1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Evenimentele din toamna anului 1600 au dus la izgonirea lui Mihai Viteazul, la lichidarea operei sale de unificare a Țărilor Române și chiar la uciderea domnului muntean, au constituit un prilej favorabil pentru acutizarea rivalității dintre cele trei mari puteri ale timpului - Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic și Republica No­biliară Polonă - pentru influență în Țările Române.

Prin revenirea lui Ieremia Movilă în scaunul Moldovei și prin instalarea lui Si- mion Movilă în scaunul Țării Românești, se constituie o alianță dinastică între cele două țări, sprijinită mai mult de Polonia, dar recunoscută și de otomani, ea nu era destul de puternică. Otomanii aveau candidatul lor la domnie, pe Radu Mihnea, dar sultanul nu putea să intervină hotărât în sprijinul lui. Cu toate acestea, pe la începu­tul anului 1602, Radu Mihnea reușește să-și impună autoritatea asupra teritoriului Olteniei, dar nu se menține mult timp. Habsburgii impun aici candidatul lor, Radu Șerban, care îl informa pe Ieremia Movilă că el a devenit domn al Țării Românești din mila lui Dumnezeu și cu voia împăratului creștin Rudolf II (1576-1611).

Rudolf II hotărăște să se mulțumească cu succesele obținute în Transilvania și Țara Românească, respingând ideea unei expediții împotriva Moldovei. Împăratul își dădea foarte bine seama că polonezii „se cred îndreptățiți la acea provincie, fiind gata a-și apăra dreptul și cu armele”. Apreciind în așa fel situația, împăratul nu se decide la un conflict cu Polonia, cu atât mai mult că până în 1606, Imperiul Habsburgic s-a aflat în stare de război cu Poarta. O altă cauză a eschivării de la o expediție împotriva Moldovei a fost faptul că „nici stăpânirea asupra Ardealului nu e încă asigurată”. De asemenea, nu era definitiv întărită situația lui Radu Șerban în Țara Românească.

Polonia, după înlăturaea lui Simion Movilă, de asemenea, nu era dispusă să se amestece în Țara Românească. Prin hotărârea Seimului din 1603, polonii se mulțu­mesc cu menținerea pozițiilor în Moldova, lăsând Habsburgilor și otomanilor disputa pentru Țara Românească și Transilvania.

O nouă mișcare împotriva Habsburgilor începe în toamna anului 1604 și a fost condusă de Iștvan Bocskai. În februarie 1605, Bocskai este ales principe de nobilime și de secui. Noul principe al Transilvaniei a avut o atitudine ostilă față de domnul Țării Românești, instalat de Habsburgi, acuzându-1 de nesinceritate față de sultan și propunând Porții numirea lui Simion Movilă.

În aceste condiții, Radu Șerban apelează la sultan și trimite o solie la Poartă. Dar sultanul a promovat o politică oscilatorie atestând „încrederea fragilă de care se bucura la Poartă proaspătul «convertit» politic Radu Șerban” (Șt. Andreescu).

Încercarea din 2 iulie 1605 a lui Simion Movilă să intre în Țara Românească 1-a determinat pe Radu Șerban să caute o apropiere de principele transilvănean. În urma negocierilor, principele trimite un sol la Radu Șerban care, la 6 august 1605, a încheiat un tratat conform căruia domnul muntean jura credință principelui și se obliga să fie „prieten prietenilor și dușman dușmanilor” acestuia, să retragă trupele muntene din Transilvania. La rândul lor, transilvănenii se obligau să-1 determine pe Simion Movilă să renunțe la atacurile asupra Țării Românești, îi promit domnului sprijin diplomatic la Poartă și refugiu în Transilvania, în cazul în care va fi nevoit să părăsească țara. Alianța cu Transilvania a întărit simțitor pozițiile lui Radu Șerban.

Raporturile lui Ieremia Movilă cu Polonia au continuat să fie bune, cu toate că domnul nu putea satisface întru totul pretențiile în bani ale polonezilor, trimițând sume mai mici decât cele pretinse. Un factor destabilizator al raporturilor moldo-po- lone erau trupele de mercenari poloni care au venit în țară cu Simion Movilă.

