1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Istoria raporturilor Țărilor Române cu Poarta atestă faptul că, pe lângă numeroa­sele confruntări militare, domnii români au negociat cu otomanii, au semnat tratate în care s-a prevăzut un statut special. O asemenea stare de lucruri nu a fost ceva specific doar pentru raporturile româno-otomane, ci un fapt bine cunoscut în lumea islamică încă din secolul al VII-lea. Instaurarea suzeranității otomane în țările române a fost un proces îndelungat și a decurs în perioade diferite în Țara Românească, Moldova și Transilvania. Dacă în Țara Românească instaurarea suzeranității otomane a avut loc încă în prima jumătate a secolului al XV-lea, în Moldova începutul acestui proces este pus în anul 1456, când țara acceptă plata tributului, iar în Transilvania abia în 1541. Recunoașterea oficială a suzeranității otomane a fost făcută prin niște acte scrise, trata­te care în istoriografie sunt numite „capitulații” (de la cuvântul latin capitulare - a se înțelege, a încheia un tratat). În aprecierea lui Mihai Maxim, „ca formă, «capitulațiile» nu erau bilaterale, «tratate» în sensul modern și european al termenului, ci diplome, acte sau cărți de privilegii acordate în mod unilateral de suveranii otomani (musulmani în genere) unor persoane, comunități sau state nemusulmane, garantându-le anumite drepturi și privilegii”. „Capitulațiile” Țărilor Române cu Poarta, prin care ele au obți­nut anumite privilegii, au fost acordate de către sultani cu ocazia încetării ostilităților militare și acordul de a plăti otomanilor haraci. În pofida faptului că după formă ele erau diplome sultanale, „capitulațiile” au prezentat, în esența lor, tratate politice inter­naționale negociate, cu obligații reciproce ale părților. Ele au stabilit statutul politico- juridic al Țărilor Române care, în esența sa, era un statut de autonomie.

Cu toate că, pe parcursul timpului, otomanii au căutat să limiteze acest statut, în esența sa, el a fost menținut întotdeauna. În linii mari, în evoluția raporturilor Țării Românești și a Moldovei cu Poarta până la începutul secolului al XVIII-lea, se evidențiază două etape. Prima etapă cuprinde perioada de până la mijlocul seco­lului al XVI-lea, când aceste țări și-au păstrat atributele suveranității, printre care dreptul de a face pace și război, de a trimite soli și de a încheia tratate. A doua etapă începe în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când Țările Române au intrat sub un control mai strict al Porții și, în viziunea otomanilor, au încetat a mai fi subiecți de drept internațional (Viorel Panaite). În virtutea faptului că otomanii, conform ve­chilor prevederi ale islamului, tindeau să instaureze o lume islamică mondială, ei au urmat și căile elaborate pentru a atinge acest scop. Prima cale a fost războiul sfânt (djihad-ul), a doua - dobândirea de noi teritorii prin tratate. Teoreticienii dreptului internațional islamic au împărțit lumea în două părți: dar al-islam (casa islamului) și dar al-harb (casa războiului), cea din urmă trebuia să fie cucerită, transformată în dar al-islam.

Realitatea a arătat însă că între dar al-islam și dar al-harb nu era un hotar fix. Djihad-ul schimba permanent hotarele lumii musulmane și, între cele două lumi, islamică și neislamică, a existat un teritoriu numit de unii doctrinari ai islamului dar al-ahd (casa păcii). În dar al-ahd au intrat doar acele teritorii considerate de oto­mani ca dobândite prin tratate, tratate care cuprindeau anumite privilegii și obligații reciproce și confereau acestor regiuni un statut special, de ahd. Conform lui Mihai Maxim, statutul de ahd prevedea: păstrarea domniei de rit creștin, după alegerea prealabilă a candidatului „de către țară”, din sânul unei familii autohtone cu drepturi la tron, și confirmarea lui de către padișah; conservarea deplină a „drepturilor și libertăților” țării, a „legilor și credinței, după datina cea veche, cu alte cuvinte auto­guvernarea și autoadministrarea, fără niciun amestec otoman”; plata haraciului, peș­cheșului către sultan și marii săi dregători; domnul urma să fie „prieten prietenilor și dușman dușmanilor” padișahului, adică să ducă o politică externă concertată cu cea a Porții și să furnizeze informații și detașamente auxiliare în caz de nevoie; la rândul său, Poarta era obligată să „apere” și să protejeze țara de orice agresiune externă; schimbul reciproc de negustori, fugari și prizonieri.

Acest statut îl primeau numai țările dobândite prin tratat. Celelalte, cucerite cu sabia, nu puteau beneficia de el. Așadar, statutul de ahd în fine a fost statutul politico-juridic al Țărilor Române în sistemul Imperiului Otoman. El a fost defi­nit în istoriografie și cu termenii „vasalitate” și „suzeranitate”, subliniindu-se însă faptul menținerii autonomiei Țărilor Române. Alți autori (V. Panaite, Șt. Gorovei) au acceptat, pentru definirea cât mai exactă a statutului politico-juridic al Țărilor Române, termenul protectorat. Dreptul internațional musulman prevedea că în ca­zul în care teritoriile sunt dobândite prin tratat, atât sultanul actual, cât și urmașii lui sunt obligați să respecte tratatul încheiat. Pământul unei asemenea regiuni aparține

locuitorilor ei care plătesc haraci, bisericile rămân locuri de închinare. Aceste tratate sunt cunoscute cu numele generic de „capitulații” în terminologia otomană, ahid- name-le. Ulterior, sultanii, pentru a sublinia dependența domnilor români față de ei, au folosit și alți termeni: berat și hatti-i șerif. În Țările Române, termenii folosiți pentru desemnarea acestor acte au fost hrisov, tractate, atșirif, diresă etc.

Loading...