Confucius (Kong Fu-zi, a. 551-479 î.Hr.), cel mai însemnat gânditor al Chinei antice, a cărui doctrină nu este atât un sistem filosofic propriu-zis, cât o doctrină etico-politică în care conducerea bună a statului e condiționată de autoperfecționarea personalității umane. În scrierea atribuită lui Analectele, el afirmă necesitatea studierii profunde a tradiției, socotind că numai ea ar putea oferi unui om rațional instrumente intelectuale cu care să se reconstruiască o sănătoasă (legitimă) ordine socială și politică.
Confucianismul a făcut școală în sensul că a devenit o filosofie umanistă cuprinzătoare care, și din cauza caracterului epocii (de tulburări generând disoluția unui vechi mod de viață), a plonjat într-un raționalism sceptic. Confucianismul a fost adoptat, de altfel, și ca filosofie oficială de stat.
Elementele fundamentale ale gândirii sale politice ar putea fi exprimate în modul următor :
- Formularea idealului omului superior. Confucius a reușit să ofere un sens nou concepției despre aristocrat, declarând că termenul trebuie să fie definit prin valorarea individuală și nu doar prin naștere sau rang. El a încercat să păstreze ceva din vechiul ideal al omului superior (nobil prin naștere cât și prin trăsături) în vălmășeala creării unei societăți deschise care a caracterizat timpul său. În fond, confucianismul a devenit o concepție intelectuală a celor educați (instruiți); el a modelat noua elită în societate și stat: elita meritului.
- Modelul adecvat de guvernământ. Înregistrăm în scrierile sale preferința sa deschis exprimată pentru tradiția Chou (loialitate față de conducătorii legitimi) și, probabil, dorința de a armoniza cele două școli Shang și Chou, de a consolida unitatea și, mai ales, simbolurile ei culturale. De aici admirația pentru instituțiile lui Chou (Chou Li), compendiu de documente despre structura și ritualizarea societății, datând de la primele regate ale dinastiei.
- Caracterul guvernământului. Confucius credea într-o guvernare a oamenilor superiori, ale căror spirite cultivate ar conduce comportamentul lor de a fi atât binevoitori în privința altor oameni, cât și corecți din punctul de vedere al ritualului. Ritualurile armonizau spiritele oamenilor și conduceau la relații armonioase între toți oamenii, contribuind astfel la stabilizarea armoniei cosmosului. El ierarhiza tehnicile de guvernare, acordând locul de frunte virtuții educatoare a conducătorului și locul cel mai de jos pedepsei. Ideal, bunul cârmuitor ar trebui să fie în stare să guverneze fără să se manifeste personal și fără ca guvernații să-și dea seama de existența guvernământului. Bunăstarea și educația oamenilor ar face inutile legile, pedepsele și armele.
- Politică și morală. Etica confucianistă este o etică universală în care aceleași reguli și imperative de conduită sunt prescrise pentru fiecare individ. Deci regulile sunt aceleași pentru toți. Dar există reguli generale diferite, în conformitate cu anumite relații fundamentale de interdependență care, pentru Confucius, îmbrățișează totalitatea reacțiilor individuale în „societatea civilă”: superior și subordonat (stăpân și servitor); părinte și copii; soț și soție, fratele mai mare și rude, prieten și prieten. Conduita justă este acea conduită individuală realmente adecvată relației specifice de dependență reciprocă, pentru că ea optimizează beneficiile pentru ambele părți. Un alt fel de comportare este „nesinceră” și prin urmare nejustă și imorală: ea creează disonanță în loc de armonie, exploatare în loc de beneficii, manipulare în loc de încredere. Confucius promovează, așadar, etica interdependenței, adică o etică a egalității, care presupune o relație de datorii la datorii și nu drepturi și privilegii, pe de o parte, și datorii, pe de alta. Iată de ce pot fi descifrate motivele reale pentru care învățătura lui Confucius a fost interzisă în China lui Mao (a. ’60-’70 ai sec. XX).
Școala „legaliștilor”/„legiștilor" a apărut în sec. VII-IV î.Hr. În perioada luptei pentru un stat unic, centralizat, se constituie un curent ideologic, Fatzia/Fa jia (fa - legea și jia - familie), adică al legaliștilor care, ridicându-se împotriva principiilor confucianiste, susțineau că conducerea statului trebuie să se întemeieze nu pe tradiție și pe ritual, ci numai pe baza legilor. Principalul reprezentant al școlii Han Fei-zi socotea că legile care nu corespundeau cerințelor timpului trebuiau schimbate cu altele noi. Legile, așadar, și nu dorințele personale sau arbitrariul guvernanților trebuie să stea la baza conducerii statului: „Dorințele personale ale guvernanților sunt izvorul ilegalității”. De fapt, doctrina juriștilor era una politico-juridică laică care promova ideea unui stat centralizat, guvernat pe bază de legi. Se știe că legalismul a fost adoptat ca filosofie guvernamentală oficială.
