din piatră, iar numele orașului a fost schimbat în Bender, formându-se și o raia otomană cu același nume. Bugeacul devine loc de popas al tătarilor. S-a schimbat și semnificația haraciului. Dacă până la 1538 el era un preț al răscumpărării păcii de la sultan, un simbol al vasalității formale, de acum înainte devine „un semn al supunerii în fapt” (T.Gemil). Au fost limitate funcțiile domniei pe arena externă. Campania otomană a provocat o perioadă îndelungată de instabilitate politică a țării, scaunul domnesc trecând, în perioada 1538-1572, din mână în mână de 12 ori.

Domnia lui Ștefan Getne, poreclit Lăcustă, a fost, în aprecierea lui Șt. Gorovei „o năpastă pentru Moldova”. În domeniul politicii externe, Ștefan Lăcustă a promo­vat politica menținerii echilibrului dintre puterile vecine, „se îndepărtează de politica filootomană, ca al cărei exponent fusese înscăunat, se îndreaptă spre făgașul politicii și alianțelor tradiționale ale Moldovei” (Șt. Gorovei). Totuși, presat de boieri, în noiembrie 1540, Ștefan Lăcustă întreprinde un atac asupra unei tabere otomane din Moldova, acțiune care a grăbit decizia sultanului să acorde domnia lui Petru Rareș. Ocupând scaunul Țării Moldovei pentru a doua oară, în anul 1542 Petru Rareș semna două tratate antiotomane cu loachim, electorul de Brandenburg, tratate care nu au mai fost realizate în practică.

O nouă tensionare a relațiilor moldo-otomane a avut loc în timpul domniei lui loan-Vodă cel Cumplit, când, la începutul anului 1574, sultanul a solicitat dublarea haraciului. Ceaușul 1-a preîntâmpinat pe domn că la Istanbul este deja un pretendent. Petru, fratele domnului muntean Alexandru, care este gata să plătească suma cerută. În această situație complicată, Ioan-Vodă a chemat o Mare Adunare a țării, în fața căreia a expus noua cerință a Porții și a propus să ridice armele împotriva otomanilor, propunere acceptată de cei adunați. Dar situația internațională nu favoriza o luptă împotriva Porții. Doar o parte din magnații poloni, independent de rege, au trimis în ajutorul lui Ioan-Vodă două detașamente alcătuite din șleahtici și cazaci, unul în frunte cu Ivan Svercevski (1.200 de ostași) și altul în frunte cu hatmanul Pocotilo (600 de ostași). Prima bătălie cu trupele otomano-munteano-transilvănene a avut loc pe 24 aprilie 1574 lângă s. Jiliște. Cu toate că loan-Vodă dispunea de un număr mai modest de oșteni (cifrele indică 20.000 de ostași, efectivul trupelor otomane este evaluat între 40 mii și 102 mii oameni), el reușește să obțină victorie. Drept rezultat, o parte din oștile muntene i se alătură. Ioan-Vodă continuă marșul în Țara Româneas­că, ocupă Bucureștii și, la începutul lunii mai, îl instalează în scaun pe Vintilă-Vodă, un fiu al fostului domn Pătrașcu cel Bun (1554-1557). După aceasta, loan-Vodă asediază Brăila, cu gândul de a-i prinde pe Alexandru al II-lea și pe Petru Șchiopul, dar fără succes. Nu reușește nici să-l mențină în scaun pe Vintilă-Vodă: după patru zile de domnie acesta este asasinat de boieri. Zdrobirea unui detașament de turci și tătari lângă Lăpușna și asediul cetății Bender îi consolidează întrucâtva poziția, dar aceste evenimente nu hotărăsc soarta războiului cu Imperiul Otoman.

Succesele obținute de moldoveni erau foarte importante. Ele amenințau se­rios suzeranitatea otomană la nord de Dunăre și, în anumite condiții, puteau servi drept exemplu pentru alte popoare. De aceea, Poarta mobilizează forțe considera­bile pentru a restabili situația în Moldova. La începutul verii anului 1574, o mare oaste otomană (numărul ei este evaluat între 50 mii și 200 000 de oșteni) se apropie de Dunăre. Ioan-Vodă ar fi încercat să-i oprească pe turci să treacă Dunărea, dar nu a reușit. Bătălia hotărâtoare a început la 10 iunie 1574, nu departe de lacul Cahul. Chiar de la începutul bătăliei situația lui loan-Vodă deveni critică. Oastea otoma­nă numeric era superioară, cavaleria boierilor a trecut de partea otomanilor, iar o ploaie scurtă a udat iarba de pușcă și loan-Vodă a rămas fără artilerie. În aceste condiții, domnul s-a retras pe un deal de lângă s. Roșcani, bătălia continuând până pe 14 iunie. Turcii îi propun lui loan-Vodă să înceteze rezistența, promițându-i lui și oștenilor săi viața. Ioan-Vodă accepta propunerea, sosește în tabăra marelui vizir, dar după o scurtă convorbire cu acesta este asasinat. Așa s-a terminat încer­carea lui Ioan-Vodă de a scoate Moldova de sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Prin lupte s-a demonstrat că țara se poate elibera de sub suzeranitatea Porții, dar, în același timp, s-a văzut că libertatea obținută nu poate fi menținută, forța militară a Moldovei fiind inferioară forței militare a Porții. O consecință a fost și realizarea inițiativei domnului muntean de a-1 instala în scaunul Moldovei pe fratele său Petru și prin aceasta a fost întrerupt obiceiul alegerii domnilor din dinastia Mușati- nilor. Actul este apreciat de Șt. Andreescu drept „un precedent deosebit de prețios pentru acțiunea de mai tâziu a lui Mihai Viteazul”.

În condiții destul de grele, Petru Șchiopul reușește să achite haraciul, ob­ținând un plus de bunăvoință din partea Porții. Deoarece cheltuielile erau mari, Petru Șchiopul s-a văzut nevoit să introducă noi impozite și să-și apere scaunul de pretendenții cazaci de dincolo de Nistru. Nevoia de bani îl determină pe Petru Șchiopul să activizeze comerțul cu Transilvania, să redeschidă drumul de comerț cu Austria și Veneția, iar în 1588 el încheie un tratat comercial cu reprezentantul reginei Angliei la Istanbul, Guilelm Hareborne. În anul 1591 otomanii cer mărirea haraciului. Cu toate că boierii l-au sfătuit să plătească, el a refuzat sub motivul „că să face obicei carile nu va mai eși” și el nu vrea „sa ia blestemul țării asupra sa” și, însoțit de mai mulți boieri părăsește țara și se retrage în Țara Nemțească (or. Tirol).