Istorie

După semnarea păcii de la Karlowitz (1699), în Europa se conturează o nouă situație internațională. Imperiul Habsburgilor începe un îndelungat război pentru moștenirea spaniolă (1701-1710) și, temporar, caută să aibă liniște la hotarele sale de răsărit. Polonia, slăbită în urma operațiilor militare din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, destabilizată de puternice frământări interne, de lupta dintre diferite facțiuni pentru putere, de asemenea, renunță la planurile ei de instaurare a dominației în Țările Române. Imperiul Otoman era cuprins de haos politic, economic și finan­ciar. El a fost zguduit și de puternice răscoale care au izbucnit în Georgia (1703), Arabia (1704), Siria (1705) etc. Rusia, după semnarea tratatului de pace cu Imperiul Otoman (13/23 iulie 1700), începe un îndelungat război cu Suedia pentru ieșire la Marea Baltică (Războiul Nordic). „Problema orientală”, temporar, a fost abandonată de Moscova.

Nu erau stabile nici raporturile dintre cele două țări românești extracarpatice. Constantin Brâncoveanu urzea planuri de înlăturare a domnului Moldovei Antioh Cantemir și obține la Poartă mazilirea acestuia, în Moldova fiind numit un alt candi­dat al domnului muntean, Constantin Duca. Acțiunile de a supune indirect Moldova, precum și altele, au complicat propria situație a lui Constantin Brâncoveanu, care în primăvara anului 1703 era chemat la Poartă pentru a-și dovedi fidelitatea față de sultan. Cu toate eforturile depuse, călătoria spre Istanbul nu putea fi evitată. Pentru a-și asigura o bună primire în capitala otomană, Constantin Brâncoveanu trimite im­portante sume de bani și cadouri marilor demnitari de la Poartă. Ajuns aici, domnul muntean acceptă ridicarea tributului (la cele 280 de pungi se mai adăugau 240) și primește însemnele domniei de la sultan. Mazilirea lui Constantin Duca în Moldova s-a făcut tot cu concursul lui Constantin Brâncoveanu, fiind învinuit că ar fi stricat țara și s-ar fi „încumătrit cu solul Moschicescu” (E. Ukraințev) care, în septembrie 1700 a trecut prin Iași.

Zdrobirea trupelor suedeze de către ruși sub Poltava (27 iunie /8 iulie 1709) a atras după sine schimbări esențiale în orientarea politică externă a Țărilor Româ­ne. Carol al Xn-lea s-a retras în posesiunile otomane din dreapta Nistrului, lângă s.Varnița, unde și-a construit o cetate din lemn și pământ pe care a numit-o Stokhol- mul Nou. Domnul Moldovei Mihail Racoviță (1707-1709) s-a opus instalării la Iași a regelui suedez. Prin aceasta el a atras dușmănia regelui, care a contribuit la mazilirea domnului moldovean. Venirea lui Carol al Xn-lea în Moldova a acutizat relațiile ru- so-otomane. Petru I întrevedea posibilitatea unui nou conflict cu Poarta, cu atât mai mult că despre aceasta îi preîntâmpina pe ruși domnul Moldovei Mihai Racoviță.

Știrile sosite din Țările Române, referitoare la pregătirile otomanilor de război, l-au determinat pe Petru I să ceară de la otomani reconfirmarea tratatului de pace de la Constantinopol din iulie 1700, confirmare făcută în ianuarie 1710. Cu toate aces­tea, relațiile pașnice dintru Rusia și Imperiul Otoman nu s-au menținut mult timp. În august 1710, mare vizir este numit Baltaji Mehmed-pașa. El a luat o atitudine război­nică față de Rusia și, alături de han, o atitudine ostilă față de domnul Moldovei, care în noiembrie 1710 a fost mazilit și înlocuit cu Dimitrie Cantemir.

Pe 20 noiembrie 1710, Poarta a declarat război Rusiei. La o săptămână după aceasta, Petru Tolstoi și întreg personalul ambasadei ruse la Istanbul au fost arestați. Pentru a se asigura de un eventual atac din partea Habsburgilor, sultanul cere împă­ratului respectarea tratatului de pace de la Karlowitz. Cu aceste evenimente în istoria politică a Țărilor Române se deschidea o nouă pagină.

