1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Cuceririle otomane din secolul al XVI-lea au schimbat esențial harta politică a Europei. În scopul opririi ofensivei otomane și chiar a alungării turcilor din Balcani, țările europene au căutat să formeze alianțe. La 1587 exista un proiect de unire între Rusia și Republica Polonă, care prevedea și lupta comună împotriva turcilor. În pro­iect se preciza că în cazul unor posibile cuceriri în Balcani, aceste teritorii urmau să fie incorporate Poloniei și Lituaniei. Dar planul nu a avut o finalizare practică. Între timp, Poarta se pregătea de noi acțiuni militare în Europa. La începutul anului1592, era clar că operațiile militare vor fi desfășurate împotriva Imperiului Habsburgic. În același timp, otomanii depun toate eforturile pentru a menține pacea cu Polonia și a nu admite o coaliție polono-habsburgică. De aceea, în octombrie 1591, a fost reînnoit tratatul de pace otomano-polon, care viza și reglementarea raporturilor moldo-polo- ne (domnul să nu provoace pagube polonilor, extrădarea fugarilor, libertatea comer­țului etc.). În ianuarie 1592 tratatul polono-otoman a fost reconfirmat, iar domnii Moldovei, Țării Românești și principele Transilvaniei au primit porunca sultanului să se pregătească pentru o eventuală expediție împotriva Habsburgilor.

Operațiile militare dintre Imperiul Otoman și cel Habsburgic au început în au­gust 1593. Trupele otomane obțin mai multe victorii și împăratul Rudolf al II-lea caută să formeze o puternică coaliție, la care să adereze Spania, țările italiene, Repu­blica Polonă, Rusia și Țările Române.

La sfârșitul lunii septembrie 1593, la Moscova a sosit un sol de la Rudolf al II- lea, care a solicitat intrarea Rusiei în coaliția antiotomană. Dar țarul a declarat că va adera la Ligă numai în cazul în care la ea vor adera și celelalte țări europene.

Negocierile lui Rudolf al II-lea cu Polonia, de asemenea, nu au dat rezultatele scontate. Regele Sigismund al IlI-lea (1587-1632) motiva că el are încheiat tratat de pace cu Poarta, dar în cazul în care Poloniei i se vor garanta drepturile asupra Moldo­vei și Țării Românești, care îi aparțin „de drept”, regele ar putea adera la coaliție.

În același timp, Rudolf al II-lea negociază și cu cazacii. În octombrie 1593 sul­tanul Murad al III-lea îl informa pe principele Sigismund Bathory că Aron Tiranul a înștiințat Poarta despre încheierea unei alianțe între Habsburgi și cazaci, îndreptată împotriva otomanilor. Conform alianței, cazacii urmau „să instaleze un alt domn în Moldova și să o stăpânească”. Sultanul cere lui Sigismund să acorde sprijinul nece­sar domnului Moldovei.

Papa de la Roma și împăratul se adresau domnului Moldovei cu propunerea (1593) de a adera la coaliția antiotomană. Papa îl sfătuia pe domn ca la etapa inițială să nu acorde sprijin otomanilor în lupta împotriva Habsburgilor. Pentru ca refuzul să nu trezească bănuieli din partea otomanilor, papa cerea atragerea cazacilor în lupta antiotomană: în acest caz, Aron-Vodă putea să-și motiveze refuzul de a-i ajuta pe otomani prin aceea că-și apără țara sa de atacurile cazacilor.

