Recenzor: Dicusar Constantin – Student Istorie (II)
Carte: Filosofia istoriei : Suport de curs.
Autor: Dodu Dumitru - Licențiat în istorie, Universitatea Pedagogică de Stat "Ion Creangă", apoi studii de masterat în filosofie și doctorat la Universitatea de Stat din Moldova. Doctor în filosofie, conferențiar universitar, actualmente este şeful Departamentului Filosofie şi Antropologie USM.
Date tehnice a cărții: Cartea a apărut în contextul necesității determinării sensului istoriei; modelele de interpretare a procesului istoric; modelele de cunoştinţe istorice şi specificul obiectului de cunoştinţe istorice. A apărut sub egida editurii CEP USM, are 148 pagini.
Genul cărții: Istoria ca reper filosofic.
Tema abordată: Evoluția echivocă a discipinei istorice de-a lungul istoriei. Lipsa aspectului de obiectivitate a disciplinei istorice
Comparație cu alți autori: Voltaire, Despre filosofia istoriei, Changuion, 1765.
Audiență: Cartea se adresează publicului din domeniul științelor istorice, studenților în special, fiindcă vorbim de un suport de curs, cât și specialiștilor din domeniul filosofiei
Alcătuire: Cartea este alcătuită din Introducere, și 8 capitole numite teme.
Descriere: În primul capitol autorul vorbește despre paradigmele cunoașterii istorice și interpretarea istoriei în diverse perioade, fie antică, fie medievală, modernă sau contemporană. În capitolul doi autorul vorbește despre timpul și spațiul istoric, cu concepții ciclice referitor la timp și spațiu. În capitolul trei autorul vorbește caracterul istoric al popoarelor ca expresie a dramatismului dezvoltării sociale, cu abordări referitor la balcanizare. În capitolul patru autorul vorbește despre confluența politicului și istoricului, unde tratează faptul istoric, interpretarea faptelor istorice. Politica a însoțit încă de la începuturi, istoria umanității, începând de la acele triburi genticilo-tribale, și terminând cu societatea modernă și cea contemporană, care se complexează prin diversitatea reglementărilor de raport interuman. Aici vorbim de rapoarte fiscale ca îndatoririle, rapoarte economice, prin stabilirea unor relații de piață, ca cele de interschimb, export, import. Viața umană devină mai complexă, prin urmare și necesitățile ei cresc. Politicul se adaptează situației pentru a servi cetățeanul fidel și responsabil. În capitolul cinci autorul menționează despre conștiința istorică, cu tot ce ține de problematizarea conștiinței istorice. Are loc separația puterilor în stat, iar de aici se perfecționează și instituțiile statului, avînd și angajați performanți, acceptați strict pe baza meritocrației promovată de Napoleon, dar și de filosoful Platon. Și pe plan politic avem de-a face cu aceeași tendință propagată de filosofia istoriei, și anume evoluția. Evoluția unui regim politic, de la despotism la democrație, de la teocrație la laicism, de la despotism luminat la bolșevism etc. În capitolul șase autorul tratează unitatea și diversitatea proceselor istorice cu interpretări și analize din mai multe perspective, sociale, politice, materiale. Interpretarea proceselor social-istorice din perspectiva clasică și contemporană face o retrospectivă asupra a ceea ce a fost, și ce ceea ce este în prezent. Fără a avea o imagine din trecutul civilizațional al lumii, nu putem să ne privim drept acei reprezentanți ai unei epoci, cea contemporană. Până la urmă, pentru a înțelege unele procese din prezent, trebuie să întoarcem capul și în trecut. Din punct de vedere material, avem în vedere lucrurile organice care l-au însoțit pe om de-a lungul perioadelor, fie că vorbim de hrană, pășune, spații silvice etc. În capitolul șapte autorul discută despre mondializarea și interacțiunea civilizațiilor, unde dezbate pe larg stabilirea relațiilor între civilizații. Aici sunt subliniate relațiile care se stabilesc între state, de fapt la acele interlegături durabile sau mai puțin. Menținând anumite relații de o aumită natură, statele se prind în acel cerc al globalizării. În sfârșit, în capitolul opt, autorul vorbește despre procesele civilizatorii