1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Boierimea moldoveană, nemulțumită de apropierea lui Vasile Lupu de cazaci, se mobilizează în jurul marelui logofăt Gheorghe Ștefan. Începând lupta pentru sca­unul Țării Moldova, acesta a luat toate măsurile pentru a-și crea o situație externă destul de favorabilă. Reușind în aprilie 1653 să se instaleze pentru un scurt timp în scaunul de la Iași cu ajutorul principelui Transilvaniei și al domnului Țării Româ­nești, cu care avea deja, „o singură voință și simțire” și erau „legați prin jurământ”, Gheorghe Ștefan solicita confirmarea Porții. Dar, în scurt timp, el este alungat din scaunul țării de către cazacii sosiți în ajutorul lui Vasile Lupu. Abia după înfrângerea cazacilor (iulie 1653), noul domn al Moldovei caută o apropiere mai strânsă de Re­publica Polonă, Gheorghe Ștefan își dădea foarte bine seama că bunăvoința regelui Jan Cazimir putea fi obținută doar în schimbul unui serviciu foarte util republicii, de aceea el promitea că va depune toate eforturile pentru a dizolva alianța cazacilor și a tătarilor, se declară devotat regelui și cere să fie luat sub protecție. Dar polonezii au primit cu rezerve cererea domnului de a fi luat sub protecția regală.

Între timp, Gheorghe Ștefan primește confirmarea Porții în scaunul țării. Profi­tând de atitudinea binevoitoare a Porții, Gheorghe Ștefan continuă dialogul politico- diplomatic cu Polonia, promițând (31 august 1653) că imediat ce va ocupa Suceava, unde se afla Timofei Hmelnițki, va trimite polonilor ajutor militar în Ucraina pentru a lupta împotriva cazacilor. Promisiunea era condiționată de intervenția regelui po­lon pe lângă principele Gheorghe Rakoczi II și Matei Basarab, ca ei, „rămânând în această alianță de arme”, să trimită în Ucraina ostile care sunt cu el în Moldova. Domnul Moldovei îl mai informează pe rege că și hanul Crimeii înclină spre pace cu Polonia. Împușcarea lui Timofei Hmelnițki în timpul asediului Sucevei și plecarea cazacilor din cetate au plasat raporturile lui Gheorghe Ștefan cu Jan Cazimir într-o nouă fază. Polonezii insistă ca Gheorghe Ștefan să trimită ajutor armat în lupta îm­potriva cazacilor și în octombrie 1653 domnul Moldovei îl anunța pe rege că a trimis în ajutor polonezilor 1.000 de oșteni.

Moartea lui Timofei Hmelnițki la Suceava a situat și raporturile lui Gheorghe Ștefan cu Bogdan Hmelnițki pe o poziție nouă. Situația devenind complicată, dom­nul Moldovei face încercarea de a normaliza relațiile cu hatmanul ucrainean și tri­mite soli la hatman. Bogdan Hmelnițki a fost nevoit să țină cont de noua situație din Moldova. Pentru hatman, era foarte important ca Țara Moldovei să nu-i fie ostilă și ca noul domn Gheorghe Ștefan să nu devină aliat al Poloniei. Schimbul de scrisori între domnul Moldovei și hatman i-a favorizat pe cazacii asediați în Suceava și ei au primit dreptul de a pleca nestingheriți în Ucraina.

La 8 ianuarie 1654, Rada de la Pereiaslavl a luat hotărârea despre intrarea Ucrai­nei în supușenia Rusiei, act care a dus la o nouă regrupare a forțelor politice și a exer­citat o mare influență asupra Europei de Sud-Est. Cercetările istoricilor ucraineni de după anul 1991 au revizuit total mitul despre așa-numita „unire” a Ucrainei cu Rusia ca rezultat al hotărârii Radei de la Pereiaslavl. Se subliniază că textele înțelegerilor de la Pereiaslavl și ulterior de la Moscova reflectau relațiile de vasalitate nominală. În pofida intențiilor Moscovei, partea ucraineană își menținea organizarea politică și social-economică, delimitarea administrativă, forțele armate etc. De asemenea, în actele respective nu se prevedea interzicerea activității politice externe de către hatmanul ucrainean. Hatmanul nici nu a anunțat cazacilor textele documentelor care au fixat condițiile la care s-a ajuns la Moscova. Din această cauză, relațiile de suze- ranitate-vasalitate cu țarul, așa și nu au fost confirmate de organul suprem legislativ al Ucrainei, deci ele nu au fost legitimate conform normelor de drept în vigoare la mijlocul secolului al XVII-lea în Europa Central-Răsăriteană. De aici, caracterul pur nominal al acestor documente.

Sursele documentare prezintă o imagine destul de clară despre reacția lui Ghe- orghe Ștefan la știrea trecerii cazacilor în supușenia Rusiei: domnul Moldovei ma­nifestând și dușmănie, și teamă. El a încercat să deregleze relațiile comerciale cu Rusia, dar a renunțat în scurt timp la această măsură.