Sosind în Moldova, Dimitrie Cantemir avea și porunca Porții să-1 prindă pe Constantin Brâncoveanu și să-1 trimită la Istanbul. Dar porunca nu era finală: Cante- mir trebuia să aștepte reconfirmarea ei din partea Porții, reconfirmare care așa și nu a mai venit. În această situație, informează Ion Neculce, văzând că toți creștinii au speranțe în ruși a hotărât și el „a să agiunge cu creștinii”. Acțiunea era foarte riscantă, de aceea, sub motivul că dorește să-i informeze mai bine pe otomani despre intențiile rușilor, obține încuviințarea Porții de a trimite la ei solii. Dimitrie Cantemir a câștigat foarte repede autoritate în fața lui Petru I. El reușește să transmită țarului corespon­dența lui P. Tolstoi, aflat în închisoarea Edikule, iar la sfârșitul lunii decembrie 1710, solii lui Dimitrie Cantemir, Ilie Abaza și Ion Mirescu, erau la Kiev, unde s-au întâlnit cu Petru I și, probabil, au discutat relațiile dintre cele două țări. La începutul lunii ianuarie 1711, la Petru I a sosit un alt sol al domnului Moldovei, căpitanul Procopie Cunicovschi, care i-a promis țarului un ajutor de 20.000 de oșteni în cazul în care tru­pele ruse vor intra pe teritoriul țării. Astfel, pentru Rusia se crea o situație favorabilă în viitorul război cu Imperiul Otoman.

Pe 25 februarie, în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Kremlin a fost citit manifestul despre declararea războiului Imperiului Otoman. La 2 aprilie 1711 Petru I se adresa cu o scrisoare lui B.P. Șeremetiev, în care-i cerea să se întâlnească la Luțk, pentru a discuta împreună anumite probleme. Pe 13 aprilie, la reședința lui Petru I de la Luțk, a avut loc un „consiliu” la care s-a decis ca trupele ruse să ajungă la linia Nistrului nu mai târziu de 20 mai. În același timp, la Luțk se afla și un sol al lui Dimitrie Cantemir, vistiernicul Ștefan Luca, care a negociat cu țarul problema alianței cu Rusia. Rezultat al acestor negocieri a fost Diploma semnată pe 13 aprilie de Petru I și de contele G.I. Golovkin. Dar la „consiliul” amintit mai sus, textul Di­plomei, deci și problema alianței cu Moldova, nu au fost discutate.

Diploma din 13 aprilie 1711 nu prezintă un act final al negocierilor moldo-ruse, ci doar prima etapă a lor, în care este expus, în temei, punctul de vedere al țarului. Din textul Diplomei de la Luțk reiese cât se poate de clar că Dimitrie Cantemir și-a exprimat dorința să fie „sub protecția” țarului, care a acceptat să-l primească „sub apărarea” sa. Și dacă Dimitrie Cantemir urma ca la intrarea trupelor ruse în Moldova să se declare „domn supus” al țarului, aceasta nu semnifica decât că el „va fi sub pro­tecția noastră (a țarului - I.E.)”. Petru I declara prompt că „noi nu vom avea dreptul să punem domn în Moldova”, scaunul țării fiind întărit după dinastia Cantemireștilor. Țarul recunoștea că „după vechiul obicei moldovenesc, toată puterea cârmuirii va fi în mâna domnului Moldovei”, „domnul să aibă putere asupra tuturor și asupra fie­căruia dintre boierii moldoveni, după obiceiul dinainte, fără a reînnoi legiuirile lor”, domnul, ca și mai înainte, va stăpâni toate orașele țării și va încasa toate veniturile acelui principat, „boierii și toți supușii domniei Moldovei să fie datori a se supune poruncii domnului”, „toată legea și judecata să fie a domnului și fără hrisovul dom­nului nimic nu va fi întărit sau desfăcut de către măria noastră, țarul”. Cât privește conceptul teritorial, și el a rămas neschimbat în conștiința elitei politice moldove­nești: „Pământurile principatului Moldovei, după vechea hotărnicire moldovenească asupra cărora domnul va avea drept de stăpânire sunt cele cuprinse între râul Nistru, Camenița, Bender, cu tot ținutul Bugeacului, Dunărea, granițele țării Muntenești și ale Transilvaniei și marginile Poloniei, după delimitările făcute cu acele țări”. În acest sens, avem și prevederile Tratatului din 28 iunie 1711, pe care îl avem în re­dacția cronicarului Ion Neculce, tratat care stipulează destul de limpede conceptul teritorial al elitei politice moldovenești: „Țara Moldovei cu Nistru să-i fie hotarul, si cu Bugeacul și cu toate cetățile tot a Moldovei să fie”.

Din anumite motive, textul Diplomei nu a fost acceptat de Dimitrie Cantemir, care a purtat negocieri cu țarul, până când s-a ajuns la redactarea unui text final la sfârșitul lunii mai 1711. Textul tratatului a fost citit boierilor abia după 24 iunie 1711, când la Iași a sosit și Petru I.