contemporane, unde vorbește despre omul contemporan, cu toate probleme sale sociale, în diverse contexte. Aici, după autor, civilizația umană resimte o criză acută a valorilor, nici măcar nu se află în căutarea unora, iar dacă își găsesc o esență în anumite lucruri, problema se pune nu pe chestiunea unor valori interumane, ci pe tendința valorizării unor elemente mai puțin culturale. Această criză a fost amplificată de tendințele individualiste exacerbate în societate, fapt care i-a făcut pe oameni să abandoneze acel spirit dacă nu colectivist, cel puțin al celui solidaritar. O altă problemă a contemporaneității subliniată deja de foarte mulți cercetători o reprezinta transformarea. Transformarea o echivalăm cu ceea ce am cunoscut în istorie drept evoluție. Transformările care se produc în secolul XXI preocupă mai multe voci. Mulți sunt foarte îngrijorați în legăturile cu unele procesele care au loc în societate, alții vorbesc despre anumite planificări iraționale în raport cu evoluția noastră istorică actuală. Direcțiile în care merg societățile, ridică problema evoluțiilor sale însăși. Cronologic acest proces nu poate fi stopat sau compromis de activitatea umană, care oricum se va succeda într-un fel sau altul, prin progres, cunoaștere, violență, autoanihilare, pregătirea terenului pentru alte mișcări umane etc. Se va discuta activ despre transformarea orașului hiperurbanizat și mecanizat, și cum acesta își va putea întinde tentaculele în jurul globului. Problema abordată este, dacă Ecumenopolisul – orașul mondial după A. Toynbee, se va naște într-adevăr, atunci omenirea, creatorul acestei comunități, va ajunge stăpân sau victimă. Se va vedea dacă omenirea va ști să ia la timp și, în mod eficient, măsuri pentru structurarea Ecumenopolisului, astfel încât să corespundă dorințelor și necesităților oamenilor, înainte ca aceste structuri se vor stabiliza, devenind un fapt împlinit ireversibil. Megapolisul tinde să se substituie Ecumenopolisului.
Într-un alt context aspectul spiritual a fost foarte mult dezbătut de către cercetătorii și savanții din domeniul științelor istorice, filosofice. La început au fost miturile, care generalizându-se în idei, au creat dogmele. Credința s-a extins de la un grup de propagatori obscuri, la întregi comunități umane, și de la comunitățile umane, la întregi civilizații și state, transfrontaliere. Atât de influentă a fost religia pe continente, acesta spunându-și inevitabil cuvântul în toate sferele vieții umane, iar istoria a fost profund influențată de aceasta, începând cu paleoliticul mijlociu, și până la renaștere, și epoca iluministă. În funcție de duritatea tradiționalistă a unor zone, religia și astăzi reprezintă ultimul cuvânt la care se apelează în treburile societății.
Conținut: Autorul, referindu-se la colosalitatea subiectului istoriei, dă o notă relativă și tranșantă despre posibilitatea ca omul să cunoască toată istoria. Cercetarea istoriei depline depășește o întreagă viață omenească. Pe tot parcursul operei, autorul face referire la controversalitatea obiectului istoriei, în special la periodizarea relativă, unele cauzalități, faptele istorice. De asemenea autorul se referă la disciplina istoriei, și denumirea sa eponimă, care se trage din însăși metodele de cercetare, istorice. Voltaire definea filosofia istoriei drept istorie critică tocmai fiindcă aceasta analiza cu tăgadă, controversele și nelămuririle istorice. Autorul tratează obiectul istoriei, pe care îl trece prin perioadele istoriografiei Greco-romane, și observă lipsa unui concept vechi bine statornicit a istoriei ,și mai degrabă un fenomen de apariție modernă. În perioada dogmatizării religioase (medieval) istoria avea mai degrabă un caracter teologic, deci nu poate fi pusă drept o disiplină științifică, ce provine din această perioadă. Se folosește de argumentele unor filosofi români pentru a demonstra că istoria respectivă, de fapt nu este o istoriei ca subiect științific, ci face parte din cultura Greco-romană. Autorul consideră filosofia clasică a Epocii Moderne drept una istoricistă, cu înclinații