Surse venite din Moldova informau Departamentul solilor că Gheorghe Ștefan, aflând despre actul de la Pereiaslavl, se pregătea să fugă în Țara Ungurească (Tran­silvania - I.E.}. Aceasta nu s-a întâmplat însă, deoarece în Moldova se afla pelerinul rus Arsenie Suhanov, care, în timpul convorbirilor cu Gheorghe Ștefan, a reușit să-1 convingă pe domn să nu se teamă de vreo intervenție a Rusiei.

În condițiile când Ucraina a trecut în supușenia Rusiei, „echilibrul de forțe” în această parte a Europei a fost serios destabilizat și Republica Polonă începe activ să-și caute aliați pentru a restabili situația. Jan Cazimir spera să formeze o coaliție antirusă la care să fie atrase Imperiul Otoman, Crimeea, Moldova, Țara Românească și Transilvania trimițând în acest scop, în ianuarie 1654, spre Istanbul, cu trecere prin Moldova, pe Nicolae Bieganowski. Pentru a-i convinge și pe otomani să acorde aju­tor Republicii Polone, Bieganowski, pe de o parte, încearcă să-i alerteze declarând că oastea ruso-ucraineană în curând va începe lupta împotriva Imperiului Otoman, pe de altă parte, încearcă să-i cumpere făgăduind Porții un tribut de 150.000 de zloți anual.

Între timp, domnul Moldovei caută să-1 asigure pe regele Poloniei de prietenia sa, informându-1 că „acei dușmani” (țarul și cazacii - I.E.) intenționează să năvă­lească asupra Poloniei. Urmându-și jocul diplomatic, în februarie 1654 Gheorghe Ștefan trimite la Moscova pe solul Ioan Grigore, care sosește în capitala Rusiei și comunica verbal la Departamentul solilor dorința domnului de a intra cu țara sa în supușenia Rusiei cu drepturi similare cu ale Ucrainei.

Raporturile lui Gheorghe Ștefan cu tătarii, de asemenea, erau pașnice. În no­iembrie 1653 la domnul Moldovei au venit soli tătari de la han cu propunere de bună vecinătate, ceea ce i-a permis să intervină în negocierile polono-tătare, insistând ca polonii să trimită un sol la han, urmărind să-i rupă „de prietenia și de liga țărănească” (a cazacilor - I.E.}.

Așadar, către luna martie 1654, se evidenția o politică externă foarte clară pro­movată de Gheorghe Ștefan, esența căreia consta în menținerea unui climat favorabil în relațiile cu vecinii influenți prin cereri de protecție Poloniei și Rusiei, prin decla­rații de prietenie cazacilor și tătarilor.

În luna martie 1654, se conturează primele regrupări de forțe menite să refacă „echilibrul de forțe” în această parte a Europei. Către luna martie 1654 între Crimeea și Polonia a fost încheiat un tratat, conform căruia hanul se obliga să acorde ajutor regelui în lupta împotriva Rusiei. Acest tratat obliga Moldova, Țara Românească și Transilvania să trimită ajutor regelui în lupta împotriva Moscovei.

Rusia, satisfăcută de modificarea „echilibrului de forțe” în favoarea ei, depune eforturi pentru a preîntâmpina pericolul formării unei coaliții antiruse sub egida Po­loniei. Cu acest scop, în Moldova și Țara Românească este trimis Gavriil Samarin, dar misiunea lui se încheie fără succes.

Negocierile lui I. Grigore, amintit mai sus, au continuat câteva zile și la 13 aprilie el părăsea Moscova cu o scrisoare a țarului (4 aprilie) în care se spunea: „te miluim, te lăudăm cu bunăvoință și sub înalta noastră mână a Măriei noastre împără­tești, pe tine, Ștefan, voievod și stăpânitor al Țării Moldovei, și toată Țara Moldovei orânduim și fiți primiți”. Bazându-se pe această scrisoare în istoriografia sovietică s-a tras concluzia că țarul a primit Moldova în supușenia rusă.

Dar răspunsul țarului este doar un acord principial de a primi Moldova în supu­șenia rusă. Spre Moldova, împreună cu loan Grigore, a fost trimis diacul Tomila Per- firiev, dar el a fost întors de B.Hmelnițki înapoi la Moscova, sub motivul că domnul Moldovei nu este sincer în intențiile sale, nu dorește niciun bine țarului. Atitudinea lui B. Hmelnițki a oprit pentru un anumit timp negocierile dintre Iași și Moscova.

O tactică similară ducea Gheorghe Ștefan și față de Polonia. El aprecia negativ actul de la Pereiaslavl, jura prietenie „pe veci” polonilor și propunea să organizeze o alianță cu tătarii pentru a lupta împotriva „forțelor unite ale rebelului și Moscovei”.