Intenția lui Ieremia Movilă de a interveni în Țara Românească era direcționată și spre menținerea unor relații încordate între Imperiul Otoman, Polonia și Imperiul Habsburgic. El înțelegea că pacea dintre sultan și împărat ar fi accentuat atenția Porții față de Moldova. De aceea, când în 1606 otomanii și Habsburgii au început nego­cierile de pace, Ieremia și Simion Movilă intervin pe lângă Rudolf al Il-lea să nu încheie pace cu Poarta. Aceste demersuri, precum și apropierea lui Ieremia Movilă de Polonia, îl determină pe sultan să pună la ordinea zilei problema schimbării domnului Moldovei. Dar, la sfârșitul lunii iunie 1606, Ieremia Movilă s-a stins din viață.

Pe 23 iunie 1606 Iștvan Bocskai încheie pacea cu Habsburgii. Conform tratatu­lui, a fost restabilită independența Transilvaniei și a Partium-ului, principele transil­vănean își extindea autoritatea sa asupra unor comitate (Satu Mare, Ugoci etc.), dar cu condiția că, în cazul în care el va muri și nu va lăsa urmași, aceste comitate urmau să fie întoarse Habsburgilor.

După moartea lui Iștvan Bocskai (4 ianuarie 1607), Dieta convocată la Cluj îl alege principe pe Sigismund Rakoczi (1607-1608), dar el nu este recunoscut de Habsburgi, care intenționau să instituie un control dur asupra celor trei țări româ­nești, în Moldova urmând a fi instalat Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai Viteazul. În condițiile când în Transilvania se ridică un nou pretendent, Gabriel Bathory, pe 5 martie 1608 Sigismund Rakoczi s-a văzut nevoit să abdice de la tron.

Moartea lui Ieremia Movilă (1606) a marcat începutul unei perioade compli­cate în istoria Moldovei. Situația creată a fost folosită de otomani „pentru a pro­duce prima breșă în sistemul suzeranității colective polono-otomane asupra Mol­dovei” (V. Ciobanu). În conformitate cu actul din 4 august 1598 sultanul a acordat scaunul Moldovei fiului lui Ieremia, Constantin Movilă. Dar de acest pas al Porții au fost nemulțumiți boierii moldoveni care l-au propus la scaun pe Simion Movilă, asigurându-l pe marele vizir că și polonii îl vor accepta.

Dar regele a pus la îndoială legitimitatea acțiunilor Porții și a boierilor. Polo­nii pretindeau că dreptul de a propune domn în Moldova aparține exclusiv regelui în baza faptului că „a mântuit de multe ori acea țară de vrăjmași”. Acțiunile Porții au fost calificate ca o tentativă de a lichida dreptul Poloniei de numire a domnilor. Turcii au insistat ca polonii să-1 recunoască domn pe Simion Movilă, lucru accep­tat și de Sigismund III în 1606. Dar, în septembrie 1607 Simion Movilă se stinge din viață. Moartea acestuia a declanșat o perioadă de lupte pentru scaunul Moldo­vei între urmașii lui Ieremia și Simion Movilă. Deoarece aceste lupte erau purtate la inițiativa celor două văduve, Elisabeta (soția lui Ieremia) și Margareta (soția lui Simion), N. Iorga a numit acest răstimp „războiul celor două cumnate”.

Încercarea lui Mihai Movilă, fiul lui Simion, de a se instala în scaunul țării nu reușește. Pe la sfârșitul lunii noiembrie 1607 trupe polone intrau în Moldova și îl instalau în scaunul de la Iași pe fiul Elisabetei, Constantin Movilă (1607-1611), confirmat și de sultan în martie 1608.

Principele Transilvaniei Gabriel Bathory, cu toate că pe 31 mai 1608 semnase un tratat cu Țara Românească, avea o atitudine ostilă față de Radu Șerban. Princi­pele caută să-1 atragă de partea sa pe Constantin Movilă, care era și el supărat pe Radu Șerban, pentru că acesta îl susținuse pe fostul domn Mihai Movilă. În acest context, pe 18 iulie 1608 la Iași a fost semnat un tratat care prevedea reînnoirea alianței și prietenia cu Principatul Transilvaniei, domnul și principele se obligau să fie credincioși unul față de altul, domnul Moldovei se va strădui să fie „prieten prietenilor și dușman dușmanilor”, nu va unelti împotriva principelui, va acorda principelui ajutor când acesta „va porni împotriva dușmanilor”, sau dacă „va fi constrâns să renunțe la regatul său și să vină în Moldova”, el va fi asigurat cu cele necesare.