strict istorice. Pune la îndoială istoria provenită din Egipt în sens științific. Pentru vechii indieni, istoriografia nu reprezenta o semnificație deosebită, în raport cu ceea ce reprezintă gândirea lor filosofică și religioasă, creativitatea și rafinamentul artei. De asemenea, vechii chinezi vedeau în istorie un extract din care puteau obține numai lucrurile pozitive ale trecutului lor. Totodată, autorul remarcă că grecii, fiind conștienți că istoria se poate repeta, îi considerau pe oameni, capabili să-i schimbe cursul. Primul care combină cauzalitatea cu evenimențialitatea este Tucidide, care analizează nu doar faptic desfășurarea evenimentelor, precum o făcea Herodot. Pentru acei oameni din preistorie, dar și din perioadă post-christiană medievală, istoria era o rutină zilnică a unor desfășurări de evenimente, și nu o înșirare de fapte. Perioada creștinismului fanatic a schimbat conținutul istoriei, i-a imprimat un temperament de preocupare asupra vieții de apoi. Odată cu trecerea la modernism, și istoria, ne spune autorul, se schimbă, fiind înlocuită de un set de valori raționaliste. Prin urmare, remarc o adaptare comodă a istoriei la circumstanțele evenimentelor petrecute în fiecare perioadă a vieții. O data cu perioada iluministă, crește simțitor si spiritul positivist pentru istorie. Iluminiștii prin spiritul lor futurologic, prevăd o istorie a optimismului, cu oameni politici corecți. În final, autorul vede în istoricism, drept moment definitoriu al filosofiei istoriei din perioada modernă, ce se caracterizează prin: încrederea în existența unei necesități istorice (ceea ce pune în mișcare istoria), încrederea în existența unor legi obiective ale istoriei (care pot fi cunoscute), încrederea că aceste legi pot fi descoperite, încrederea că în baza cunoașterii acestor legi poate fi prevăzută dezvoltarea în continure a istoriei omenirii. Dn profesor Dodu sublinia aici contribuția lui Kant care spunea că Istoria Universală este ceea ce poate fi realizat doar prin uniunea cunoștințelor istorice și a spiritului filosofic, ele trebuie văzute nu numai din exterior, dar și din interior. ,,Istoria presupune un plan, în ea se observă un progres, în ea se poate vedea ceva ce apare și se dezvoltă neschimbat”. ,,Obiectul ce se dezvoltă în cadrul procesului istoric este raționalitatea omului, mijlocul prin care se realizează istoria este iraționalitatea omului, pasiunile, egoismul.’’ Johan Schiller susține că istoria prin cunoașterea sa, nu te poate duce mai departe de prezent, nicidecum în viitor. Viitorul stă la dispoziția creatorilor și filosofilor. De asemenea, vom vedea că pentru istoria îndepărtată nu exista o teză, o antiteză și o sinteză, adică societatea făcea totul printr-un instinct orb. Odată cu dialectica hegeliano-marxistă se trece la înțelegerea faptelor, cunoscând cauzele a ceea ce s-a întâmplat sau anume așa cum s-au întâmplat. Hegel, în ideile sale despre istorie spunea că aceasta reprezintă, de fapt, istoria gândirii. ,,Evenimentele istorice sunt cognoscibile pentru istorie, tot ce se întâmplă în istorie se produce după voința omului.” Nietszche, dintre toți filosofii, este cel mai tranșant când vorbește de istorie: ,,excesul de istorie anihilează umanul”. Acesta spunea că depinde foarte mult de starea de spirit și de intenția unui istoric de a reda istoria. Cât despre disciplina filosofia istoriei, autorul prezintă ideea lui Voltaire, unde acesta din urmă o prezenta drept disciplina care se ocupă, sau cel puțin încearcă să se ocupe de stabilirea acelei legături între diversitatea fenomenelor istorice. La instituționalizarea acesteia au contribuit diverși gânditori europeni, precum G. Vico, Condorcet, Turgot. Aceștia au o părere critică față de tot ce înseamnă idealizare și hiperbolizare științifică a unor adevăruri în fapt subiective. Exagerările reprezentărilor despre antichitate, orgoliul națiunilor, orgoliul savanților, stereotipizarea unor idei. Deci, vedem cât de simplu este să te miști de la ceea ce numim obiectiv la ceea ce numim subiectiv. Istoria, ca și omenirea, reprezintă un