Acest comportament al domnului Moldovei, la care se adaugă și informarea Porții despre evenimentele din această regiune, inclusiv despre sosirea solului rus, au dus la consolidarea pozițiilor sale în țară. Încă în august 1653 turcii 1-au confirmat pe Gheorghe Ștefan în scaunul țării, dar în Crimeea se mai afla fostul domn Vasile Lupu, care, conform unor documente, își făcea planuri în vederea organizării unei noi campanii împotriva Moldovei. Acțiunile sus-menționate ale domnului Moldovei au fost imediat apreciate de către sultan și în mai 1654 Vasile Lupu a fost adus la Istanbul, poziția lui Gheorghe Ștefan s-a întărit considerabil.

În raporturile cu tătarii Gheorghe Ștefan a dus o politică favorabilă Republicii Polone, solicitând ca regele să trimită un sol la han pentru a-i determina pe tătari la alianță, îi sfătuia pe poloni să confirme prin jurământ tratatul încheiat cu tătarii. Curi­erii din Moldova, Muntenia și Transilvania au solicitat Bahcisaraiului să acorde spri­jin militar polonilor în lupta împotriva rușilor, cerere la care noul han ar fi răspuns că el nu va trimite oșteni în ajutorul nimănui. Gheorghe Ștefan a jucat un rol activ în realizarea alianței polono-tătare încheiate la 20 iulie 1654 (V Ciobanu). Articolul X al acestei alianțe era deosebit de favorabil Moldovei: „hanul să fie prieten prietenilor și dușman dușmanilor regelui polon, de aceea va fi acum aliatul principelui transilvă­nean și al domnilor moldav și valah în calitatea lor de aliați ai regelui polon și vasali ai sultanului turc. De acum înainte hanul nu va mai invada statele lor, deoarece aceasta ar fi contrar prieteniei”.

În vara anului 1654, politica externă a lui Gheorghe Ștefan evoluează într-o nouă conjunctură internațională. Pe de o parte, el primea indigenatul polonez pentru ajutorul dat regelui împotriva cazacilor. Pe de altă parte, în iunie 1654, încep opera­țiile militare dintre Rusia și Polonia, foarte favorabile pentru prima. Acest eveniment a influențat activitatea lui Gheorghe Ștefan. La 24 iunie 1654 I.Grigore se întoarce la Iași. Desigur, el a relatat domnului despre mersul negocierilor de la Moscova, des­pre poziția țarului și hatmanului B.Hmelnițki. Drept consecință domnul Moldovei îi anunța pe poloni că pe viitor nu va mai acorda ajutor Republicii Polone și începe pregătirea unei noi solii spre Moscova. Hatmanul ucrainean, de asemenea, informa țarul că în timpul apropiat la Moscova vor sosi oamenii lui Gheorghe Ștefan, care vor depune jurământul de credință, așa cum a făcut și el, hatmanul.

Operațiile militare din iarna lui 1654-1655 au demonstrat din nou superioritatea Rusiei și sultanul a luat hotărârea să nu mai participe la operațiile militare împotriva Rusiei. Ca rezultat al poziției luate de Poartă, situația se schimbă. Iarăși apare perspec­tiva înfrângerii Poloniei de către ruși de aceea, în iunie 1655, Gheorghe Ștefan încearcă să restabilească legăturile cu Moscova, însă B. Hmelnițki, bănuindu-l de „hiclenie” pe domnul Moldovei, nu permite trecerea soliei moldovene spre Moscova.

Răscoala seimenilor (1655) din Țara Românească a fost un eveniment care a orientat politica externă a lui Gheorghe Ștefan spre o alianță mai durabilă cu Țara Românească și Transilvania. Trupele aliate ale lui Gheorghe Ștefan, Constantin Șer- ban și Gheorghe II Rakoczi i-au înfrânt pe seimeni. În consecință, a fost încheiată o nouă alianță între conducătorii celor trei țări românești.