Între timp și oastea rusă se apropiase de hotarele Moldovei. Încrederea că oastea rusă va obține victorie îl face pe Dimitrie Cantemir să invite trupele ruse să intre mai repede în Iași pentru a-1 apăra de tătari. La 1 iunie 1711, Dimitrie Cantemir întâm­pina corpul de armată din 3.000 de ostași conduși de G.I. Kropotov și detașamentul (500 ostași) de moldoveni conduși de Apostol Chigheci. Puțin mai târziu, conform lui N. Iorga - între 17 și 23 iunie 1711, Dimitrie Cantemir s-a adresat moldovenilor cu un manifest în care-i chema să se ridice la luptă împotriva otomanilor. Manifes­tul aducea la cunoștința populației că „țarul ne-a dat de știre nouă și altora pentru că oricine poartă numele de creștin să se suie călare și să se unească și el cu oștirea Măriei sale, iar care nu va voi, averile i se vor confisca”. Viitorii oșteni erau anunțați că domnul a primit bani de la țar pentru 10.000 de ostași. Acei care vor continua colaborarea cu turcii erau avertizați că-și vor pierde averile și „pedeapsa-i va fi tăie­rea capului”. Dacă „cineva din voi nu se va înfățișa în tabără până la 15 iulie, va fi pedepsit cu asemenea pedepse”.

La 24 iunie 1711, la Iași sosește țarul Petru I. Abia după aceasta Dimitrie Cante- mir anunță boierilor conținutul tratatului, care a fost discutat de ei. Conform Cronicii Racovițene, „după ce cetea logofătului un pont, întreba Dimitrașco-Vodă pre bo­ieri: bunu-i acest pont? Ei ziceau: bun; iară care pont nu era pre voia boierilor, ei răspundeau că nu-i bun, și de aci stau până așezau cum era mai bine”. Frag­mentul dat sugerează ideea că textul tratatului a fost chiar modificat în urma discuției lui de către boieri. Cu toate că boierii s-au pronunțat mai ales împotriva instaurării dinastiei Cantemir la scaun, în cele din urmă, la 28 iunie 1711, textul tratatului a fost semnat la Țuțora. Originalul tratatului semnat de domn și boieri nu este cunoscut. Conținutul lui (14 articole) îl aflăm în Cronica lui loan Neculce. Domnul și boierii au avut grijă să precizeze exact statutul Moldovei, situație exprimată în primul rând în titulatura domnului, care era „săninatul domn al Țării Moldovei samoderjețu (singur stăpânitor) și colegat (prieten) Țării Moskicești, iar nu robu supus”. Deci titulatura desemna puterea monarhică a domnului. Un alt articol prevedea restabilirea integri­tății teritoriale a țării: hotarul pe Nistru, Bugeacul și cetățile retrocedate Moldovei. Oastea rusă urma să se afle în cetățile Moldovei numai până „s-a întemee” țara, apoi „să lipsească oastea moschicească”. Era lichidat birul pe care Moldova îl plătea tur­cilor: „să nu de țara nici un ban”. Țarul nu avea dreptul să-1 mazilească pe domn, după moartea căruia „țara” urma să aleagă pe cineva din neamul lui. Domnul se obli­ga să aibă o oaste de 10.000 de oșteni, cu întreținere din vistieria rusă. Se limita strict posibilitatea răspândirii influenței Rusiei în Moldova. „Moscalii” nu aveau dreptul să primească dregătorii în țară, „nici să s-însoare în țară, nici moșii să cumpere”. Rusia se obliga să nu încheie pace cu otomanii, iar dacă acest lucru se va întâmpla și Moldova va rămâne iarăși „suptu stăpânirea turcească”, Dimitrie Cantemir urma să primească „2 părechi de curți” la Moscova, moșii și să fie întreținut până la moarte din vistieria statului rus. În cazul în care lui Dimitrie Cantemir „nu i-ar place” în Rusia, el primea dreptul să plece în oricare altă țară creștină.

Spre deosebire de Dimitrie Cantemir, domnul muntean Constantin Brâncovea- nu a promovat politica menținerii în scaunul domnesc. O cronică afirma că Constan­tin Brâncoveanu nu vrea să meargă nici spre o parte, nici spre alta, „ca să nu i se întâmple vreo greșeală, măcar că mulți îl îndemna să meargă la moscali, iar el nici cum nu vrea ...” Lui Brâncoveanu i-a reușit de minune să-și demonstreze fidelitatea față de Poartă, chiar și în condițiile când în noaptea spre 18 iunie, Toma Cantacuzino, comandantul armatei, trece cu câțiva însoțitori de partea rușilor.

