1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Odată încolțită în mintea românilor, ideea unirii nu mai dispare. La un sfert de veac după Unirea realizată de către Mihai Viteazul, un alt domn român revine la această idee. Este vorba de Radu Mihnea, care a fost de patru ori domn în Țara Românească și de două ori domn în Moldova. Domnia care interesează aici se referă la anii 1623-1626. Fiul său, Alexandru Coconul în răstimpul 1623-1627 a fost domn în Țara Românească. Sugestivă, la problema unirii, este informația reprezentantului Veneției la Istanbul, care, intr-un raport datat 11 aprilie 1625, preciza că va trimite o scrisoare către Radu Mihnea, „care e acum principe în Moldova și fiul său în Valahia, care e foarte tânăr și condus de tată”. Cu alte cuvinte, ambele țări românești erau conduse de către Radu Mihnea. De asemenea, pe piatra de mormânt a acestui domn, înmormântat la Mănăstirea Radu-Vodă din București, sunt asociate stemele Țării Românești și a Țării Moldovei.

Realizarea unității politice a țărilor românești, extracarpatice și, după unele in­formații, chiar ale Transilvaniei, a fost promovată activ și de către Vasile Lupu, care, în acest scop, în anii 1637 și 1639, a realizat două campanii împotriva lui Matei Basarab, intenționând să instaleze acolo pe fiul său Ioan. Vasile Lupu a înțeles foarte bine că ideea sa poate fi realizată doar cu acordul Porții și numai pe cale militară. Epoca medievală nu a cunoscut o cale pașnică de unificare a statelor. Specificul reali­zării planului lui Vasile Lupu consta anume în faptul că unitatea dinastică putea fi re­alizată numai prin forță, dar și cu acordul Porții. Însă campania întreprinsă împotriva lui Matei Basarab în anul 1637 nu a fost dusă la bun sfârșit. Domnul muntean își avea și el susținătorii lui la Poartă care l-au convins pe sultan să interzică lui Vasile Lupu supunerea Țării Românești, decizie primită de sultan către 7 noiembrie 1637. În această situație, domnul Moldovei s-a văzut nevoit să renunțe temporar la planul său. Peste doi ani, în noiembrie 1639 Vasile Lupu, beneficiind și de acordul Porții, intra iarăși în Țara Românească. Se pare că de această dată domnul Moldovei era sigur de succes și în câteva acte emise după trecerea frontierei cu Țara Românească se intitula „domn al Moldovei și al Țării Românești”. Dar și de această dată planul lui Vasile Lupu nu a reușit. Sultanul într-adevăr a permis intrarea lui Lupu în Țara Româneas­că, fiind asigurat de sfetnicii săi că Matei Basarab va ține cont de porunca sultanului și nu va opune rezistență militară. Dar, sfătuit de prietenii săi de la Poartă, pe care îi plătea foarte bine, Matei Basarab a opus rezistență lui Vasile Lupu, armata căruia era mai mult pentru a-l intimida pe domnul muntean, nu pentru lupte. Dar acest plan nu a reușit, trupele lui Vasile Lupu sunt bătute, iar sultanul i-a cerut să renunțe la Țara Românească. Așadar, lupta lui Matei Basarab la Poartă pentru păstrarea scaunului domnesc s-a încununat de succes. Pentru a aplana situația, în decembrie 1639 spre Țara Românească și Moldova porneau doi ceauși care aduceau, pentru ambii domni, firmanele de confirmare la domnie.

Grigore Ureche în Letopisețul său scris prin anii 1642-1647 remarca ideologia de unitate a românilor din Țara Românească. Referindu-se la numele de Vlahia el scria: „Ce noi acesta nume nici-l putem da țării noastre Moldovei, ci Țării Munte­nești, că ei nu vor să disparță, să facă doao țări, ci scriu că au fostu tot un loc și o țară”. Așadar, muntenii se referă la situația existentă până la formarea celor două state românești independente. Acest lucru nu l-a înțeles, spre deosebire de Dimitrie Cantemir, Ureche, sau poate nu a dorit să-l înțeleagă.

În continuare cronicarul moldovean scrie că „noi aflăm că Moldova s-au dis- călicat mai pe urmă, iar muntenii mai dintăi, măcară că s-au tras de la un izvod”. Nimeni nu neagă acest fapt: „izvodul” este comun, dar în virtutea anumitor factori, în spațiul românesc extracarpatuc s-au format două state.