Gândirea politico-filosofică chineză era prezentă și prin curentul daoist (fondator - Lao-zi, cca a. 604-531 î.Hr.), apărută în China în sec. VI-V î.Hr. Daoismul (în traducere „învățătura lui Tao”), instituționalizat ca atare aproximativ în sec. II î.Hr., s-a desprins dintr-o mișcare filosofică născută din îmbinarea filosofiei chinezești antice și operele spirituale ale lui Lao-zi. În limba chineză veche, dao însemna ,,drum”, în sens concret, dar avea și sensul figurat de ,,cale”, ,,metodă (de abordare)”. Mai avea și sensul de „regulă”, „principiu (după care se desfășoară lucrurile)”. În gândirea daoistă (Dao-jia), dao este conceptul fundamental, iar în daoismul religios (Dao-jiao) reprezintă principalul articol de credință, așa cum este prezentat în Dao de Jing (un text clasic chinez). Dao nu este însă un concept exclusiv daoist, ci unul complementar în cadrul gândirii chineze. Dao mai însemna și „poziție (ideologică sau teoretică)”, dar și ,,a spune”, ,,a vorbi”.
Sursele principale ale acestui mod de viață numit „daoism” sunt lucrările clasice ale corifeilor taoismului filosofic (tao-chia) ca de pildă: Tao Te Ching, Chuang-tzu și Lieh-tzu. Reprezentanții acestui curent promovau calea cooperării dintre om și tendința sau cursul lumii naturale, curent care este deci un mod de viață inspirat din ritmurile fenomenelor naturale. Activitatea umană, spuneau ei, trebuie să țină cont de „jocul” circumstanțelor. Adaptarea individului la condițiile temporale este una din ideile centrale ale concepției taoiste despre viață. Este evident că adaptarea la condiții exclude normele de conduită impuse dinainte, prestabilite, valabile în orice împrejurare. La nivel moral, adaptarea la condiții și suplețea conduitei sugerează o poziție amorală adoptată de taoist.
Moism sau mohism (literalmente „școala de Mo”) a fost în filosofia chineză dezvoltat de urmașii lui Mo-zi (Master Mo; a. 470/479-391/400 î.Hr.). A evoluat la aproximativ în același timp ca confucianismul, daoismul și legalismul și a fost una dintre cele patru principale școli filosofice ale Chinei antice. În acest timp, moismul a fost văzut ca un rival major pentru confucianism.
Mo-zi a argumentat ideea despre un guvern meritocratic, arătând că neîndeplinirea responsabilităților importante ale guvernului de rudelor lui, indiferent de capacitățile acestora, este rădăcina sărăciei în societate. El învăța că atâta timp cât o persoană este capabilă de a realiza o sarcină, ea ar trebui să fie angajată și promovată, indiferent de relațiile de sânge. Un conducător, sublinia el, trebuie să fie în imediata apropiere a oamenilor talentați. Fără descoperirea și înțelegerea talentelor în țară, țara va fi distrusă.
Conducătorul este nedrept atunci, când țara sa se confruntă cu șapte dezastre și care poate fi distrusă cu ușurință de către inamic: neglijarea necesității de apărare a țării; țările învecinate nu sunt dispuse să ajute; oamenii sunt angajați în muncă neconstructivă; legile și reglementările devin prea grele pentru populație; guvernanții trăiesc într-o iluzie greșită a capacității lor și a puterii țării sale; persoanele de încredere nu sunt loiale în timp, iar oamenii loiali nu sunt de încredere; pedepsele nu reușesc să aducă frică, iar răsplata nu reușește să aducă fericire. De aceea legea și ordinea a fost un aspect important al filosofiei moiste.
Cât privește societatea, Mo zi mai arăta că existența societății ca un organism structurat reduce ineficiențele găsite în stare naturală. Conflictele se nasc din lipsa de uniformitate morală găsită în omul în starea sa naturală. În acest sens, guvernul devine un instrument autoritar. Presupunând că liderii în ierarhia socială sunt perfect conformați conducătorului, societatea va avea un comportament așteptat de toți oamenii. Totodată, oamenii sunt obligați să raporteze toate lucrurile bune sau rele conducătorilor. Moismul se opunea oricărei forme de agresiune, în special de război între state. Este totuși admisibil pentru un stat a utiliza forța în legitimă apărare. Ideologia moistă a inspirat unele mișcări pacifiste moderne.