Între timp oastea unită moldo-rusă începe marșul spre sud în întâmpinarea tur­cilor și tătarilor. Bătălia hotărâtoare s-a desfășurat lângă localitatea Stănilești. Forțele erau prea inegale. Turcii dispuneau de circa 180.000 de ostași, pe când oastea moldo- rusă număra circa 38.000 de oșteni. În timpul bătăliei, care pe 9 iulie a durat câteva ore otomanii au pierdut circa 14 mii de ostași, morți și răniți. Pe 10 iulie ienicerii refuză să atace tabăra moldo-rusă. Între timp, de la Petru I veni și propunerea de a semna pace. Cu toată împotrivirea regelui Suediei și a hanului tătar, marele vizir a acceptat să semneze tratatul de pace, lucru făcut pe 12 iulie la Vadul Hușilor. Con­form păcii, Rusia retroceda Porții orașele cucerite anterior (Azov, Taganrog ș.a.), părțile se obligau să nu intervină în problemele poloneze, comerțul reciproc, restitu­irea reciprocă a prizonierilor, Petru I s-a obligat să permită regelui Carol al XII-lea să plece în Suedia prin Polonia.

Un succes mai remarcabil îl obține generalul Ronne, care, în fruntea unui corp de armată de circa 12.000 de oșteni, asediază și cucerește orașul Brăila. Dar, fiind înștiințat de încheierea păcii, a părăsit orașul. Așadar, încercarea lui D. Cantemir de a înlătura suzeranitatea otomană cu ajutorul Rusiei a eșuat. Campania, slab pregătită, slab susținută, s-a terminat cu eșec.

După semnarea păcii, oastea rusă a părăsit Moldova, iar Dimitrie Cantemir, o parte din boieri și cca 4.000 de moldoveni au trecut cu traiul în Rusia. Ulterior, unii dintre ei au revenit în țară.

Starea de tensiune dintre Rusia și Turcia a mai durat câțiva ani. Carol al XII-lea refuză să părăsească Stockholmul Nou, de aceea Petru I nu respecta celelalte preve­deri ale tratatului de pace. Drept rezultat, în vara anului 1713, detașamente de turci și tătari au atacat cetatea lui Carol al Xll-lea de lângă s. Varnița și au distrus-o, iar regele suedez a fost trimis la Istanbul. După acest eveniment, în 1713, la Adrianopol, între Rusia și Imperiul Otoman a fost semnat un nou tratat de pace care, în temei, repeta clauzele tratatului din 1711.

Constantin Brâncoveanu, temându-se de oarecare bănuieli din partea Porții, re­curge la represalii împotriva Cantacuzinilor, care, anterior, au trecut de partea ruși­lor. Prin acest act sultanul trebuia convins încă o dată de fidelitatea domnului, care pedepsește pe acei care l-au trădat pe el și pe stăpânul din Istanbul. Cu toate acestea, situația domnului muntean nu se îmbunătățește. El este învinuit de trădare, legături tainice cu dușmanii Porții. Drept rezultat, Poarta hotărăște mazilirea lui. În martie 1714, reprezentantul sultanului a sosit la București cu porunca de a-1 aduce pe Con­stantin Brâncoveanu și familia sa la Istanbul. Supus unor torturi groaznice, Brânco- veanu și-a declarat în fața otomanilor toate averile sale și, pe 15 august 1714, domnul muntean, patru fii ai săi și vistiernicul Ianache Văcărescul au fost decapitați.

În anul 1714 a început un nou război otomano-venețian. Profitând de această si­tuație, în anul 1716, Imperiul Habsburgic declară război Porții. Austriecii obțin câteva victorii răsunătoare, otomanii sunt înfrânți la Petrovaradin (5 august 1716), și Timișoa­ra (septembrie 1716). În aceste condiții, o parte din boierii munteni în frunte cu Mihai și Constantin Cantacuzino s-au adresat comandantului suprem al trupelor imperiale Eugeniu de Savoia pentru a interveni în Țara Românească în vederea înlăturării suzera­nității otomane. În scurt timp, a fost ocupată Oltenia. Domnul Țării Românești, Nicolae Mavrocordat a fost prins de trupele imperiale. În aceste condiții, în Țara Românească intervin activ trupele otomano-tătare, care în noiembrie 1716 îl instalează în scaunul de la București pe Ioan Mavrocordat. În pofida acestui fapt, la 14 decembrie 1716, la Târgoviște a avut loc o adunare a boierilor austrofili care a hotărât promovarea politicii de apropiere de Austria și numirea unui alt domn în Țara Românească, pe Gheorghe Cantacuzino. Boierii munteni s-au adresat împăratului cu un memoriu în care cereau sprijin eficient în vederea înlăturării suzeranității Porții și alungarea otomanilor din principalele orașe (Brăila, Giurgiu, Turnu). Boierii se obligau să întrețină două garni­zoane imperiale, la București (2000 de oșteni) și Craiova (1500).