În pofida acestui tratat, raporturile moldo-transilvănene rămân tensionate, fi­indcă principele pretindea un tribut anual de 8.000 de florini, pe care 1-ar fi promis moldovenii. În primăvara anului 1609, Gabriel Bathory chiar intenționa să între­prindă o expediție în Moldova. Nobilimea transilvăneană, nemulțumită de Gabriel Bathory, organizează un complot împotriva lui, dar nu reușește să-1 înlăture. Nobi­lii care au participat la complot, se retrag în Țara Românească, ceea ce a tensionat și mai mult raporturile dintre cele două țări.

În condițiile când primejdia din partea lui Gabriel Bathory se agravează, Con­stantin Movilă caută o apropiere de Radu Șerban și în martie 1610 cei doi domni s-au împăcat. În iulie 1610 Constantin Movilă a refăcut alianța și cu Gabriel Ba- thory și în decembrie principele ataca Țara Românească. Radu Șerban se retrage în Moldova, iar Gabriel Bathory se adresează Porții în speranța de a obține și domnia Țării Românești.

În aceste condiții, Constantin Movilă și Radu Șerban încep negocierile cu ar­hiducele rege Matiaș al Il-lea, finalizate cu semnarea tratatelor din februarie 1611. Constantin Movilă spera că după înlăturarea lui Gabriel Bathory din Transilvania și instalarea aici a unui membru al Casei de Austria, se va putea constitui o con­federație a celor trei state de la Dunărea de Jos, sub protecție Habsburgică. Radu Șerban reușește să revină în scaunul Țării Românești (iunie 1611), iar Radu Mih- nea se retrage la turci. În iulie 1611, trupele lui Radu Șerban trec în Transilvania, reușind să zdrobească lângă Brașov trupele lui Gabriel Bathory.

Evenimentele din Țările Române au neliniștit Poarta și sultanul a trecut la acțiuni hotărâte. În toamna anului 1611, în scaunul Țării Românești este reinstalat Radu Mihnea, iar în scaunul Moldovei, fără a se mai consulta cu polonii, otomanii îl înlătură pe Constantin Movilă și îl instalează pe Ștefan II Tomșa (1611-1615). Constantin Movilă se retrage în Polonia.

Așadar, începând cu toamna anului 1611, pozițiile Porții în Țările Române se întăresc simțitor, situație care a fost apreciată de Ștefan Andreescu drept „restabi­lirea completă a dominației în Țara Românească și Moldova”. Spre sfârșitul anului 1611, Radu Mihnea semna un tratat cu Gabriel Bafhory prin care părțile se obligau la acțiuni comune împotriva tuturor inamicilor, cu excepția sultanului.

În Moldova, Ștefan II Tomșa își începe efectiv domnia în ianuarie 1612. Pro­blema externă principală era reglementarea raporturilor cu Polonia. În urma nego­cierilor care au avut loc, la 8 octombrie 1612 era semnat un tratat, care prevedea că domnul Moldovei va acorda toată credința regelui polon și Republicii; va depune toate eforturile pentru a menține pacea între rege, pe de o parte, sultan și hanul Cri- meii, pe de altă parte; cetatea Hotinului rămânea după Polonia, soarta ei urma să fie hotărâtă de rege și sultan; domnul Moldovei urma să elibereze din prizonierat pe nobilii polonezi care se aflau în Moldova și va trimite oamenii săi la Seim pentru a depune jurământul de fidelitate. Dar tratatul nu a asigurat liniștea între cele două țări. Doi ani mai târziu, polonii cereau de la sultan înlăturarea lui.

Între timp, otomanii se gândesc și la mazilirea lui Gabriel Bathory. Acesta, în aprilie 1613, semnase cu Habsburgii un tratat prin care se obliga să-i ajute la luptă împotriva tuturor dușmanilor, cu excepția Porții. Dar aceasta nu 1-a salvat. Otomanii întreprind o expediție în Transilvania și aici este instalat Gabriel Be- thlen, ales principe și de Dietă (octombrie 1613). Domnii Moldovei și al Țării Românești s-au grăbit să semneze tratate de alianță cu noul principe transilvănean, obligându-se „a trăi ca frații și a nu se părăsi unul pe altul până la moarte”. Această situație nici pe departe nu-i aranja pe otomani și pe 1 iulie 1614 sultanul a emis o ahidname prin care se confirma încă o dată autonomia Transilvaniei, se interzicea domnilor Moldovei și Țării Românești să procure cetăți în Transilvania, în cazul în care domnii Moldovei și Țării Românești se vor răscula, ei să nu fie adăpostiți în Transilvania.

