Referindu-se la campaniile muntene ale lui Ștefan cel Mare, istoricul Ion Ursu menționa că în urma expediției din toamna anului 1473 Țara Românească „a fost sustrasă de sub influența turcilor și adusă sub protecția marelui domn al Moldovei”. Pe de altă parte, Petre Panaitescu sublinia: „Ideea dinastică nu era abstractă, ca ideea de stat, nu era o idee socială ca cea națională, ci, pur și simplu, domnul era stăpânul, cum e stăpânul de moșie cu supușii lui. De aceea, Ștefan n-a încercat niciodată să unească Muntenia cu stăpânirea lui, deși a cucerit-o în mai multe rânduri. Acea țară era moșia altei familii, se putea pune acolo cel mult un pretendent mai docil decât domnul răsturnat”.
Politica munteană a lui Ștefan cel Mare a lăsat amprente vizibile în cronogra- fia Țării Românești, care-i atribuie aici o domnie efectivă pentru o perioadă de cca 16-17 ani. Conform cercetărilor lui Leon Șimanschi, „calitatea de suzeran” al Țării Românești poate fi recunoscută domnului Moldovei pentru o perioadă de circa 6 ani, în răstimpul 1481-1486, Vlad Călugărul fiind încoronat „în regimul specific feudal, al relației suzeran-vasal, chiar dacă acesta nu se va fi concretizat în formele clasice, occidentale”.
După încercarea nereușită de a-l instala în scaunul Țării Românești pe Vlad Țepeș și omorârea acestuia la cumpăna anilor 1476-1477, Ștefan cel Mare întreprindea o nouă expediție în Țara Românească și îl așeza în scaun pe Basarab cel Tânăr Țepeluș (9 ianuarie 1478-iunie 1480), alungându-l pe Basarab Laiotă cel Bătrân, omul turcilor. În aprecierea cronicarului polon Jan Dlugosz, prin acest act Ștefan cel Mare a pus „sub stăpânirea sa toată Țara Românească și a alungat din ea pe turci”, „și-a făcut-o supusă sie”, ceea ce l-a determinat pe istoricul Ion Ursu să afirme că „prin aceste măsuri, el a făcut din Muntenia o țară unită cu Moldova. Stăpânirea lui se întindea în realitate și peste Muntenia. În unele scrisori externe el se întitulează «domn a toată Moldovlahia». Pentru o clipă România a fost, după sistemul de atunci, realizată”. Țepeluș mai era apreciat drept „guvernatorul”, „locțiitorul” său. Această situație nu a durat însă mult timp, fiindcă înainte de 19 iunie 1478 Țepeluș a încheiat pace cu otomanii și s-a supus sultanului.
În același context, Nicolae Grigoraș afirmă că „nu se greșește dacă se susține că Ștefan cel Mare, cunoscător al situației din Transilvania și Țara Românească ... a urmărit unirea românilor din cele trei țări românești”.
Șerban Papacostea consideră că abia începând cu anul 1473 situația se schimbă și domnul Moldovei urmărește scopul de a aduce însăși Țara Românească sub controlul său, ceea ce a dus la implicarea Imperiului Otoman. Conform autorului, începând cu acest an și până la 1489 Ștefan cel Mare a inaugurat o nouă etapă a politicii sale externe, etapă care coincide cu cei șaisprezece ani de domnie în Țara Românească, perioadă de timp indicată de sursele narative muntene. Acțiunile lui Ștefan din acest timp ar arăta clar „intenția sa fermă de a subordona Țara Românească, de a o aduce în vasalitatea sa”, intenție confirmată și de terminologia izvoarelor din acest timp, terminologie care exprimă „raporturi de suzeranitate-vasalitate dintre cei doi conducători de state”.
Ștefan S. Gorovei și Maria Magdalena Szekely, referindu-se la „domnia” lui Ștefan cel Mare și în Țara Românească, „socotind aceste durate prin regresie, de la momentul «trădării» din 1484, s-ar ajunge la 1478 sau, respectiv, 1477”. Autorii nominalizați consideră că în aceasta „trebuie să se vadă o relație de tip feudovasa- lic, singura care ar explica formula cronicii moldovenești privind «trădarea față de domn»”.
Așadar, cercetătorii contemporani admit o „domnie”, o „suzeranitate” a lui Ștefan cel Mare în perioada anilor 1473-1486, adică în răstimpul de cca 13 ani de zile.
Conform informației lui Grigore Ureche, pe la 1563 și domnul Țării Românești, care pe atunci era Petru cel Tânăr (1559-1568), ar fi încercat să ocupe Moldova: „domnul muntenesc, înțelegând de atâtea amestecături ce se făcea între domnia Moldovei, se gândi ca să se ispitească să apuce țara, să fie sub ascultarea lui socotind că pre lesne o va dobândi ...” Este prima relatare cronicărească că un domn din Țara Românească, pe calea armelor, ar fi dorit supunerea Moldovei. Oricum, puțin timp mai târziu, la 1574, domnul Țării Românești Alexandru al Il-lea Mircea, luptând alături de otomani împotriva lui loan-Vodă cel Cumplit, reușește să-l impună în scaunul Moldovei pe fratele său Petru Șchiopul, acceptat de boierii din Moldova.