În martie 1656 o altă solie din Moldova porni spre Moscova. În componența soliei intrau persoane cu autoritate în Moldova - reprezentanți ai cultului și puterii de stat, în total 31 de persoane în frunte cu mitropolitul Ghedeon și logofătul al doilea Grigore Neanul. Ajunși la Moscova, solii moldoveni au prezentat verbal un proiect de tratat, care a fost scris apoi la Moscova în limba greacă. Examinând textul docu­mentului din 1656, observăm că, în primul rând, domnul și boierii țin să sublinieze că în pofida suzeranității otomane și a plății tributului, Imperiul Otoman, „cinstea Domniei însă și rânduiala țării cu nimic n-a stricat”. Prezentând astfel situația, boierii solicită și de la țar ca „rânduielile noastre și ale țării noastre să nu se strice”, dimpo­trivă, să se revină la situația țării care era anterior instaurării suzeranității otomane „în felul acela și în aceeași rânduială să viețuim și să ne conducem și noi împreună cu toată țara noastră”. Evident, elita politică moldoveană nu ocolește problema inte­grității teritoriale a țării, dimpotrivă, o scoate și mai mult în evidență: „mai rugăm pe Măria Ta pentru câteva cetăți care sunt la hotarul țării noastre și pe care le țin păgânii sub cârmuirea lor. Cetățile acelea să ne miluiești Măria Ta ca să fie iarăși în hotarul țării noastre și în stăpânirea noastră precum au fost dintru început la Domnii vechi, înainte de le fi luat turcii, și să fie cu porunca Măriei Tale să punem oameni din țara noastră în acele cetăți precum au fost și mai înainte și să avem ordin și porunca de la Măria Ta, că putere avem, să luăm cetățile acelea din mâinile turcilor și tătarilor”. Așadar, esența proiectului elitei politice moldovene se reducea la înlăturarea suze­ranității otomane cu ajutorul țarului, menținerea statalității și refacerea integrității teritoriale a țării. Pentru toate acestea, se prevedea doar plata unor daruri anuale către Curtea de la Moscova, dar nu tribut. Poziția elitei politice a țării este mai mult decât evidentă: domnii și boierii conduceau țara în timpul suzeranității otomane și, desigur, ei nici nu se gândeau să piardă această conducere în eventuala obținere a ajutorului din partea Rusiei. Solicitarea repetată ca țara să se întoarcă la rânduielile după care se conducea înainte de instaurarea suzeranității otomane atestă destul de limpede că elita politică din Moldova a căutat să evite orice posibilitate de pretenții asupra Moldovei din partea țarului, pentru a evita repetarea situației din Ucraina.

Conform criteriilor elaborate de istoricul din Rusia VV Trepavlov, un teritoriu aparține unui stat, în cazul de față Rusiei, numai în cazul când se realizează: include­rea teritoriului (poporului) în simbolica supremă a statului - în titulatura țarului sau în stema statului; impunerea la impozite în folosul statului unic; răspândirea în regiunea dată a acțiunii legislației rusești și supunerea departamentală a instanțelor interne ale statului; apartenența regiunii la una din subdiviziunile administrative ale statului.

Oricât ne-am strădui, dar nimic asemănător nu vom găsi în doleanțele elitei politice moldovenești prezentate în proiectul de tratat din anul 1656, deci, despre o dorință a elitei politice moldovenești de includere a Țării Moldovei în componența statului rus nici nu poate fi vorba.

Negocierile de la Moscova s-au încheiat la sfârșitul lunii iunie 1656, când a fost emisă o carte de danie din partea țarului, dar întocmirea tratatului moldo-rus n-a fost dusă până la sfârșit. În Moldova trebuiau să plece doi soli de la țar, care așa și nu au mai venit în Moldova. Este limpede că nici jurământul lui Ghedeon de la 7 iulie 1656 n-a rezolvat definitiv această problemă.

În același an, Gheorghe II Rakoczi intenționa să pună mâna pe coroana polo­nă. Conform stipulațiilor tratatelor din septembrie 1656, Rakoczi a primit ajutor din partea Moldovei, Țării Românești și Ucrainei. Evenimentele legate de campania lui Rakoczy în Polonia nu puteau rămâne fără atenția cuvenită din partea Porții. Sulta­nul se pregătea să pedepsească Transilvania, Valahia și Moldova pentru organizarea campaniei împotriva Poloniei. Pentru început, tătarii, la chemarea polonilor, având și încuviințarea Porții, în iulie 1657, zdrobesc oastea lui Rakoczi, care se afla în Polonia. Ulterior, domnii Moldovei și Țării Românești și principele Transilvaniei au fost înlăturați.

În anul 1659, Gheorghe II Rakoczi organizează lupta împotriva turcilor, luptă care viza revenirea lui Gheorghe Ștefan și Constantin Șerban în domnia Moldovei și, respectiv, Țării Românești. Dar otomanii nu erau dispuși să tolereze aceste acțiuni ale lui Gheorghe II Rakoczi și împotriva lui este întreprinsă o nouă expediție. La 2 mai 1660, trupele lui Rakoczi sunt înfrânte, el este grav rănit și în iunie se stinge din viață.

Încercarea lui Ioan Kemeny, care devine principe (1 ianuarie 1661), de a se întă­ri în Transilvania nu reușește datorită orientării sale antiotomane. În septembrie 1661 otomanii numesc un nou principe, pe Mihai Apafi (1661-1690). Acesta este apreciat o unealtă docilă în mâinile otomanilor, tributul crește până la 40.000 de forinți.

În deceniul al 7-lea s-a înrăutățit și situația Moldovei și Țării Românești. Prin beratul din 1-10 iunie 1669, hatmanul Doroșenko era recunoscut principe peste „trei țări”, avându-se în vedere Ucraina, Moldova și Țara Românească. Dar acest plan nu a fost tradus în viață.

