Istorie

După moartea lui Gabriel Bethlen, tronul Transilvaniei, pentru un timp scurt, aparține Caterinei de Brandenburg (1629-1630) și Iui Ștefan Bethlen, dar la sfârșitul anului 1630 este dat lui Gheorghe I Rakoczi (1630-1648). Deja la începutul lui 1631, el a oprit trupele habsburgice care au încercat să ocupe câteva comitate ale Transil­vaniei restabilind pacea prin tratatul din 3 aprilie.

În anul 1632, Gheorghe I Rakoczi a sprijinit venirea lui Matei Basarab din Tran­silvania în Țara Românească, unde, în septembrie, este ales de boierii munteni domn. El a fost recunoscut și de Poartă, dar cu un preț foarte mare, inclusiv haraciul a sporit de la 45.000 la 130.000 de taleri).

Vremuri tulburi erau în acest timp și în Moldova. Ca rezultat al mișcării anti- grecești îndreptate împotriva lui Alexandru Iliaș (1631-1633), cel din urmă părăsește țara și se retrage în Imperiul Otoman. Boierii îl aleg în scaunul domnesc de la Iași pe Vasile Lupu. Dar acesta, apreciind corect situația (la scaunul domnesc mai erau trei pretendenți), care nu era în favoarea lui, a refuzat domnia Moldovei și s-a alătu­rat acelor boieri care l-au preferat pe Miron Barnovschi. Acesta, sosind în capitala otomană pentru a fi confirmat în scaun, a fost executat. Tradiția istorică expusă în cronica lui Miron Costin îl învinuiește de acest rezultat tragic pe Vasile Lupu. Dar izvoarele istorice nu confirmă acest fapt. Un martor ocular al acelor evenimente, agentul lui Gheorghe I Rakoczi la Istanbul, Ștefan Korosi, scria principelui că sulta­nul „a dat poruncă să fie ucis Miron Barnovschi” și că „toate acestea le-a pus la cale Moise-Vodă cu muftiul și cu Bostangi-pașa”. După executarea lui Miron Barnov- schi, în scaunul Moldovei este numit Moise Movilă. Dar domnia acestuia a fost de scurtă durată și în primăvara anului 1634 domnia Moldovei este dată de către sultan lui Vasile Lupu.

Venirea lui Vasile Lupu în scaunul de la Iași a coincis cu un moment de tensiu­ne între Imperiul Otoman și Polonia, însă în vara anului 1634 situația s-a ameliorat, între cele două părți s-au început negocierile de pace, în care s-a implicat și domnul Moldovei. În toamna aceluiași an la Istanbul a fost semnat tratatul de pace.

Inițial, raporturile lui Vasile Lupu cu Matei Basarab sunt destul de amicale. Încă în aprilie 1634, când se afla la Istanbul, Vasile Lupu și solii lui Matei Basarab au încheiat o alianță verbală, iar mai târziu cei doi domni au schimbat și „scrisori de credință”. Cu toate acestea, din vara anului 1634 relațiile dintre cei doi domni se înrăutățesc. În aceste condiții, Matei Basarab începe negocierile cu Gheorghe I Rakoczi și în martie 1635 principele propunea domnului un tratat care prevedea prietenia și bunăvoința dintre cele două țări, principele îl va ajuta pe Matei Basarab împotriva tuturor dușmanilor, inclusiv „împotriva voievozilor străini”, cu excepția sultanului.

O direcție importantă a politicii externe a lui Vasile Lupu au fost acțiunile de înlăturare a lui Matei Basarab și de obținere a scaunului Țării Românești. O primă încercare a fost făcută deja în vara anului 1635, apoi în 1637. În timpul acestui conflict, Gheorghe I Rakoczi s-a aflat de partea domnului muntean, dar trupele tri­mise în Țara Românească au ocupat o poziție de expectativă. Relațiile lui Vasile Lupu cu principele rămân foarte tensionate până în august 1638, când Gheorghe I Rakoczi intervine ca mediator între domnul Moldovei și cel al Țării Românești. Dar preten­țiile reciproce și ambițiile lui Matei Basarab au dus la eșecul negocierilor de pace moldo-muntene. În acest context, Vasile Lupu continuă negocierile cu Gheorghe I Rakoczi și pe 29 septembrie 1638 încheie cu principele un tratat de alianță. Trata­tul sublinia credința ambilor față de sultan, obligația principelui de a nu face niciun rău domnului Moldovei și țării sale, de a-1 ajuta împotriva tuturor dușmanilor, cu excepția Porții. Gheorghe I Rakoczi promite și ajutor împotriva voievozilor străini, dar face o remarcă esențială: „Vasile voievod să nu pășească și să nu pornească fără știrea și consimțământul nostru sub niciun motiv și nici un chip cu arme de război - ca dușman, împotriva lui Matei Voievod sau a țării acestuia”.