Susținut de Poartă, Gabriel Bethlen întreprinde câteva expediții împotriva Habsburgilor, silindu-1 pe împăratul Matei al Il-lea să semneze tratatele din 1615 și 1617 prin care se retrocedau Transilvaniei posesiunile ocupate de Habsburgi și împăratul se obliga să respecte tratatul din 23 iunie 1606.

Cu toate că era nemulțumit de Ștefan II Tomșa, regele polon nu se decide să rupă deschis relațiile cu Poarta. De aceea, oficial, el nu susține expediția doamnei Elisabeta întreprinsă în Moldova (noiembrie 1615) în scopul de a instala în scau­nul de Ia Iași pe un alt fiu al ei, Alexandru. Expediția are un succes deplin: Ștefan II Tomșa este alungat și Alexandru Movilă devine domn (noiembrie 1615-iulie 1616). Revenirea Movileștilor în scaunul de la Iași a fost apreciată la Poartă drept o încălcare gravă a dreptului sultanului de a numi domn în Moldova și o asemenea acțiune nu putea fi tolerată. Otomanii hotărâseră ca în Moldova să fie numit un domn mai binevoitor polonilor decât Ștefan II Tomșa. Alegerea a căzut pe domnul Țării Românești Radu Mihnea, iar la Târgoviște urma să fie instalat Iliaș Alexan­dru. Acest plan al Porții a fost tradus în viață în vara anului 1616. Elisabeta și Ale­xandru Movilă nu reușesc să se retragă din Moldova și, în august 1616, Movileștii cad în mâinile turcilor și tătarilor, prin aceasta partida polonofilă a urmașilor lui Ieremia Movilă este lichidată. Polonezii nu mai puteau cere Porții îndeplinirea Tratatului din 1598 - dinastia ereditară a Movileștilor în scaunul Moldovei, și ei sunt nevoiți să accepte situația nou-creată.

Domnia lui Radu Mihnea pune capăt stăpânirii familiei Movileștilor și in­fluenței accentuate a polonilor. Totuși, domnul nu a luat măsuri severe împotriva boierilor polonofili, dimpotrivă, le acordă o atenție deosebită, restituindu-le satele confiscate, le face danii din domeniul domnesc, îi atrage la conducerea țării, bucu- rându-se de aprecierea înaltă a lui Miron Costin, care considera că merită numele de Radu cel Mare. Radu Mihnea s-a grăbit să normalizeze și raporturile cu Polo­nia. La 12 septembrie 1612 era semnat un tratat care prevedea că Radu Mihnea va depune jurământ de credință regelui Poloniei; eforturile necesare pentru menține­rea păcii între rege, pe de o parte, și sultan și han, pe de altă parte; nu va permite tătarilor să treacă prin Moldova; va înceta tulburările de la hotarul cu Polonia; va asigura trecerea liberă a solilor și agenților poloni în Imperiul Otoman; libertatea comerțului, libertatea religiei catolice în Moldova, eliberarea prizonierilor, iar po­lonezii promiteau restituirea Hotinului.

Dar răgazul pașnic polono-otoman nu a fost de lungă durată. În primăvara anului 1617, oastea otomană se apropia de hotarele Podoliei. Conflictul cu Poarta nu era dorit de polonezi, de aceea hatmanul Zolkiewski s-a străduit să evite cioc­niri deschise, începând lungi negocieri care au finalizat pe 22 septembrie 1617 cu semnarea unui nou tratat polono-otoman. În tratat se constata că pacea dintre cele două părți „a fost stricată din pricina cazacilor și tătarilor”, de aceea hatmanul va depune toate eforturile pentru a împiedica incursiunile cazacilor în posesiunile otomanilor, polonezii nu vor ataca Transilvania, Țara Românească și Moldova, nu vor susține pretendenții în scaunele Țărilor Române, vor trimite tătarilor cadourile obișnuite. La rândul lor, otomanii promiteau că tătarii nu vor mai ataca Polonia, negustorii poloni vor fi liberi să meargă în posesiunile otomane, inclusiv în Mol­dova, Țara Românească și Transilvania, aceste trei țări nu vor pricinui nicio daună Poloniei.