Sesizând primejdia care se abătuse asupra sa, Ioan Mavrocordat începe nego­cierile cu austriecii și reușește să-i convingă să-și retragă trupele la apus de râul Olt. În același timp, domnul muntean obține și retragerea trupelor otomane la sud de Dunăre, obligându-se să furnizeze austriecilor informații, în schimbul recunoașterii lui domn în Țara Românească. Succesul diplomatic al lui Ioan Mavrocordat este consolidat prin convenția încheiată cu Poarta la 24 februarie 1717, care prevedea evacuarea trupelor austriece peste râul Olt și în Transilvania, autoritatea lui Ioan Ma- vrocordat urma să se răsfrângă asupra a 12 județe din Muntenia, autoritatea austrie­cilor se va extinde asupra Olteniei, domnul va informa pe imperiali despre mișcările trupelor otomane, va trimite la Sibiu 100 de pungi cu bani.

Războiul austro-otoman a afectat și Moldova. O parte din boierime, nemulțumi­tă de politica promovată de Mihai Racoviță, trimit o solie la austrieci, care cere spri­jin militar pentru înlăturarea domnului și a suzeranității otomane. Drept rezultat al acestei adresări, un detașament de cca 300 de ostași austrieci trece Carpații și ocupă Cetatea Neamțului. Detașamentul imperial s-a bucurat de susținerea unei părți a mol­dovenilor. Întreg teritoriul dintre Carpați și Șiret nu mai asculta de Mihai Racoviță. La începutul lunii ianuarie 1717, detașamentul austriac ocupă Curtea domnească din Iași, domnul Mihai Racoviță a reușit să se retragă la Cetățuia și, în scurt timp, sosește ajutorul de la tătari. Austriecii intrați în Iași sunt nimiciți, câțiva boieri moldoveni, învinuiți de trădare, sunt executați.

Cu aceste evenimente, operațiile militare care ruinează Țările Române înce­tează. Între Imperiul Habsburgic și Poartă încep îndelungate negocieri de pace care finalizează cu tratatul de la Passarowitz (21 iulie 1718). Conform tratatului, hotarele Moldovei și Țării Românești dinspre Polonia și Transilvania rămâneau neschimbate. Oltenia și Banatul erau anexate de Habsburgi, învocându-se principiul uti possidetis. Populația Țării Românești, care în timpul războiului a emigrat în Imperiul Habsbur- gic, poate să se întoarcă la locurile de baștină. S-a prevăzut libertatea catolicismului în posesiunile otomane, libertatea comerțului, prinderea răufăcătorilor.

Așadar, războiul austro-turc nu a adus Țărilor Române decât ruină și pierderi teritoriale. Tratatul de la Passarowitz nu a asigurat o pace trainică în Europa de Sud- Est. Țările Române atrag o atenție sporită din partea marilor puteri ale timpului, Imperiul Habsburgic și Rusia țaristă. Doar Republica Polonă, istovită de războaiele anterioare cu otomanii, anarhia internă, amestecul străin în problemele interne, nu mai putea realiza oarecare planuri de anexiuni teritoriale. Astfel, rivalitatea polono- habsburgică pentru Țările Române, predominantă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, se schimbă într-o rivalitate austro-rusă. Dar ambele țări, și Rusia, și Aus­tria, își dădeau foarte bine seama că Imperiul Otoman încă este destul de puternic și că înfrângerea militară a acestuia se putea face doar prin unirea forțelor. De aceea, în anul 1726, între Rusia și Austria este semnată o convenție antiotomană, dar războiul împotriva Porții izbucni mult mai târziu, în octombrie 1735, cu o expediție a trupelor ruse împotriva tătarilor din Crimeea.

La 12 aprilie 1736, Rusia a declarat oficial război Porții. Scopul Rusiei în răz­boi a fost formulat de feldmareșalul Minih (1683-1767). Planul, expus lui Biron și comunicat împărătesei Ana Ioanovna, dezvăliua destul de limpede planurile impe­riale, cu indicarea clară a teritoriilor ce urmau să fie cucerite de la Azov și până la Constantinopol în următorii patru ani de zile: Azovul și Peninsula Crimeea, Moldo­va, Valahia și Constantinopolul.

În acest context internațional, orientarea politică externă a clasei politice din Țările Române a fost determinată de evenimentele anterioare. Cucerirea Transilva­niei, Banatului și Olteniei de către Habsburgi arăta destul de clar scopul Curții de la Viena - ocuparea Țărilor Române și transformarea lor în provincii imperiale. De aceea, în mod obiectiv, privirile clasei politice românești se îndreptau spre Rusia ortodoxă de la care așteptau libertate.

