Inițial, vom evidenția câteva trăsături definitorii de ordin istoric și social-politic ale arealului Lumii Antice: 1) Perioadei Antice a precedat perioada preistorică a civilizației umane, numită și „tinerețea lumii”, caracterizată, de regulă, prin formula homo faber - „omul făuritor” vizavi de sintagma homo sapiens - „omul cu rațiune”, dimensiune specifică civilizațiilor antice și societăților ulterioare. 2) Antichitatea este cea de-a doua epocă a istoriei civilizației umane, începând în jurul a. 3000 î.Hr. (când a fost inventată scrierea cuneiformă) și a durat până în sec. V-VI d.Hr. (a. 451 - Soborul de la Halkindon - creștinismul devine religie de stat; a. 476 - căderea Romei, și a. 529 - închiderea școlii neoplatonice și celei neoaristotelice). 3) Antichitatea se împarte convențional în trei mari faze / stadii de dezvoltare: a) etapa timpurie / veche (perioada în care s-au dezvoltat marile civilizații în Africa, Mesopotamia și în Orientul îndepărtat; b) etapa clasică (începe în a. 776 î.Hr. odată cu prima Olimpiadă din Grecia Antică, continuă cu sec. V. - „secolul de aur” al lui Pericle, și se termină odată cu apariția creștinismului - sec. I d.Hr.; c) etapa târzie (atacurile „barbarilor” asupra Imperiului Roman, adoptarea creștinismului ca religie a împăraților și diviziunea lui între Imperiul din Est și Imperiul din Vest, așa încât i-au naștere Evului Mediu și Europa creștină). 4) În toate societățile antice, cu excepția Japoniei și a țărilor Levantului (Siria, Liban și Palestina), predomina sistemul sociopolitic neierarhic, numit și „mod de producție asiatic” (K. Marx), „societăți hidraulice” (K. Wittvogel) sau „mod de producție tributal”. 5) Apar și se dezvoltă credințe politico- religioase, doctrine religioase despre putere, stat și drept care declarau lumea ca o întruchipare a „voinței lui Dumnezei” și decreta ideea că puterea de stat este în esență divină. 6) Împotriva ordinii social-politice și economice existente s-au ridicat forțe sociale, căutând să înlăture această ordine, se înfiripează treptat unele concepții politice, filosofice și etico-morale, adică o anumită luptă pe planul conștiinței sociale, politice, juridice, morale prin activitatea unor gânditori apropiați de doleanțele clasei inferioare și celei superioare ale societății. Cu alte cuvinte, apariția primelor lăstari ai gândirii politice se afla în strânsă conexiune cu lupta forțelor sociale pentru dezvoltarea societății ca atare (a meseriilor, comerțului, etc.), pentru o justiție socială dreaptă și pentru afirmarea noilor cunoștințe științifice despre natură, om și societate.
Este știut faptul că structura economico-socială și politică a societăților din Orientul antic a generat controverse în legătură cu definirea ei. Cea mai populară sintagmă a acestor societăți a fost aceea de „despotism oriental”, iar în ce privește organismul socioeconomic, așa cum s-a menționat mai sus, - de „mod de producție asiatic”. În același timp, societățile antice au căpătat și denumirea de „mod de producție tributal”, pornindu-se de la o caracteristică a repartiției economice, iar alți autori le-au botezat „societăți hidraulice” (ele erau așezate de-a lungul marilor fluvii), subliniind și caracteristica politică a acestora: un centralism totalitar. Esența regimurilor politice din aceste țări poate fi exprimată prin conceptul de teocrație, întrucât tot ce se întâmplă în societate era considerat a fi rodul voinței exprese a conducătorului (faraon, rege, împărat), în fond însă teocrația nu reprezenta un regim propriu-zis funcțional, pentru că acest regim era manipulat și exercitat de clerici, astfel încât prin teocrație se poate înțelege hierocrație (formă de conducere a societății primitive și feudale în funcție de obiectivele spirituale ale unei confesiuni).
Din punct de vedere istoric, condiții favorabile pentru crearea primelor teorii, doctrine și concepții politice se constituie în procesul desacralizării elementelor mitologice și al raționalizării gândirii. Pentru prima oară asemenea condiții apar în procesul evoluției statelor Orientului antic începând cu mileniul I î.Hr. Gândirea politică antică egipteană rezultă din texte diferite sub raportul caracterului lor: texte sapiențiale (care conțin sentințe morale), texte social-politice și de critică socială, literatură profetică. În acest context vom arăta că proslăvirea adevărului divin ca bază a regulilor social -politice de pe pământ este prezentă în mai multe izvoare istorico-politice și filosofico-religioase egiptene: Povețele lui Ptah-hotep (a. 2800 î.Hr.), Instrucțiunile lui Athoi către fiul său (cca mileniul II î.Hr.), Vocea lui Ipuver (cca a. 1750 î.Hr.), Convorbirea dintr-un dezamăgit și sufletul său (cca a. 1500 î.Hr.) ș.a.
Conceptul central în textele egiptene este Maat care întruchipa „adevărul și dreptatea” sau „ordinea străveche”. Scopul acestor texte era transmiterea tradiției, a cunoștințelor despre Maat, pentru asigurarea ordinii și armoniei. Fiecare faraon reîntrona străvechea ordine „adevărul și justiția”. Orice abatere era pedepsită de divinitate, înțelepciunea umană identificându-se cu cea divină, întrucât Maat - fiica (în sens de fiu spiritual) zeului solar Ra - fiind aceeași în cer și pe pământ.
Aceste texte aveau un mare rol politic: să contribuie la făurirea unui tip de om, „omul tăcut” (imaginat de zeul Osiris care avea cap de pasăre) sau tăcut și învățat, în orice caz tipul supus. Textele social- politice și de critică socială, care anticipează unele stări de lucruri, presupun o mutație în mintea egiptenilor, desfășurarea proceselor istorice nu mai reprezintă o înfăptuire a voinței zeilor, ci o suită de acte împotriva sau pentru stăpânirea faraonului. Altă categorie de texte, cele sapiențiale, îndrumă faraonii sau vizirii cum să prevină răscoalele și să țină sub puterea lor supușii nemulțumiți: sunt niște colecții de maxime și sentințe care indică dregătorilor statului cum să administreze pentru a respecta interesele stăpânirii Egiptului faraonic. În fine, ultima categorie de texte o reprezintă categoria zisă „profetică”, în fapt proorocirea restabilirii vechii ordini și a venirii unui faraon izbăvitor (avem de a face cu conjugarea și utilizarea politică a două mituri: Vârsta de aur și Salvatorul).
Așadar, cu circa cinci milenii în urmă în Egiptul antic apar unele idei de ordin politic, juridic și moral, învăluite adesea într-o haină religioasă și moralizatoare, care ulterior vor fi închegate în mari doctrine politice privind originea puterii, statului, formelor de guvernare.