Tot în acest timp are loc o nouă regrupare a forțelor politico-militare ale Impe­riului Otoman, Imperiuliui Habsburgic, Republicii Polone și Rusiei. În anul 1664, Imperiul Otoman încheie un armistițiu pe 20 de ani cu Habsburgii și, prin interme­diul hanului tătar, caută să obțină sprijinul Rusiei în lupta împotriva Poloniei sau, cel puțin, neutralitatea ei. Planurile războinice ale otomanilor și înfrângerea suferită de polonezi de la tătari în noiembrie 1666 au determinat Curtea de la Varșovia să ne­gocieze cu Moscova și pe 20 ianuarie 1667, în localitatea Andrusovo, a fost încheiat un armistițiu polono-rus pe un termen de 13,5 ani. Pacea ruso-poloneză deschidea o nouă pagină în evoluția relațiilor internaționale din Europa de Sud-Est și de Răsărit.

Rusia caută să atragă în coaliție și pe Habsburgi, dar împăratul refuză sub pretextul că a încheiat de curând pace cu Poarta și nu are motive să o încalce. Pacea dintre Rusia și Polonia a tensionat relațiile cu Poarta, care a calificat armistițiul ruso- polon drept o încălcare a drepturilor sultanului asupra Poloniei. În anul 1668, Poarta încheie pace cu Veneția, ceea ce-i permite concentrarea tuturor forțelor împotriva Poloniei, de la care cucereștre cetatea Camenița (1672). După pierderea Cameniței, pe 20 octombrie 1672, la Buciaci, este semnat un tratat polono-otoman prin care teritoriul dintre Nistru și Nipru era cedat Porții otomane, specificându-se că Podolia trece sub administrație directă otomană. Modificările teritoriale intervenite în Ucrai­na în favoarea Porții, care au dus la apropierea otomanilor de hotarele Poloniei și Rusiei, neliniștesc Curtea de la Moscova, care se adresa țărilor europene cu propune­rea de a-și uni forțele împotriva otomanilor. Domnul Moldovei Ștefan Petriceicu, de asemenea, este nemulțumit de pasivitatea regelui și cere reluarea luptelor împotriva otomanilor. În aceste condiții, în aprilie 1673, Polonia refuză ratificarea tratatului de pace de la Buciaci și începe pregătirile pentru noi confruntări cu otomanii. Dar din nou este înfrântă. În luptă se implică Rusia trupele căreia în anul 1674 trec Niprul și ocupă o serie de localități din dreapta râului. Însă acțiunile Rusiei nu s-au încunu­nat de succes. Pe 6 aprilie 1678 Poarta reconfirmă încă o dată pacea cu Polonia și, în urma operațiilor militare desfășurate, alungă garnizoanele rusești din orașele din dreapta Niprului. În aceste condiții, la sfârșitul anului 1678, Moscova, prin interme­diul domnului Moldovei Gheorghe Duca și a hanului Crimeii, începe negocierile de pace cu Poarta, care au finalizat pe 13 ianuarie 1681 cu semnarea tratatului de la Moscova. Prin acest tratat Rusia a recunoscut teritoriul dintre Nipru și Nistru, cu excepția Kievului, după Imperiul Otoman. Noile teritorii au fost date domnului Mol­dovei Gheorghe Duca pentru a fi administrate și el se intitula „Io Duca, voievod din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Moldovei și Țării Ucrainei”. Domnul Moldovei a luat o serie de măsuri pentru redresarea situației din Ucraina, repopularea orașelor și satelor distruse, inclusiv cu locuitori din Moldova etc.

Înfrângerea turcilor la Viena (1683) a avut urmări imediate și pentru stăpânirea lui Gheorghe Duca în Ucraina, punând capăt stăpânirii efective a domnilor Moldovei în Ucraina. Nicio acțiune reală a lui Dumitrașco Cantacuzino la răsărit de Nistru nu este cunoscută, în afară de titlul său din câteva documente (17 iulie 1684, mai 1685), unde se intitula „voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei și Țării Ucrainei”.

În decembrie 1683, fostul domn al Moldovei Ștefan Petriceicu, susținut de polonezi și cazaci, face o încercare reușită de a ocupa scaunul de la Iași. Dar, spre sfârșitul lunii, situația lui se complică. Domnul și boierii hotărăsc să se adreseze după ajutor Rusiei și trimit la Moscova pe Mitropolitul Dosoftei. La 9 februarie 1684 solii moldoveni au ajuns la Kiev, dar sunt întorși înapoi.

Pe de altă parte, boierii moldoveni refugiați în Polonia prezentau Curții de la Varșovia un memoriu (1684) conform căruia Moldova urma să înfăptuiască o uni­re reală cu Republica Polonă, asemănătoare cu unia polono-lituaniană din 1569. În acest caz, în Moldova ar fi fost înlăturată suzeranitatea otomană, plata tributului, schimbarea domnilor, Moldova și-ar fi păstrat religia, armata, limba și toate celelalte privilegii de care se bucura Lituania. Dar nici acest proiect nu a fost realizat.