Solia munteană care purta negocieri cu Gheorghe I Rakoczi reușește să reîn­noiască tratatul de alianță, dar cu condiția accentuării dependenței lui Matei Ba- sarab față de principe. Domnul muntean s-a obligat să plătească „prietenia” lui Gheorghe I Rakoczi cu un tribut anual de 5.000 de florini, să-i dea poclon un cal frumos cu hamuri demne de un principe și un altul buestru.

Succesul diplomatic înregistrat de Vasile Lupu în relațiile cu Gheorghe I Ra- koczi, precum și avizul favorabil de la Poartă îl determină pe domnul Moldovei să întreprindă o nouă încercare pentru a obține scaunul Țării Românești (1639). Dar nici de această dată Vasile Lupu nu reușește să-și realizeze intențiile.

La începutul deceniului V al secolului al XVII-lea, Vasile Lupu intervine activ în negocierile ruso-otomane în vederea soluționării conflictului din cauza cetății Azov, ocupată de cazaci în 1637. Încercările otomanilor de a-și retroceda cetatea pe cale diplomatică sau militară au eșuat și în februarie 1642 domnul Moldovei primea porunca Porții de a interveni în negocierile ruso-otomane și a-1 determina pe țar să poruncească cazacilor evacuarea Azovului. Conform unor surse, în caz de reușită, lui Vasile Lupu i s-a promis domnia pe viață în Moldova și Țara Româ­nească.

Unele surse, și după ele întreaga istoriografie care a atins problema dată, afir­mă că anume ca rezultat al acțiunilor diplomatice ale lui Vasile Lupu, țarul Mihail Fiodorovici a poruncit cazacilor să retrocedeze otomanilor Azovul. În realitate, încă în ianuarie 1642, cu mult înainte ca Vasile Lupu să primească porunca Porții de a interveni în negocieri, un Sfat al reprezentanților stărilor sociale convocat la Mosco­va a hotărât ca Azovul să fie retrocedat Porții. Hotărârea trebuia doar anunțată Porții într-un mod onorabil pentru Rusia, lucru pe care 1-a făcut Vasile Lupu. Oricum, în fața otomanilor și în fața multor contemporani ai acelor evenimente, cedarea făcută de Moscova a fost prezentată drept un succes al diplomației lui Vasile Lupu. Vasile Lupu zadarnic a așteptat mai multe luni ca otomanii să-și onoreze obligația referitor la acordarea domniei Țării Românești. Atunci când s-a convins că Poarta nu are de gând să facă acest lucru, Vasile Lupu și-a schimbat atitudinea față de Matei Basarab. După anevoioase negocieri, în toamna anului 1644, între cei doi domni a fost semnat tratatul de pace care a pus capăt îndelungatului conflict dintre ei.

În anii 1644-1645, Gheorghe I Rakoczi se angajează în Războiul de 30 de ani, înfăptuind câteva expediții militare împotriva Habsburgilor. Prin Pacea de la Lintz (16 decembrie 1645) Gheorghe I Rakoczi alipea la Transilvania câteva comitate.

Către anul 1645, Vasile Lupu reușește să potolească și orgoliul polonilor în ce privește „dreptul” lor la suzeranitate asupra Moldovei. Căsătoria fiicei lui Vasile Lupu, Maria, cu principele lituanian luteran Jan Radziwill și cununia acestora de către Petru Movilă după obiceiul ortodox a constituit un succes remarcabil al di­plomației domnului Moldovei.

În aprilie 1645, otomanii încep un război cu Veneția pentru cucerirea insulei Creta. În acest context, unele țări europene intenționau formarea unei noi Ligi antiotomane, la care să fie atrase și Țările Române. Vasile Lupu și Matei Basarab întreprind acțiuni comune în vederea aderării la Ligă. Dar ideea nu a mai fost reali­zată, deoarece în iulie 1646, Adunarea senatorilor poloni convocată la Cracovia s-a pronunțat împotriva declanșării războiului antiotoman. Seimul nobililor polonezi din octombrie 1646 de asemenea s-a pronunțat împotriva războiului cu Imperiul Otoman, mai mult chiar, regele Vladislav al IV-lea a fost învinuit de acțiuni ilegale prin faptul că a recrutat oaste și i s-a cerut să o demobilizeze.