Operațiile militare din anul 1736, în general, au fost favorabile trupelor ruse, însă până la realizarea planului scontat, mai era încă departe. Rusia se adresează Austriei pentru a continua împreună războiul împotriva Imperiului Otoman. În ia­nuarie 1737, la Viena, reprezentanții Austriei și Rusiei au semnat o convenție care prevedea ajutorul reciproc în lupta împotriva otomanilor. Deja în această convenție a fost pusă sarcina intrării trupelor ruse în Moldova: dacă va fi posibil, prin Moldova de pătruns în interiorul teritoriului otoman și, în caz de necesitate, oastea rusă să se unească cu oastea imperială.

Ceva mai târziu, în martie 1737, a fost semnată declarația despre operațiile militare comune împotriva Turciei. în conformitate cu această declarație, la sfârșitul lunii mai, Austria a declarat Porții război și la începutul lunii iunie a început operați­ile militare pe teritoriul Țării Românești, reușind să ajungă la București. Constantin Mavrocordat, domnul țării, nu s-a aliat austriecilor. El s-a retras în sudul Dunării unde a obținut ajutor de la otomani, reușind ulterior să-i înfrângă pe austrieci în câ­teva locuri (Pitești, Perșinari).

Prin pasul Oituz, trupele imperiale (5.000-6.000) pătrund și în Moldova. Grigo- re Ghica se retrage în tabăra de la Țuțora, primește ajutor de la otomani, reușind să-și formeze o oaste de vreo 6.000 de oameni. Trupele imperiale s-au oprit la hotarele Moldovei, așteptând evoluția ulterioară a evenimentelor.

Intrarea Austriei în război a fost apreciată de Curtea de la St. Petersburg ca un motiv convenabil pentru a începe negocierile de pace în vederea realizării planurilor sale pe cale pașnică, fără pierderi materiale și umane. În fața pericolului ruso-austri- ac, Poarta acceptă negocierile de pace.

La 14 iulie 1737 instrucțiunile Sankt Petersburgului pentru solii ruși care urmau să meargă la negocieri cu otomanii erau deja elaborate. Râurile Cuban și Nistru tre­buiau să devină hotare stabile între Rusia și Turcia. Totuși, în continuare, documentul preciza că cererile teritoriale ale reprezentanților Rusiei urmau să depindă de mersul operațiilor militare. În legătură cu aceasta, a și fost pusă problema Moldovei și Mun­teniei: dacă turcii vor fi înfrânți, atunci trebuie ca și condițiile ruse să fie modificate și să se ceară răspândirea hotarelor până la Dunăre cu cererea Moldovei și Munteniei, ca ele să rămână cnezate deosebite și pe deplin independente față de Poartă, „deoa­rece sunt de aceeași credință cu noi, să fie sub protecția Măriei sale imperiale”. Solii ruși trebuiau să convingă Austria că Rusia nu pretinde la aceste teritorii, Moldova și Muntenia trebuiau să devină independente. În acest caz, și Austria nu trebuia să aibă pretenții teritoriale față de aceste două țări.

Cu asemenea planuri, reprezentanții Rusiei au sosit la Nemirov, unde pe 5 au­gust a început Congresul de pace. Solii ruși încearcă să convingă Sankt Petersburgul în absurditatea cererii Moldovei și Munteniei, cu atât mai mult că cea din urmă este ocupată de trupele habsburgice. Ei cereau învoirea ca în timpul negocierilor să numească numai de râul Nistru. În ce privește Moldova și Muntenia, reprezentanții Rusiei propuneau alipirea lor sau numai a Moldovei la Polonia.

Sankt Petersburgul a dat un refuz categoric. Noile instrucțiuni secrete solicitau solilor ruși din Nemirov să ceară Moldova și Muntenia, așa cum prevedeau instruc­țiunile din 14 iulie, dar nu ca o condiție sine qua non, ci cu intenția ca ulterior, în funcție de situație, cererea să poată fi mărită sau micșorată. În același timp, solii erau avertizați că Rusia nu dorește ca Moldova și Muntenia să nimerească în mâinile Austriei.