Dar nici această pace nu avea să pună capăt contradicțiilor polono-otomane. Pe 1 septembrie 1618, Radu Mihnea se adresa din tabăra de lângă Chișinău hat­manului Zolkiewski cu propunerea de a media în continuare negocierile de pace dintre poloni, otomani și tătari.

La începutul lunii februarie 1619, Radu Mihnea a fost mazilit și în Moldo­va este numit croatul catolic Gaspar Grațiani, în favoarea căruia se pronunțaseră Habsburgii. Prin acest pas, Poarta „făcea și o concesie imperialilor ce trebuia să contribuie la stabilitatea pozițiilor otomane în spațiul carpato-danubian. În schimb, Curtea imperială a văzut în numirea lui Gaspar Grațiani în Moldova un adevărat succes care îi deschidea perspectiva realizării, pe cale diplomatică, a obiectivelor politicii sale la Dunărea de Jos” (V. Ciobanu). Cu alte cuvinte, prin numirea lui Grațiani se reactualiza vechea rivalitate otomano-habsburgică. În aprecierea lui Gh.I. Brătianu, Grațiani „pregătește trecerea în tabăra creștină, punându-se în ser­viciul politicii războinice a hatmanului polon Zolkiewski”.

În anul 1618 a izbucnit Războiul de 30 de ani, iar în luna august 1619 prin­cipele transilvănean Gabriel Bethlen atacă Imperiul Habsburgic, reușind să ocupe Bratislava (octombrie), și să asedieze Viena (noiembrie). În aceste condiții, vechiul dușman al principelui, Gh. Homonnai, susținut de polonezi, intra în Transilvania. Gabriel Bethlen s-a văzut nevoit să ridice asediul Vienei și să revină în Transilva­nia. Această acțiune a polonilor a provocat nemulțumirea Porții. Dar sultanul nu se gândea să poarte un război lung cu Polonia și Gaspar Grațiani primește porunca de a media negocierile polono-otomane. Însă domnul Moldovei tindea să devină și stăpân al Transilvaniei, și al Țării Românești facând numeroase demersuri impe­rialilor, polonilor și Porții. Conform unei surse, domnul Moldovei ar fi încheiat cu polonezii un acord prin care a promis că, în caz de reușită în lupta împotriva Porții, el va supune cele trei țări românești Coroanei poloneze, dar cu condiția că atâta timp cât el va fi în viață să le conducă singur. Dar planurile lui Gaspar Grațiani nu reușesc și în august 1620 el era deja mazilit.

Scaunul Moldovei a fost dat fostului domn al Țării Românești Alexandru Ili- aș, adus de o oaste otomană de circa 60.000 de oșteni și 20.000 de tătari. Fiind in­format despre evenimentele din Moldova, hatmanul Zolkiewski trece Nistrul. Dar în ajutorul trupelor polone sosește doar Gaspar Grațiani cu un mic detașament. În lupta din 10 septembrie 1620, de lângă s. Țuțora, oastea polonă a suferit înfrânge­re, a început retragerea și, urmărită până la Nistru și într-o nouă bătălie cu otomanii a fost complet zdrobită. Hatmanul Zolkiewski a căzut pe câmpul de luptă, iar Gas- par Grațiani a fost omorât de boierii săi. Așadar, polonezii nu reușesc să readucă Țările Române sub controlul lor.

În anul 1621 otomanii, în frunte cu sultanul, încep o mare expediție împotriva Poloniei. În octombrie 1621, la Hotin a fost semnată o nouă pace polono-otomană, conform căreia regele se obliga să restituie Hotinul, să fie delimitate hotarele, tăta­rii să-și primească darurile obișnuite prin intermediul domnului Moldovei, cazacii să fie opriți de a mai provoca daune posesiunilor otomane, regele să fie prieten prietenilor și dușman dușmanilor Porții. La rândul lor, otomanii promit că vor con­firma pacea, vor pune în Moldova un domn „care să fie prieten polonilor și care să contribuie la menținerea păcii”, tătarii nu vor mai ataca Polonia, dimpotrivă, atunci când vor fi chemați, vor merge în serviciul regelui.