În anul 1648, în legătură cu începutul luptei cazacilor conduși de Bogdan Hmelnițki pentru a ieși de sub suzeranitatea regelui Poloniei, situația Moldovei s-a agravat și mai mult. De la bun început, domnul Moldovei a fost aliat al Poloniei, ceea ce a provocat nemulțumirea cazacilor și a tătarilor, aliații lor. În toamna anului 1648, un detașament de tătari se întorcea din Polonia cu prizonieri și pradă, jefuind și regiunile periferice ale Moldovei. Vasile Lupu, care avea de la sultan privilegiul de a apăra țara de tătari, cu toată împotrivirea unor boieri, a luat decizia să-i atace. Drept rezultat, un mare număr de tătari au căzut pe câmpul de luptă, mulți prizo­nieri luați din Polonia au fost eliberați. După aceasta, raporturile lui Vasile Lupu cu tătarii s-au înrăutățit brusc. Primejdia de a fi atacat de tătari era foarte mare și domnul Moldovei caută să-i îmbuneze, promițându-le 100.000 de galbeni. Dar tătarii ar fi răspuns că bani au și ei destui, de aceea intenția lor de a ataca Moldova rămâne neschimbată, fiindcă moldovenii i-au atacat și le-au luat prizonierii.

Atacul se produce la începutul lunii ianuarie 1649, când cca 2.000 de tătari intrau în Moldova jefuind țara până aproape de Iași. Oastea lui Vasile Lupu reușeș­te să-i zdrobească pe tătari. În viață au fost lăsați doar vreo cinci dintre ei, lăsați

să meargă acasă și să povestească celorlalți despre soarta lor tragică. Cu toate că Vasile Lupu avea învoirea sultanului de a se apăra de tătari, măcelul din ianuarie 1649 a fost destul de groaznic. Domnul Moldovei s-a așteptat la plângeri din partea hanului Crimeii, de aceea, el a hotărât să trimită sultanului cadouri. Sultanul însă ar fi refuzat să le primească amenințându-1: „așteaptă-mă pe mine asupra ta, cum tu ai bătut pe tătari, așa și eu voi bate pe oamenii tăi moldoveni”.

Amenințările vin și din partea tătarilor. Pe 22 ianuarie 1649, la Vasile Lupu a sosit un sol de la hanul Crimeii care a cerut prizonierii eliberați avertizându-1 că „dacă-i va da, va fi păstrată prietenia și dragostea” ca și mai înainte, iar dacă nu, „să fie sănătos fratele meu Hmelnițki, că atunci și fără voia lui, singur îi voi lua cu forța”. Dar tătarii nu s-au hotărât la un atac decât împreună cu cazacii, atac declanșat în august 1650. Țara Moldovei a fost ruinată de la Nistru și până la Car­pați. În aceste condiții, Vasile Lupu a fost nevoit să semneze un tratat impus de Bogdan Hmelnițki, prin care se obliga să-și mărite cea de a doua fiică, Ruxanda, cu fiul hatmanului, Timofei, promitea hatmanului să fie „cu el în prietenie veșnică și dragoste”, să fie împreună împotriva dușmanilor, să renunțe la prietenia cu polonii și „să nu aibă nici un gând rău asupra oștii zaporojene”.

Semnarea tratatului de alianță și acordul lui Vasile Lupu de a-și căsători fiica cu fiul hatmanului l-au situat pe domnul Moldovei într-o poziție foarte nefavora­bilă față de Poartă, Țara Românească, Transilvania și Polonia. De aceea, domnul Moldovei a căutat să tărăgăneze cât mai mult posibil această căsătorie. În noiem­brie 1650, regele Jan Cazimir a solicitat Seimului acordarea indigenatului polon lui Vasile Lupu, ceea ce, în opinia regelui, va duce la ruperea alianței cu B.Hmelnițki. Dacă Vasile Lupu nu va primi indigenatul polon, menționa regele, „el va fi nevoit să se țină de jurământul dat lui Bogdan Hmelnițki”. În virtutea acestui demers al regelui, pe 24 decembrie 1650 Vasile Lupu a fost primit „sub apărarea polonă”. Dar această măsură nu a fost în stare să asigure securitatea lui Vasile Lupu din par­tea cazacilor. Bogdan Hmelnițki, după mai multe amenințări la adresa domnului Moldovei că îi va trimite „100 de mii de pețitori” „sângeroși” (Buținski), în august 1652, intră iarăși în Moldova. În fața noii primejdii căzăcești, Vasile Lupu a cedat și și-a căsătorit fiica cu fiul hatmanului. Prin acest act situația lui Vasile Lupu s-a înrăutățit și mai mult, fiind suspectat și de țările vecine, și de boierime. Nu era de invidiat nici soarta Ruxandei. Unul din ziarele timpului Gazette de France din 15 noiembrie 1652 scria: „fiul generalului Hmelnițki, Timus, deja de două ori și-a bătut tânăra soție, fiica domnului moldav, reproșându-i purtarea nedemnă cu ma­rele vizir, încă în timpul când era ostatecă la Serai și vroia cu ajutorul lui să obțină libertatea. Dar tatăl tânărului Hmelnițki, dorind să mențină relații cu tatăl miresei, își reține fiul de la comportare nedemnă cu soția”.