Un adversar al sofiștilor era Socrate (469-399 î.Hr.), supranumit de Hegel „erou al umanității”. Deși în privința relativității legilor umane se situa în tradiția sofiștilor, el a respins ideea unora dintre ei asupra dreptului celui mai tare, pentru că credea într-o noțiune ideală de drept și nedrept, a cărui cunoaștere o considera țelul suprem al omului politic, de unde și criticile violente împotriva acelora, tirani sau demagogi, care comiteau nedreptatea și supunerea sa față de legile cetății în care trăia. În acest sens, el considera că politica este o artă de a comanda oamenii spre calea autoperfecțiunii, o artă regească proprie doar unei minorități formată din înțelepți și învățați (din „filosofi”, după Platon). El pune sub semnul întrebării pretenția democrației de a fi o metodă de guvernare eficientă (se observă o teză asemănătoare lansată de ucenicul său Platon), preferând oligarhia ca formă de guvernământ.
Era un orator iscusit, discuta în piețele Atenei cu oameni diferiți, având intenția să-i contrazică. Scopul discuțiilor sale vizau îndeosebi viața socială a cetății, problemele morale ale acesteia, lăsând la o parte studiul naturii: „știu că nu știu nimic”. El spunea că este demn de a cerceta numai „bunul și răul ce ți s-a întâmplat acasă”. A propus ca temei dezvoltarea unei etici critice individuale.
Nu avem mărturii scrise de la Socrate, ci numai de la elevii săi (Platon și Xenofon), însă este incontestabil faptul că gândirea sa autentică este cea din dialogul platonic Kriton, în celebra prosopopee a legilor, în care se opune sfatului discipolilor săi de a fugi pentru a scăpa de condamnarea pronunțata împotriva lui de judecătorii atenieni. Socrate spunea că trebuie sa te supui legilor chiar atunci când acestea sunt nedrepte. Din acest episod și din altele menționate de Platon, deducem ca gândirea politică a lui Socrate este prin excelență o morală politică.
Pe el îl interesa mai puțin forma de guvernământ sau natura instituției care fac o cetate justă, ci utilizarea în act a elementelor proprii a ceea ce el numea „justiția ideală”. De numele lui Socrate se leagă descoperirea conceptului și a subiectului logic. De asemenea, credința că virtutea este cunoașterea și autocunoașterea (inscripția din templul de la Delphi „Cunoaște-te pe tine însuți”) și că poate fi deprinsă și transmisă prin învățare altora. Metoda utilizată (maieutica, adică moșitul ideilor, aducerea la suprafață a adevărului), ca și cea pe care i-o atribuia Aristotel, urmărea definiția exactă.
Din ideile expuse se confirmă tezele că descoperirea unei reguli generale de acțiune nu este imposibilă și că împărtășirea ei prin mijloacele educației nu este impracticabilă. Or, cu alte cuvinte, dacă conceptele etice pot fi definite, o aplicare științifică a lor la cazuri particulare, specifice, este posibilă și această știință poate fi apoi utilizată pentru a făuri și a menține o societate de o excelență demonstrabilă. Această viziune a unei științe raționale, demonstrabile, a politicii, a fost urmată de Platon în cursul vieții sale. Pentru că, în ceea ce-l privește pe Socrate, concluziile sale despre politică nu sunt cunoscute cu exactitate (deoarece „nu știa nimic”, el a refuzat să-și expună propria doctrină în opere scrise). Însă din scrierile elevilor lui, cunoaștem că a fost un critic al democrației ateniene și că a fost judecat și condamnat pentru două acuze grave: că ar fi nesocotit zeii cetății și că ar fi corupt tineretul, abătându-l de la datoriile civice. Moartea lui Socrate a determinat unele reacții care au pus sub semn de întrebare respectarea principiilor democrației ateniene de către înșiși magistrații ei.