Primind noile instrucțiuni, la 8 august 1737, solii ruși înaintează reprezentan­ților Porții următoarele condiții: anularea tuturor tratatelor ruso-otomane semnate până acum; părțile tătărești: Kuban, Crimeea și celelalte până la Dunăre rămân în componența Rusiei; Moldova și Muntenia devin barieră între Rusia și Turcia, cu cnejii lor deosebiți, care nu vor depinde de nimeni și, în virtutea faptului că sunt de o credință, vor benefica de protecția Rusiei; sultanul să recunoască după țarii ruși titlul de împărat; retrocedarea reciprocă a prizonierilor; libertatea comerțului; menținerea bunelor relații între Poartă și Republica Polonă, în baza tratatului de la Karlowitz. Reprezentații Porții au apreciat aceste condiții „înrobitoare”, iar împuter- niciții Austriei au înaintat o notă de protest, declarând că prin acest pas Rusia le îm­piedică obținerea Moldovei și Munteniei. În continuare, Rusia și Austria micșorează substanțial cererile lor, dând de înțeles otomanilor că fiecare în parte este gata chiar și să încheie o pace separată în baza principiului uti possidetis. Dar reprezentanții Turciei au declarat că ei nu sunt împuterniciți să cedeze teritorii și au nevoie de noi consultări la Poartă. La 25 august reprezentanții Porții au părăsit Nemirovul, unde urmau să revină peste 40 de zile. Așteptările au fost însă zadarnice. Negocierile de la Nemirov au eșuat. Conform informațiilor lui Ioan Neculce, un anumit rol a avut în aceasta și domnul Moldovei Grigore Ghica, fratele lui Alexandru Ghica. Și, sar­castic, cronicarul notează: „Că ave Grigore-Vodă mare jeli și frică, c-or lua creștinii țara, ce nu numai el, ce și grecii lui și n-or ave ce stăpâni și ce mânca la Țarigrad”. Totuși factorul determinant părea fi cel militar, otomanii reușind să obțină mai multe victorii asupra trupelor Habsburgilor. În toamna anului 1737, trupele austriece au fost izgonite din Muntenia și Oltenia.

Acest final al negocierilor de la Nemirov necesita reluarea operațiilor militare împotriva Imperiului Otoman. În primăvara anului 1738, Viena și Sankt Petersburgul au semnat o nouă convenție militară potrivit căreia Rusia trebuia să desfășoare ope­rații militare în direcția Nistrului și Crimeii. Conform planului, oștile ruse trebuiau să treacă Nistrul, să dea o bătălie sau să ocupe Benderul. Dar în 1738, trupele ruse nu ating linia Nistrului.

În luna mai 1739 a fost semnată o nouă convenție ruso-austriacă care prevedea continuarea operațiilor militare împotriva Porții. Vara anului 1739 aduce noi succese trupelor ruse. La 18 iulie detașamentele de avangardă ale armatei ruse încep trece­rea Nistrului. Domnul Moldovei Grigore Ghica cu o oaste de cca 5.000 de oșteni a încercat să împiedice mișcarea detașamentelor de avangardă rusești spre Hotin, dar zadarnic. Otomanii suferă înfrângere la Stăuceni și garnizoana turcă din Hotin pără­sește cetatea.

Comandantul suprem al armatei ruse Minih privea Moldova ca un stat dușman, de aceea oastea lui prăda satele din țară. Minih informa Sankt Petersburgul că în pofida faptului că satele sunt foarte bogate, niciunul din ele nu rămâne întreg, pâinea semănată se folosește zilnic drept furaj, iar ce nu se reușește se distruge (mononuM). Abia pe 4 august Minih a dat un nou ordin armatei sale: satele volohe (românești) să nu fie arse, deoarece acești volohi au promis să asigure oastea noastră cu carne și provizii, dacă le vor fi păstrate satele, să fie arse numai satele lipcanilor care vor fi arătate.

În condițiile când oastea rusă începe marșul spre Iași, Grigore Ghica numește doi caimacami și se retrage din capitala țării spre sud. Între timp, o delegație de boieri moldoveni sosesc la Ștefănești și se adresează rușilor cu rugămintea ca țara să fie declarată „independentă”, sub protecția Rusiei. În calitate de comandanți de polcuri în oastea rusă erau doi fii ai lui Antioh Cantemir, Constantin și Dumitrașcu. La 2 septembrie 1739 Constantin Cantemir intră în Iași și, după informația lui Ioan Neculce, „i-au ieșitu înainte mitropolitul și cu caimacanii și cu alți boieri care să mai tâmplasă, și călugări, și negustori din laturea târgului, despre Muntenime, și i-au închinat cheile țării și steagurile slujitorilor. Și s-au împreunat cu mare bucurie ș-au purces pen Eșu”.

La 3 septembrie, în Iași a intrat comandantul suprem al oștirii ruse Minih. Peste câteva zile, la 5 septembrie 1739, între boierii moldoveni și Minih a fost semnat un tratat alcătuit din două părți a câte 12 articole fiecare. Prima parte cu­prinde obligațiile Moldovei, a doua - doleanțele boierilor moldoveni. Mă voi opri la examinarea doar a acelor articole care determinau viitorul statut politico-juridic al Moldovei.