Ideea că Moldova și Țara Românească au fost o țară este dezvoltată de Dimitrie Cantemir. O parte a lucrării Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor redactată de el, se numește Hronicon, a toată Țara Româniască (carea apoi s-au împărțit în Moldova, Munteniască și Ardealul). Pentru Cantemir, românii din Dacia, „astădzi sint moldovenii, muntenii și ardelenii”. Altă parte a lucrării amintite se numește Hronicon Daco-Romanii, adecă a Țărâlor Românești.

Problema unei eventuale uniri a Moldovei și Țării Românești a fost abordată și de Imperiul Otoman. Sugestivă aici este informația cronicarului Ioan Neculce, care, referindu-se la domnia a doua a lui Constantin Duca-Vodă (12 septembrie 1700-26 iulie 1703) în Moldova, prezintă o discuție care a avut loc între marele vizir și Con­stantin Brâncoveanu, cel din urmă chemat la Adrianopol, unde se afla atunci Poarta, în anul 1703. Vezirul la chemat pe Brâncoveanu „la adunare” și l-a întrebat „pentru Țara Moldovei ce s-au stricat și s-au pustiit”, s-a întâmplat aceasta din cauza „de oști ce au călcat-o” sau „au strâcat-o domnul”. Brâncoveanu, având pică pe Constantin Duca și dorind ca el să fie mazilit, a răspuns că „au strâcat-o domnul, carele este acmu domnu într-însa”. La aceasta vizirul l-a întrebat: „Dar pute-vei tu să porți de grijă acei țări, să-ți fie pre samă, să o tocmești, să fie plină de oameni?”.

Evident, era propunerea de unire a celor două state românești sub puterea lui Constantin Brâncoveanu venită, după cum se vede, din partea marelui vizir. Cu alte cuvinte, pentru redresarea situației, Poarta nu excludea o eventuală unire a celor două țări românești extracarpatice. loan Neculce ne prezintă și poziția lui Constantin Brâncoveanu: „foarte era cu voie să fie domnu a 2 țări, că pentru acie aduce oști streine pen țara noastră și schimba domnii dintr-însa, să o strâci și să rămâe pustie”. Așadar, Brâncoveanu este învinuit de loan Neculce în aducerea oștilor străine și ruinarea Moldovei în vederea realizării planului său de unificare a celor două țări românești. Totuși, cronicarul moldovean scrie că Brâncoveanu nu a dat răspuns vi­zirului, până nu a primit răspuns de la unchii săi, mai ales de la stolnicul Constantin Cantacuzino, rugând vizirul să aștepte cinci zile.

Sfatul acestuia este sugestiv: să mulțumească lui Dumnezeu că nu-i pe voia neprietenilor; „să-și păzească treaba și grija țării sale”; Stolnicul îl preîntâmpina ca­tegoric să nu mai audă de amestecul lui Brâncoveanu în problema aceasta, că dacă nu îl va asculta, atunci când Brâncoveanu se va porni din Adrianopol, el, stolnicul, va trece în Ardeal, iar când Brâncoveanu va ajunge la București, el, stolnicul, va fi la Adrianopol și „ce va vide, să nu să sparie”. Ținând cont de sfatul primit, Brâncovea- nu a răspuns vizirului că „nu va pute purta grijă a doo țări, ce sint de margine”, propunând vizirului să mazilească pe Constantin Duca și să poruncească țării „să-și aleagă ei pe cine le va plăce domnu”.

Doi autori, Elena Gaidagis și Nikas Gaidagis, într-o recenzie la lucrarea isto­ricului grec Athanasis E. Karathanasis Învățații greci în Țara Românească (1670­1714), aduc o informație conform căreia „la întâlnirea boierilor munteni și moldo­veni de la Arnăut Kioî, la 15 iunie 1703, Comnen a susținut ideia unirii principa­lelor, dar sub protecția Țării Românești”. Așadar, transmiterea scaunului Moldovei lui Constantin Brâncoveanu pare a nu fi ideea otomanilor, ci a unei părți a boierilor moldoveni, care au discutat problema dată cu boierii munteni chiar în ziua mazilirii lui Constantin Duca.

De asemenea, unii domnii fanarioți, domnind succesiv și în Moldova, și în Țara Românească, se intitulau „domn ai Moldovei și Țării Românești”, realizau sigilii cu stemele ambelor țări.

Loading...