Întorcându-se din expediție, sultanul îl mazilește pe Alexandru Iliaș și îl nu­mește domn în Moldova pe Ștefan II Tomșa (1621-1623), un „dușman declarat al cercurilor conducătoare poloneze” (V. Ciobanu). Din primăvara anului 1622, politica externă a lui Ștefan II Tomșa se reorientează de la dușmănie cu Polonia la mediator al îmbunătățirii raporturilor cu Imperiul Otoman. Această reorientare s-a datorat pierderilor teritoriale ale Moldovei în 1621 (Reni și câteva sate, luate de otomani). Polonezii nu au fost receptivi la propunerile domnului Moldovei, urmă­rind readucerea Moldovei sub regimul suzeranității colective polono-otomane, în care preponderența să fi revenit Coroanei polone, iar primul pas în această direcție era, în opinia regelui, înlăturarea din domnie a lui Ștefan II Tomșa și înlocuirea lui cu Petru Movilă. Cu toate acestea, în februarie 1623, tratatul de pace polo- no-otoman a fost reînnoit. El prevedea stoparea incursiunilor tătarilor în Polonia, „neamul tătăresc să nu locuiască în Moldova”, cazacii să nu atace posesiunile oto­mane. În cazul în care sultanul ar merge în expediție împreună cu domnii români și principele transilvănean, regele să nu acorde dușmanilor Porții ajutor. Regele este atenționat că Transilvania este țara sultanului „de aceea regele să arate prietenie desăvârșită” față de principe. Dacă domnii Moldovei sau ai Țării Românești vor fugi în Polonia, să fie extrădați Porții, domnii Moldovei să fie în prietenie cu regii poloni.

Prin aceste stipulații, tratatul întărea și mai mult pozițiile Porții în Țările Ro­mâne. Ca rezultat al acțiunilor polonilor și al ostilității domnului muntean Radu Mihnea, Ștefan II Tomșa a fost mazilit, domnul muntean este trecut în scaunul Moldovei, iar în Țara Românească rămâne fiul său, Alexandru Coconul. Politica externă a acestuia a fost apreciată de M. Costin în felul următor: „și la turci credin­ță și la creștini laudă avia, că toate era cu înțelepciune legate”.

După moartea lui Radu Mihnea (ianuarie 1626), scaunul Moldovei a fost dat lui Miron Barnovschi. El își zicea și Movilă, fiind nepotul unei surori a lui Ieremia Movilă. Miron Barnovschi a promovat o politică externă de echilibru, binevoitoare totuși polonilor. În anul 1627, Poarta îi poruncește medierea păcii cu Polonia, fiind împuternicit de a pedepsi pe oricine, chiar și pe ostașii otomani, care ar fi putut tulbura liniștea dintre cele două țări. Drept rezultat, pericolul unui nou război po- lono-otoman a fost înlăturat.

Căsătoria lui Miron Barnovschi cu sora nobilului polon Maximilian Przereb- ski (1626), primirea indigenatului polon (26 iulie 1628-20 februarie 1629) și pre­starea jurământului de credință regelui, precum și uneltirile lui principelui, au dus în cele din urmă la căderea lui (iulie 1629) și la retragerea în Polonia.

Pentru un timp scurt, domnia Moldovei a fost luată de Alexandru Coconul (august 1629-aprilie 1630). La începutul lui aprilie 1630, Miron Barnovschi face o încercare de a ocupa scaunul Moldovei, dar este respins de oastea comandată de Vasile Lupu și Grama Stolnicul. Cu toate acestea, Alexandru Coconul este mazilit, și în scaunul țării este numit Moise Movilă. Cele două domnii ale lui Moise Movilă (1630-1631; 1633-1634) nu îndreptățesc încrederea otomanilor. Încercarea lor de a-și întări pozițiile în Moldova prin Alexandru Iliaș (1631-1633) tot nu reușește. Fostul domn, Miron Barnovschi, atras în cursă, vine la Istanbul cu gândul de a fi întărit în scaunul țării, dar este omorât. Scaunul Moldovei este dat de otomani lui Vasile Lupu. Anterior, în Transilvania a fost numit principe Gheorghe I Rakoczi, iar în Țara Românească - Matei Basarab. Prin aceste manevre, Imperiul Otoman și-a întărit substanțial pozițiile în Țările Române.

Așadar, primele decenii ale secolului al XVII-lea au prezentat în sine ani de luptă atât deschisă, cât și diplomatică între cele trei mari puteri ale timpului pentru influență în Țările Române. Aceste conflicte au creat o instabilitate politică sporită. În acest timp, stăpânul în scaunul domnesc din Moldova s-a schimbat de 19 ori, în Țara Românească de 15 ori.

Loading...