În primul articol al primei părți a tratatului, boierii moldoveni o recunosc pe Ana loanovna „preamilostiva și prezenta doamnă a noastră”. Țarina urma să „primească și să cinstească” pe locuitorii Moldovei „ca pe propriii supuși credincioși”. În felul acesta, spre deosebire de tratatele examinate anterior, dreptul țării de a-și alege domn a fost ignorat. Era încălcat grav ceea ce Dimitrie Cantemir numea „sămnul vredniciei și slobozirii: puterea monarhicească...” - criteriul esențial al ființei statale a Moldovei.

Prin articolul II, boierii moldoveni și slujitorii cultului se declarau sub protecția împărătesei și „observațiile ei juste ca pe legile noastre le acceptăm”. Drept răspuns Minih a notat pe textul tratatului că ei se vor simți „supuși fericiți ai Măriei sale imperiale”.

Articolul IV încă o dată indică faptul că boierii moldoveni renunțau la institutul domniei - veniturile publice ale țării de care, până acum, dispunea domnul țării erau transmise Anei loanovna.

Conform articolului V, boierii se obligau să nu întrețină niciun fel de corespon­dență cu dușmanul Măriei sale, și dacă „din țara dușmană” le vor sosi anumite infor­mații, vor informa despre aceasta pe „împuternicitul Măriei sale Imperiale”. Deci, observăm că în Moldova trebuia să fie și un împuternicit imperial, funcțiile căruia nu sunt determinate în prezentul tratat.

Partea a doua a tratatului cuprinde doleanțele părții moldovenești. În primul articol boierii cereau ca, în calitate de supuși ai Rusiei, ei să se bucure de aceleași libertăți, privilegii și prerogative de care se bucură ceilalți supuși ai împărătesei. Minih consideră că această chestiune nu este de competența sa și o lasă la hotărârea Sankt Petersburguiui. El promite doar să emită un ordin pe armată ca să nu se facă acestei țări nici cele mai mici presiuni.

În articolul 2 boierii cereau ca dregătoriile lumești și ecleziastice să fie date oamenilor aleși dintre moldovenii care le merită. Și această chestiune este lăsată de Minih pentru rezolvare Sankt Petersburgului. loan Neculce consideră că articolul a fost acceptat de Minih în sensul că „moscal, grec sau alți oameni străini să nu încapă nici la o dregătorie în țară, numai cu neguțătorii”.

Prin articolul 5 boierii cereau ca moldovenii ce urmau să fie pedepsiți - să fie judecați conform legilor locale. Minih acceptă aceasta.

Astfel, practic, se încheie șirul articolelor care determinau viitorul statut po- litico-juridic al Moldovei. Din ele reiese destul de limpede că, în cazul realizării tratatului, Moldova urma să devină o simplă provincie rusească, cu o umbră palidă de autonomie. Cronicarul Ioan Neculce ne informează că boierii au fost impuși să semneze tratatul: „Aceste ponturi au dat Meneh boierilor și au dzisu că, de n-or pri- imi, a da foc tîrgului. Și i-au făcut cu de-a sila de-au iscălitu, că se tîmplasă și boieri de nu s-învoie. Și au iscălita toț”.

Tratatul semnat de boierii moldoveni și comandantul suprem al armatei ruse Minih trebuia ratificat de Ana loanovna. Dar până la aceasta nu s-a mai ajuns. La 21 august/1 septembrie 1739 Austria și Imperiul Otoman au semnat la Belgrad pace, tratatul fiind ratificat la 7(18) septembrie. La 12 septembrie 1739, Minih primește ști­rea despre încheierea păcii separate dintre fostul aliat - Austria și Imperiul Otoman. Ieșirea Austriei din război și primejdia unei năvăliri din partea Suediei au silit Rusia să înceteze operațiile militare și în octombrie 1739 oastea rusă părăsește Moldova. Tratatul din 5 septembrie 1739 a rămas literă moartă.

Războiul din 1735-1739 a adus mari pierderi. Hotarele Rusiei ajung la râul Bug. Moldova a fost ruinată, o bună parte din populație, mai ales din ținutul Hotinului și Cernăuți a fost transferată pe pământurile rusești. În legătură cu acest moment, tri­misul Suediei la Poartă von Hopkins, într-un raport din anul 1742, menționa că rușii, sub motivul că otomanii au luat prizonieri ruși, au ridicat din Moldova 15.000 de familii pe care le-au dus în Rusia. Cu toate intervențiile domnului Moldovei, doar o parte au revenit în țară, mulți dintre moldoveni nu au mai revenit la baștină. Câștigul țării a fost mic și de scurtă durată. Din Cronica lui loan Neculce aflăm că „au vinit poruncă la Grigore-Vodă cum că au dat Hotinul în sama lui. Și în cetate șide pașa, iar den afară n-ave treabă măcar o palmă. Și au trimis pre Lupul sărdariul pârcălab la Hotin”.