Rudolf al II-lea a început negocierile cu Aron Tiranul și în februarie 1594 dom­nul Moldovei acceptă să participe la coaliția antiotomană. Negocierile au continuat până în august 1594, când la Iași a fost semnat tratatul, textul căruia îl aflăm de la Ioan de Marini Polii de la Raguza, solul împăratului Habsburgic. Conform tratatului, împăratul promitea „că-1 va apăra cu cea mai mare credință și statornicie pe sus- numitul strălucit principe, domnul Aron al Moldovei, domeniile căruia le alipește și încorporează, și pe supușii săi, și acei care aderă la Sfântul Imperiu Roman, împotri­va oricăror pângăritori, împotriva oricărei puteri turcești sau altor inamici”. În caz de necesitate, se asigura refugiu domnului în posesiunile imperiale cu obligația împăra­tului de a „întoarce preastrălucitului principe demnitatea de altă dată”. Domnul Mol­dovei era obligat ca, atunci când armata creștină va ajunge în Ungaria, să informeze împăratul despre mișcările trupelor otomane. La 14 octombrie 1594, tratatul a fost prezentat împăratului pentru confirmare.

În vara anului 1594, Aron-Vodă a semnat o înțelegere cu Mihai Viteazul. Dom­nul Țării Românești, considerat omul turcilor, a rămas în afara atenției diplomației papale și imperiale. De aceea, el stabilește strânse legături cu Aron-Vodă. numindu-1 „fratele meu, cu care făcusem jurământ ca unul pentru altul să ne punem capul”.

Către toamna anului 1594, s-a clarificat și poziția principelui Transilvaniei față de războiul otomano-habsburgic. La începutul lunii noiembrie 1594, Sigismund Ba- thory a aderat la coaliția moldo-munteană. Imediat după aceasta, Mihai Viteazul se ridică la luptă împotriva turcilor, urmat de domnul Moldovei Aron-Vodă. Noua re­voltă a țărilor române împotriva Porții s-a datorat situației grele a acestora la sfârșitul secolului al XVI-lea. Creșterea tributului și a celorlalte dări față de Imperiul Otoman a agravat la maximum situația. Letopisețul Cantacuzinesc, relatând despre începutul domniei lui Mihai Viteazul, informează că „începură turcii a coprinde Țara Româ­nească și a-și face lăcașuri și meceturi ... Că începuse a călca țara și legea creștineas­că”. Mihai Viteazul, într-o scrisoare din 1595 adresată polonezului Ioan Potocki, aprecia cauza ridicării la lupta antiotomană în felul următor: „Căci eu n-am avut de la turci nici o greutate sau vreo nedreptate, dar ceea ce am făcut, toate le-am făcut pentru credința creștinească”. Aceeași idee este reluată de domnul muntean și într-o scrisoare din 17 ianuarie 1601 adresată lui Rudolf al II-lea: „în această țară aș fi putut trăi liniștit, sigur și fără nici o frică, dacă nu mă simțeam chemat de credința mea față de Maiestatea voastră și față de întreaga creștinătate”. Fără îndoială, nu aceasta era situația reală. Scopul lui Mihai era să-i determine pe principii creștini să-i acorde ajutor împotriva otomanilor.

Acțiunile deschise ale domnilor Moldovei și Țării Românești au neliniștit Poar­ta. O cronică otomană informează că hanul Crimeii a cerut Porții să fie numit stăpân al Moldovei unul din emirii tătarilor, dar sultanul „neîncuviințând la aceasta, a tre­cut-o cu vederea”. În martie-aprilie 1595, Mehmed III poruncește lui Aron-Vodă să se unească cu sangeacul de Akkerman, Bender, Nicopole și Silistria împotriva polonilor și cazacilor în cazul în care aceștia ar ataca Imperiul Otoman. Dar Aron-Vodă nici nu gândi să satisfacă cererea Porții și continuă acțiunile antiotomane. În acest context, la 14 mai 1595 Poarta a revăzut statutul politico-juridic al Moldovei și al Țării Româ­nești - se lichida institutul domniei și cele două țări au fost declarate provincii otoma­ne - pașalâcuri. Dar această hotărâre a Porții urma să fie tradusă în viață.

