1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Izvoarele care reflectă raporturile româno-otomane consemnează obligația Por­ții de a păstra integritatea teritorială a Țărilor Române și de a le proteja de invaziile străine. Cu toate acestea, ea a fost permanent încălcată. S-a amintit mai sus că în anul 1484 otomanii au cucerit Cetatea Albă și Chilia. Drept rezultat al campaniei otomane din 1538, Poarta a anexat de la Moldova orașul Tighina și partea de sud a regiunii dintre Nistru și Prut - Bugeacul. Denumirea orașului Tighina a fost schimbată în Bender și aici a fost creată o raia otomană. Și tot în urma acestei campanii a fost formată raiaua Brăila. Politica de anexare a teritoriilor românești de către Poartă a fost continuată și în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Ca rezultat al expediției otomane din 1552, în Transilvania a fost format un nou pașalâc cu centrul la Timi­șoara. Ulterior, la 1595, a fost formată raiaua cu centrul la Ismail, iar la 1622, raiaua cu centrul la Reni. În legătură cu slăbiciunea militară otomană din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Poarta cedează Imperiului Habsburgilor Transilvania (1699). Un timp scurt, Habsburgii au ținut sub control direct și Oltenia (1718-1739).

Așadar, către mijlocul secolului al XVIII-lea, imense teritorii românești erau înstrăinate: întreaga Transilvanie era supusă Habsburgilor, turcii și tătarii ocupau în regiunea Nistru-Prut circa 55,7% din întreg teritoriul regiunii, ceea ce alcătuia 27,2% din teritoriul întregii țări. Este de remarcat că hotarul dintre Moldova și raialele otomane nu a fost fix. Unii domni reușeau să recupereze o parte din teri­torii. În anii 1541-1542, Petru Rareș reușește să recupereze o porțiune de pământ, unde erau așezate 26 de sate (inițial 35), dar cu condiția ca haraciul să fie mărit. Mai târziu, în 1574, Petru Șchiopul reușea să obțină câteva sate, dar tot cu prețul măririi haraciului.

Considerate teritorii cucerite cu sabia, raialele și pașalâcurile au fost apreciate dar al-islam. Dreptul internațional musulman ne oferă un răspuns destul de clar referitor la situația din asemenea zone: „Dacă imamul supune o regiune prin forța armelor, atunci el, la viziunea sa, împarte teritoriul ostașilor sau lasă stăpânilor an­teriori (în acest caz lor li se lasă averea necesară pentru agricultură), impunându-i la djizye (capitație, impozit pe persoană) și haraci (impozit pe pământ) pentru pămân­tul care este declarat vacuf (vacuf - se numește un asemenea obiect asupra căruia nimeni nu are drept de proprietate, fiindcă acest drept este transmis lui Dumnezeu, oamenii au numai dreptul de folosință) în folosul ostașilor, și deci nu se împarte între ei, sau deportându-i pe proprietarii anteriori, aduce în locul lor pe alții de la care iau haraci și djizye, dacă ei sunt necredincioși, ori desetină, dacă ei sunt musulmani”. Este de remarcat faptul că teritoriile românești ocupate nu au constituit un obiect de colonizare pentru otomani. Musulmanii aduși au populat numai orașele, satele au continuat să fie populate de români. Bugeacul devine o zonă de mișcare permanentă a tătarilor. Populația locală a fost redusă la o stare de inferioritate. Ei nu aveau drep­tul să poarte arme, să folosească vestimentație turcească etc. Localnicii și-au păstrat dreptul de judecată după obiceiurile și legile lor. Otomanii au acordat populației creștine autonomie administrativă și religioasă: ei aveau aleșii lor care le reprezentau interesele pe lângă autoritățile otomane. În pofida faptului că dreptul internațional musulman prevedea ca bisericile din teritoriile cucerite cu sabia să fie transformate în locuințe, în teritoriile românești ocupate de turci și tătari s-a menținut Biserica Creștină. Biserici creștine erau la Căușeni, Chilia, iar la Brăila se afla reședința unui mitropolit. În raiale, o parte din pământ a fost transformat în vacuf, cealaltă parte a rămas în proprietatea statului sau a fost împărțită marilor dregători otomani, domenii cunoscute cu numele de hașuri (proprietăți funciare mari), ziameturi (proprietăți funciare mijlocii) și timaruri (proprietăți funciare mici).

Administrația otomană, instaurată pe teritoriile românești, își exercita func­țiile numai asupra populației islamice. Creștinii, dacă își plăteau la timp impozitele și nu se răsculau, erau lăsați în pace. În fruntea provinciei se afla beglerbeiul (pașa) - guvernatorul, care dispunea de toată puterea militară și civilă, urmat de defterdar (responsabil de funcție), serascher (conducătorul militar), kadi (deținea în carăle sau cadilâc-uri funcții administrative, judecătorești și religioase). Cel din urmă era ajutat de un naib. Administrarea orașelor se efectua de un kehaia, ajutat de serdarul de ieniceri, subași (șeful poliției) și muhtesib (contabil).

Loading...