După o scurtă domnie a lui Dumitrașcu Cantacuzino (1684-1685), domn a fost ales de către boieri Constantin Cantemir, care a promovat o politică externă destul de precaută, mai ales față de polonezi. În timpul campaniei poloneze din anul 1686, el nu s-a ridicat la luptă împotriva lui Jan Sobieski, dar refuză oferta regelui de a merge împotriva otomanilor sub motivul că fiul său și ai altor boieri sunt ostateci la Istanbul, oastea lui este mică și aceștia nu ar mări cu mult numărul armatei polone­ze, că el consideră că mai mult ar ajuta pe polonezi, furnizându-le informații despre otomani.

În anul 1686, între Polonia și Rusia a fost încheiată „pacea veșnică” și Rusia a aderat la Liga creștină. Polonia caută să folosească potențialul militar al acesteia pentru a ocupa Moldova. În ianuarie 1687, polonezii au solicitat țarului trupe pentru a cuceri Chilia, Ismailul și Tighina. Dar cererea a fost respinsă. Zadarnice au fost și cererile lui Constantin Cantemir față de rege de a nu intra în Moldova, în 1687 polo­nii intrau din nou în țară, dar expediția a suferit eșec și de data aceasta.

Succese mai remarcabile împotriva otomanilor obțin trupele austriece care în august 1687 au ocupat Transilvania. Împăratul Leopold spera să-1 atragă de partea sa pe domnul Țării Românești, Șerban Cantacuzino, dar acesta amâna an­gajamentul formal de a se alia cu Habsburgii. În vara anului 1687, un corp de cavalerie condus de generalul Veterani a intrat în Țara Românească și a ocupat o serie de localități. Șerban Cantacuzino trimite la Veterani pe Constantin Brânco- veanu și, după negocieri îndelungate, Veterani părăsește Țara Românească (sep­tembrie 1687). Cu toate acestea, în primăvara anului 1688 s-a ajuns la o înțelegere de principiu între domnul muntean și imperiali. Șerban Cantacuzino se obliga să treacă de partea Habsburgilor numai în cazul când Imperiul Otoman va fi înfrânt. Pe 9 martie 1688, solii lui Șerban Cantacuzino au semnat un jurământ de supu­nere către Leopold I, act apreciat drept „formal și de circumstanță”, prestat „de nevoie”. După aceasta Șerban Cantacuzino trimite la Viena o solie pentru a trata condițiile „închinării” și aderării Țării Românești la Liga sfântă, dar pe 28 octom­brie se stinge din viață.

Noul domn Constantin Brâncoveanu continuă negocierile cu Habsburgii, dar caută să modifice esența lor. Însă solul trimis de domnul anterior nu a ținut cont de instrucțiunile lui Brâncoveanu și, conform vechilor instrucțiuni, a cerut de la Habs- burgi stăpânirea ereditară a Țării Românești și Moldovei pentru familia Cantacuzino și sprijin militar. Prin acordul încheiat la 20/30 ianuarie 1689, imperialii nu și-au luat niciun fel de obligații, pe când Muntenia trebuia să coopereze cu Austria pe plan militar, să întrețină trupele imperiale cu bani și provizii.

Victoriile obținute de Habsburgi (1686 - otomanii pierd Buda; 1687 - otomanii sunt zdrobiți la Mohaci; 1687 - Habsburgii ocupă Transilvania) asupra otomanilor îi silesc pe cei din urmă să se așeze la masa negocierilor. La începutul anului 1689, în capitala Imperiului Habsburgilor sosesc împuterniciții Porții, care propun împăra­tului să semneze pacea în baza principiului uti posidetis. Polonezii cer de la austri­eci ca la negocierile de pace să fie luate în considerație și pretențiile lor teritoriale, insistând să li se cedeze partea de nord a Moldovei până la Iași. Ulterior, pretențiile poloneze cresc: toate teritoriile dintre Nistru și Dunăre. La rândul său, Leopold cerea de la otomani să cedeze drepturile pe care turcii le-au avut până acuma în Moldova, Muntenia și Transilvania.

Negocierile de la Viena decurgeau destul de greu și în cele din urmă N. Mavro- cordat, reprezentantul Porții la tratative, a declarat că sultanul este gata să cedeze Poloniei și Austriei doar acele teritorii pe care ele le-au cucerit în timpul războiului. Deoarece propunerea nu a fost primită, negocierile au intrat în impas.

În noiembrie 1689 trupele imperiale intrau din nou în Țara Românească ocu­pând Bucureștii. Fiind asigurat că va primi provizii, bani și 1.500 de cai, imperialii se retrag din Țara Românească, dar concomitent, un alt corp de armată austriac, condus de generalul Heissler, intra în Muntenia prin Câmpulung și ocupa iarăși Bucureștii (decembrie 1689). Constantin Brâncoveanu se retrage din capitala țării și ulterior la o întrevedere cu Veterani domnul muntean îl asigură de credința sa față de Viena, însă nu poate trece deschis de partea împăratului, fiindcă este amenințat de tătari, care din clipă în clipă vor intra în țară. Heissler se retrage din Țara Românească.