Între timp, și principele Sigismund Bathory trece la realizarea planului său de supunere a Moldovei și a Țării Românești. Pentru a nu trezi mânia lui Rudolf II, încă pe 28 ianuarie 1595, principele transilvănean a încheiat o alianță cu împăratul prin care se obliga să se ridice la luptă împotriva otomanilor. În aprilie 1595, Sigismund Bathory îi cheamă la el, în calitate de supuși, pe Aron Tiranul și Mihai Viteazul sau pe împuterniciții acestora. Mihai Viteazul a trimis delegați la Alba lulia și aceștia, la 20 mai, semnau un tratat cu Sigismund Bathory. Anterior, pe 8 mai, Sigismund Bathory și-a adăugat la titulatura sa și titlul de principe al Moldovei și al Țării Ro­mânești. Principele și-a făcut și o nouă stemă ca principe imperial și al Transilvaniei, în care a inclus și stemele Moldovei și Țării Românești. Toate acestea denotă destul de clar intențiile lui Sigismund Bathory.

În istoriografia românească actul semnat de boieri a fost interpretat drept o tră­dare din partea boierilor, trădare pe care Mihai Viteazul a fost nevoit să o accepte.

Spre deosebire de Mihai Viteazul, domnul Moldovei Aron Tiranul a refuzat să plece personal sau să trimită delegați la Sigismund Bathory. În aceste condiții, prin­cipele transilvănean a luat hotărârea să-1 înlăture pe Aron-Vodă din scaunul țării, lu­cru făcut de garda domnească, alcătuită în temei de unguri, aflați sub conducerea lui Ștefan Răzvan. Acesta și devine domn în Moldova. Noul domn trimite la Alba lulia reprezentanții săi, pe boierii Ion Călugărul și Mihai, care pe 3 iunie 1595 au semnat un tratat similar cu tratatul semnat de munteni pe 20 mai.

O apreciere destul de obiectivă a acestor tratate a fost făcută de istoricul român Ion Sîrbu: „Privind aceste tratate, nu putem zice mai puțin decât că prin ele Moldova și Țara Românească sunt prefăcute în provincii. Nu-i vorba, am putea zice că și mai înainte erau ele un fel de provincii ale turcului, și turcul le numea așa, dar nu înceta­seră a-și păstra ființa lor de state: erau state în toată forma în marele stat turcesc”.

Ca rezultat al acestor evenimente, către luna august 1595, se conturau limpe­de trei direcții posibile în evoluția politică ulterioară a țării. Prima direcție a fost trasată de domnul Moldovei Aron Tiranul. Esența ei consta în menținerea relațiilor strânse cu Imperiul Habsburgic și participarea activă la ostilitățile antiotomane. În caz de reușită a acțiunilor antiotomane, Moldova, în viziunea tratatului cu împă­ratul Rudolf al II-lea, urma să fie „alipită și încorporată” la Imperiul Habsburgic. A doua direcție prevedea aderarea Moldovei, condusă acum de Ștefan Răzvan, la planul principelui Transilvaniei Sigismund Bathory de a supune cele două țări românești extracarpatice puterii sale, lichidarea ființei lor statale, anihilând prin aceasta tendințele Habsburgilor de a îngloba Țările Române la Imperiu. Însă mai era o parte a boierilor moldoveni, „fruntea boierilor”, cum avea să-i numească cronicarul Miron Costin, pe care, de asemenea, îi neliniștea soarta Moldovei. Este vorba de acei boieri care în timpul domniilor lui Petru Șchiopul și Aron Tiranul s-au refugiat în Polonia. Aceștia au fost partizanii celei de-a treia direcții a orientă­rii politice externe a Moldovei. Motivul activizării boierilor refugiați este oferit de principele Transilvaniei Sigismund Bathory, care a încălcat vechea tradiție a țării și a pus „de la sine domn în Muldova”. Prin acest act a fost sfidat principiul de bază al ascensiunii candidatului la domnie, principiul alegerii domnului de către țară. Nu întâmplător Miron Costin ține să menționeze că, deși regele Poloniei „au pus domnu din partea sa pre Eremia Movilă-Vodă”, această acțiune s-a făcut doar „cu alesul boierilor de țară”, evident al acelor boieri care erau refugiați în Polonia.

Loading...