proces evolutiv, influențată la rândul ei de alte evoluții, ca cea economică, socială, politică, și în general a vieții umane. În secolul XX, evoluția istoriei, influențată de marxism, se află în căutarea unor valori de sprijin. În funcție de perioadele de timp, dar și în funcție de autorii exponenți ai acestora, istoria este analizată sub diverse forme, a artei, a evoluției, a logicii evenimențiale etc. Cercetarea raporturilor dintre civilizații reprezintă un proces esențial al filosofiei istoriei, exprimat plenar de către Toynbee, K. Jaspers. Jaspers vede în istorie un proces evolutiv, unitar și distructiv. Pe ruinele unor civilizații, apar altele noi, dar în esență procesul continuă să evolueze, fie spre unitate, fie spre dispersare, dar nu încetează niciodată, e ca valurile mării. Lumea a tins mereu spre unificare. Unificarea eforturilor de muncă, a uneltelor, a piețelor, a capacităților de producție în general, a capitalurilor, a ideilor, a mișcărilor naționale, a popoarelor. Unificarea nu are de-a face cu individualismul, individualitatea și alte derivate de-ale sale. Individualismul a însemnat doar o autoperfecționare proceselor și abilităților individuale. Abilități în arta meșteșugitului, a comerțului, a speculei, a abilităților profesionale care califică omul într-un domeniu în care coexistă cu ceilalți (bresle, calfe, uzine, instituții, frății). De aici ne ducem spre ceea ce numim social. Aici încadrăm societatea, comunităție gentilice, comunitățile feudale, ateniene etc. Chiar dacă acest element pare a fi cel mai unificator, totuși istoria ne oferă exemple concrete de diferențiere socială în funcție de censul de avere, a influenței de grup, a autorității militare, ecleziastice, politice. Sărind cu pași mari peste epoci, vedem o altă față a ceea ce numim contemporaneitate. Aici, societatea este guvernată nu doar de instituții, ci și de legi, de legi care guvernează alte legi, de instituții care apără drepturile omului, de drepturi ale omului stipulate atât în legile naționale, cât și în cele internaționale. Autorul face o paralelă perfectă între acest spirit colectivist specific Orientului, manifestat prin grijă față de grup, familie, gintă, clasă socială, și Occidentul care este posedat de egoism, individualism, pedanterie, pragmatism și pe alocuri lenevism. Toate aceste aspecte nu sunt altceva decât consecința unor epoci care a influențat major lumea, schimbându-i mentalitatea asupra lucrurilor din jur, credința despre sine și despre aproapele său.
Concluzie/trăiri: În cadrul lecturării cărții, cititorii vor putea vedea și alte, diverse puncte de vedere venite din partea unor filosofi și teoriticieni ca Kant, Nietszche, Heidegger, W. Diesthey, Collingwood, B. Croce, Rickert, Xenopol, Iorga, Pârvan, K. Marx. Engels, C.M Kantor, Platon, Aristotel, Palibius, Tacitus, R. Aron, W. Dilthey, C. Noica, L. Blaga, C. Zamfir, L. Goldmann, C. Levi-Straus, Gadamer. Concluziile la care am ajuns, urmare a studierii sau lecturării acestei cărți de referință este că noi, acum, ca societate contemporană, rămânem a fi produsul unor instituții sociale, pe când în epocile precedente, instituțiile erau produsul a ceea ce reprezenta omul, în comun și în particular, în funcție de ce își aroga. Toate acestea, luate în comun cu evoluțiile istorice continue, argumentate constant mai sus, relevă de fapt continuitatea noastră umană, într-un proces mai mult sau mai puțin idealizat, mitizat, care se împletește cu un logic proces al devenirii umane. Pentru noi, cei de astăzi, este important să conștientizăm importanța schimbărilor care apar în evoluția noastră umană. Adaptabilitatea umană este cheia succesului la aceste schimbări fulminante în varii domenii, influențate de globalizare, digitalizare, schimbarea unor paradigme în viața de zi cu zi.
Cartea în sine, dacă ar fi să-i dau o apreciere pe o notă filosofică, reprezintă cel mai lung metraj scurtmetraj. În doar 148 de pagini, autorul a intercalat o multitudine de teorii, de diversă natură. Cred că este cea mai de succes lucrare, axată pe studiul filosofiei istoriei.