Curtea de la Viena purta negocieri și cu domnul Moldovei, silindu-1 să accepte la 15 februarie 1690 semnarea unui tratat inegal. Constantin Cantemir se obliga să renunțe la suzeranitatea otomană și să jure credință împăratului, îndată ce trupele sale vor ajunge la Brăila sau Șiret. Tot în acest caz, el va furniza trupelor imperiale provizii și, la nevoie, îi va susține pe austrieci cu oaste, va informa pe imperiali despre mișcările tătarilor, pentru iarna în curs va preda austriecilor 25.000 de taleri, 100 de cai și 500 de boi, va acorda libertate deplină cultului catolic. Împăratul promitea că va apăra Moldova de dușmani, va depune toate eforturile pentru a elibera pe fiul domnului, ostatic la Poartă, va păstra acest tratat în taină, va respecta Biserica Or­todoxă și clerul, întărirea domnului pe viață, iar fiului mai mare - titlul de conte. În așa fel, Habsburgii lăsau deschisă problema domniei în Moldova după moartea lui Constantin Cantemir. Domnul urma să trimită 4 deputați pe lângă generalii impe­riali din Transilvania. Boierii erau asigurați că se vor bucura de aceleași privilegii ca și ceilalți nobili din Imperiu, dar de bir va fi scutită numai persoana lor, nu și moșia. În caz de război „pentru apărarea patriei”, boierii urmau să ridice armele. În sfârșit, Moldova trebuia să plătească împăratului un tribut, mărimea căruia urma să fie fixată ulterior. Însă austriecii nu reușesc să traducă în viață acest tratat. Su­ferind înfrângere pe câmpul de luptă (august 1690, Zârnești) și cedând presiunii diplomației poloneze, în vara anului 1690, împăratul formal renunță la Moldova în favoarea Poloniei.

În acest timp, amenințarea venea dinspre Polonia. Domnul Moldovei își dă sea­ma de ineficienta unei noi expediții în Moldova, de aceea, la 2 octombrie 1691, Con­stantin Cantemir se adresa lui Jan Sobieski cu rugămintea de a nu intra în Moldova, fiindcă „ai să-ți pierzi degeaba aceste oști”, dar față de moldoveni ar trebui să ai „un respect creștinesc”. Cu toate acestea, polonezii au invadat Moldova, dar campania a suferit eșec. Constantin Cantemir nu s-a împăcat niciodată cu faptul că polone­zii au ocupat câteva cetăți din nordul Moldovei (Neamț, Suceava, Câmpulung ș.a.). Domnul Moldovei s-a convins definitiv că „eliberarea” poloneză ar însemna de fapt ocuparea țării, de aceea el începe lupta pentru alungarea polonilor din țară, luptă pe care nu a dus-o la bun sfârșit, fiindcă în martie 1693 se stinge din viață.

În ce privește politica lui Constantin Brâncoveanu față de imperiali, el susține Poarta în intenția ei de a-1 instala principe în Transilvania pe Imre Thokoly, trezind prin aceasta nedumerirea lumii creștine. Căutând să-și refacă autoritatea știrbită, el reia corespondența cu Leopold și cu generalul Veterani, trimite la împărat o solie, îi primea bine pe reprezentanții împăratului care treceau prin București. Curtea de la Viena a apreciat la nivelul cuvenit strădaniile lui Constantin Brâncoveanu și pe 30 ianuarie 1695 el obține titlul de principe al Sfântului Imperiu, iar ulterior, dreptul de a cumpăra imobil în Brașov și construirea unei case la Sâmbăta de Sus.

Cunoscând bine intențiile polonilor, Brâncoveanu a intrat în legături cu noul rege, August al Il-lea, care intenționa continuarea politicii predecesoriilor săi de a ocupa țările române. Domnul muntean s-a declarat gata să înceapă ostilitățile împo­triva Porții numai în cazul când polonii vor ocupa Camenița, cetățile de pe Nistru și Bugeacul. Brâncoveanu s-a adresat direct și Moscovei, propunând țarului să trimită o oaste în Bugeac, asigurându-1 că moldovenii și muntenii îi vor susține pe ruși. Dar, pe de altă parte, țarul era informat că Brâncoveanu nu intenționa să se ridice la luptă împotriva otomanilor, deoarece avea frică de tătarii belgorodeni (Cetatea Albă).

Antioh Cantemir, de asemenea, era la curent cu planurile regelui polon. Pentru a nu admite ruinarea țării și incorporarea ei la Polonia, în 1698 domnul Moldovei trimite reprezentanții săi la rege cu rugămintea ca oastea polonă să nu intre în Mol­dova, ci să coboare spre Bugeac. Domnul promitea că îndată ce polonii vor cuceri Bugeacul, el se va alia cu Polonia în aceleași condiții ca și Lituania. Domnul Mol­dovei nu a neglijat nici relațiile cu Rusia, urmează exemplul domnului muntean, dar negocierile nu au nicio finalitate.

