1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

De la bun început, este de menționat că gradul de dependență al Țărilor Româ­ne față de Poartă a fost diferit. Țara Românească, care a fost lovită prima de oștile otomane și a recunoscut suzeranitatea sultanului încă în prima jumătate a secolului al XV-lea, a cunoscut cea mai mare presiune din partea Porții. Moldova a fost mai puțin afectată, iar Transilvania a cunoscut suzeranitatea otomană în formele cele mai ușoare, încât în Tratatul de pace de la Westfalia (1648), țările europene au recunoscut Transilvania drept un stat independent.

Suzeranitatea otomană a generat unele fenomene noi în viața social-economică și politică a Țărilor Române. Unul dintre acestea e fenomenul ocupării scaunului domnesc din Moldova de către reprezentanți din Țara Românească, și invers. De asemenea, mai mulți boieri moldoveni au ocupat funcții de mari dregători în Țara Românească, și invers. Fenomenul indigenatului, care apare în secolul al XVI-lea, tot poate fi o consecință a suzeranității otomane. Domnul și boierii din Moldova, nesiguri de viața lor, obțineau prin indigenat dreptul de cetățean și nobil al Poloniei. Indigenatul le asigura liniștea, securitatea și bunăstarea în Polonia. Pătrunderea ele­mentului grec în societatea medievală românească (din a doua jumătate a secolului al XVI-lea), de asemenea, a fost o consecință a suzeranității otomane. Un alt fenomen generat de suzeranitatea otomană a fost amestecul tătarilor în viața politică internă a Țărilor Române. Forța tătarilor era folosită pentru pedepsirea domnilor „neascul­tători”, iar în anul 1595 sultanul chiar a concedat hanului Crimeii dreptul asupra scaunului Moldovei.

Alături de aceste fenomene, suzeranitatea otomană a avut implicații directe asupra modului de succesiune la scaun. Ca și anterior, domnul era ales de țară, era consacrat la domnie „din mila lui Dumnezeu”, dar confirmarea lui de către sultan era obligatorie, o parte a ceremonialului de înscăunare avea loc la Constantinopol. Fiind suverani în țările lor, în fața sultanului domnii români erau tratați ca niște robi, care oricând își puteau pierde domnia, viața și averea. Confirmarea la domnie nu era pentru toată viața domnului. După un anumit timp, de regulă trei ani, domnul urma să fie iarăși confirmat în scaun.

În ce privește politica externă promovată de domnii români, au fost exprimate cele mai diverse opinii. Așa, un englez din suita Lordului Paget, la începutul secolu­lui al XVIII-lea, menționa că după ce Moldova s-a supus benevol turcilor, Poarta a recunoscut după domni toate drepturile suverane în interiorul țării, în afară de a de­clara război și de a bate moneda proprie. Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldo­vei menționa: „A dispărut în timpul domniei fiului său Bogdan raza cea mai de seamă a gloriei Moldovei, puterea absolută a domnitorului, dreptul lui de a face război și pace”. Și mai departe domnul-cărturar continua: „De a declara război, a încheia pace, a semna tratate, a face legături politice prin soli cu principii statelor vecine - toate aceste drepturi s-au luat domnitorilor Moldovei”. Istoriografia nu este unanimă în ce privește problema politicii externe duse de domnii români. Istoricii au enunțat un șir de opinii - Țările Române n-au dus o politică externă proprie în perioada dominației otomane, alții afirmau contrariul. O parte din istorici au căutat să evidențieze anumi­te perioade în istoria relațiilor Țărilor Române cu otomanii - unii afirmă că Moldova a dus o politică externă proprie numai până la 1526 ori 1538. Oricum, Țările Române trebuiau să ducă o politică externă concertată cu cea a Porții, exprimată în formula „să fii prieten prietenilor și dușman dușmanilor” sultanului. Aceasta nu înseamnă însă că domnii români nu au promovat o politică externă proprie - ei au promovat o politică externă în taină față de otomani.

Țările Române au fost obligate să achite o serie de prestații în folosul Imperiului Otoman. Tributul, cunoscut cu termenul turcesc haraci, a fost prima obligație eco­nomică a Țărilor Române față de Poartă. Moldova și Țara Românească au început să plătească această dare în secolul al XV-lea, Transilvania după 1541. Haraciul se achita în bani, suma și semnificația lui nu au fost aceleași întotdeauna. Până la mij­locul secolului al XVI-lea, haraciul plătit de munteni și moldoveni avea semnificația de „răscumpărare a păcii”, iar din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, plata tribu­tului s-a încărcat cu semnificații rezultate direct din noile raporturi de forțe (primirea sau confirmarea domniei; dovedirea fidelității față de sultan). Conform aprecierii, tri­butul plătit Porții reprezenta principala cheltuială publică, conform altora, haraciul nu a fost cea mai grea obligație economică a Țărilor Române față de Poartă.

După unele evaluări, către sfârșitul deceniului patru al secolului al XVI-lea, Țara Românească plătea 16.000 galbeni, Moldova 12.000-15.000 galbeni. La în­ceputul secolului al XVII-lea, Moldova și Țara Românească plăteau câte 35.000 taleri fiecare. Haraciul plătit Porții de Constantin Brâncoveanu a variat, între anii 1687-1714, între 136.718 guruși (lei, taleri, galbeni) și 141.718 1/2 guruși. Tributul Transilvaniei a fost stabilit inițial la 10.000 florini, între 1575-1612 s-a plătit 15.000 florini, între 1612-1662 s-a revenit la suma de 10.000, iar din 1662 - 40.000 florini.

În afară de haraci, au mai existat o serie de dări în bani față de turci. Mucare- rul mare - se plătea la confirmarea domniei o dată la 3 ani. Mucarerul mic - se plătea la întărirea domniei. Bairamlâcul - se achita sultanului și marilor demnitari de bairam. Lipsele banilor - otomanii socoteau valoarea de schimb a monedelor în circulație sub cea reală, atunci când tributul era adus la Poartă, de aceea suma achi­tată sub formă de tribut era artificial ridicată. Satarale - o dare excepțională în bani amintită la începutul secolului al XVIII-lea. Banii steagului - o dare excepțională introdusă cu scopul de a acoperi o parte din cheltuielile făcute la Poartă pentru a obține scaunul domnesc.

Țările Române au avut numeroase obligații de aprovizionare față de Poar­tă (oi, vite, grâu, secară, cai, seu, miere de albine, sare etc.). Uneori acestea sunt amintite ca dări speciale (berbecii, caii împărătești etc.). Otomanii au impus anumi­te restricții Țărilor Române, limitându-le sau luându-le dreptul de a exporta aceste produse în alte țări, în afară de imperiu. Cu toate acestea, izvoarele atestă cu lux de amănunte că otomanii nu au instituit un monopol strict asupra comerțului extern al Țărilor Române.

Țările Române au îndeplinit și o serie de obligații militare în favoarea Porții, ca: participarea cu un detașament de oșteni la campaniile militare alături de trupe­le otomane, asigurarea cu cele trebuincioase a locurilor de popas (menzilurilor) în timpul trecerii trupelor otomane prin Țările Române, participarea cu detașamente de lucrători la construcția sau repararea cetăților otomane, informarea Porții despre mișcările trupelor dușmane etc.

Loading...