Între timp, trupele habsburgice desfășoară cu succes operații militare împotriva otomanilor și prin Tratatul din 28 iunie 1686 silesc Transilvania să recunoască su­zeranitatea împăratului Leopold I. La 2 septembrie 1686 trupele imperiale cuceresc Buda, iar pe 12 august 1687 otomanii suferă o înfrângere zdrobitoare la Mohacs, fiind săvârșită cucerirea întregii Ungarii. În aceste condiții, în august 1687, trupele imperi­ale intrau și în Transilvania. Prin tratatul semnat cu imperialii la 27 octombrie 1687, principele Mihai I Apafi a acceptat instalarea trupelor habsburgice în Transilvania. Autonomia principatului a fost știrbită, iar atribuțiile principelui reduse considerabil. La 9 mai 1688, generalul austriac A. Caraffa obține o declarație a nobilimii transil­vănene, conform căreia ei „de bună voie și îndemnați numai de râvna creștinească renunță la protecția otomană ... și sincer și cu bună credință primesc părinteasca ocrotire a Maiestății sale pentru ei și pentru urmașii lor din Transilvania”. Câteva zile mai târziu, la 13 mai 1688, Dieta a confirmat această declarație. Prin acest act suzeranității otomane în Transilvania i s-a pus capăt.

Habsburgii trebuiau să reglementeze raporturile cu nobilimea transilvăneană și să stabilească statutul politico-juridic al Transilvaniei. Cu acest scop, pe 4 decembrie 1691 a fost emisă așa-numita Diplomă Leopoldină. „Intențiile părintești” ale lui Le- opold sunt exprimate în 18 articole prin care se recunoșteau vechile legi și obiceiuri ale Transilvaniei, Directorului de stat suprem (guvernatorului - I.E.) i se vor da au­toritatea, poziția și prerogativele care i se cuvin, el trebuie să fie întotdeauna prezent în provincie, Transilvania urma să plătească un tribut de 50.000 de florini imperiali (taleri) în vreme de pace și 400.000 de florini renani pe timp de război etc. De rând cu altele au rămas nesoluționate două probleme majore: problema românilor transilvă­neni, care urmau să rămână în aceeași situație de până acum și problema principelui Transilvaniei.

În aprilie 1690 a decedat principele Mihai I Apafi. Fiul său, Mihai II Apafi era minor. Câțiva ani mai târziu (mai 1696) Mihai II Apafi a fost dus la Viena, iar peste un an el a renunțat la tronul transilvănean în favoarea dinastiei Habsburgilor, primind în schimb titlul de duce imperial și o rentă anuală de 12.000 de florini. Din acel mo­ment de iure, împărații Habsburgi devin adevărați stăpâni ai Transilvaniei.

Îndelungatul război al Ligii sfinte împotriva Imperiului Otoman sleise de puteri ambele părți. Imperiul Habsburgic, care cucerise întinse teritorii de la otomani, avea toate motivele să încheie pace. Țările Române urmăreau cu atenție desfășurarea eve­nimentelor, sperând ca în legătură cu încheierea păcii să se îmbunătățească și situația lor. Pretențiile teritoriale ale Rusiei erau ațintite asupra Kerciului, dar, neobținând nimic, în ianuarie 1699 plenipotențiarul rus P Voznițân a semnat cu Poarta un armis­tițiu pe 2 ani de zile.

La negocierile de la Karlowitz, problema Țării Românești nu a fost pusă. Po­lonezii insistau însă să obțină Țara Moldovei. În legătură cu această cerere, Ioan Neculce scria că otomanii au răspuns că „Țara Moldovei nu pot să o de, să le fie lor podani, că este volnică, că turcilor îi închinată, nu-i luată cu sabia”. Conform tra­tatului polono-otoman din ianuarie 1699, între cele două state urma să fie restabilit hotarul existent la 1672, înainte de cucerirea Cameniței de către turci. Garnizoanele poloneze staționate în orașele și cetățile Moldovei urmau a fi retrase și Moldova „în­treagă și liberă să fie”. Garnizoana otomană trebuia să părăsească Camenița, cetatea urmând a fi retrocedată Poloniei. Tătarii din Bugeac și alții care în timpul războiului au ocupat unele teritorii ale Moldovei urmau să le părăsească. Domnul Moldovei urma să fie în relații de prietenie cu regele Poloniei, atâta timp cât asemenea relații se păstrează între rege și sultan. Fugarii trebuiau retrocedați reciproc. Hotarul defi­nitiv între Imperiul Otoman și Polonia a fost stabilit conform tratatului de delimitare teritorială semnat în octombrie 1703 la Iagorlâc.

Sistemul de tratate de la Karlowitz a modificat „echilibrul de forțe” dintre ță­rile creștine și Imperiul Otoman în defavoarea otomanilor care au suferit importante pierderi. Pentru prima dată problema moștenirii Imperiului Otoman, pusă încă în secolul al XVI-lea (Papa de la Roma, 1519), a avut o realizare practică. Ea devine cunoscută de acum înainte ca „problema orientală”.

Loading...