Platon (427-347 î.Hr.), Aristocles după numele său adevărat, a fost discipolul lui Socrate. După moartea lui Socrate, a fost elev al lui Cratylos heraclitianul și al lui Hermogenes parmenidianul, creând în a. 386/387, în parcul eroului legendar Akademos, școala sa filosofică, numită „Academie”, a cărei existență este atestată până în a. 529 d.Hr.
Din punctul de vedere al gândirii politice, trei dialoguri sunt semnificative: Republica (Politeia), Legile (Nomoi) și Omul politic, subliniind, printre altele, în prima din acestea ca operă de căpătâi a gânditorului, că arta politică este arta de a-i conduce pe oameni, cu sau fără legi, în mod liber sau prin constrângere, iar filosofia să devină „preliminarul indispensabil al politicii”.
Astfel, Platon ține cont în Republica de necesitatea predominării rațiunii (înțelepciunii) în viața publică (și în viața individuală) și a înlăturării surselor corupătoare și dezbinătoare (proprietatea, generatoare a tendințelor de îmbogățire) pentru categoriile cu funcții de conducere și apărare în stat. Analizând Scrisorile lui Platon (îndeosebi scrisoarea a VII-a și a X-a), observăm ca temei al dialogurilor sale este domeniul politic și al treburilor de stat.
Paradigma socratică („știu că nu știu aproape nimic, și nici acest lucru nu-l știu”) îl diferențiază pe Socrate de Platon în formularea cerinței ca omul de stat să fie înțelept. Pentru Socrate omul de stat trebuie să fie pe deplin conștient de ignoranța sa relevantă, pronunțându-se pentru modestia intelectuală. În opoziție cu el, Platon cere ca politicianul (conducătorul de stat) să fie înțelept, sub forma unui filosof erudit: „filosofii trebuie să devină regi, iar regii filosofi formați desăvârșit”.
Statul ideal este prezentat de gânditorul atenian sub forma unui imens organism (unitate perfectă), care cuprinde întreaga existență social-politică și își extinde supremația asupra tuturor manifestărilor umane: puterea și competențele statului devin nelimitate, însumând întreaga viață a cetățenilor. Integritatea și temeinicia statului este dobândită prin unitatea cetățenilor care îl constituie, asemenea interdependenței ce se stabilește între organele unui organism biologic. Prin aceasta statul dobândește, în raport cu individul, un caracter universal, deoarece nimic nu este destinat în exclusivitate libertății cetățenilor.
Statul ideal este acela în care fiecare dintre cetățeni se identifică prin interesele sale cu comunitatea socială. El, statul, găsește temei în legi echitabile și a cărui formă de organizare este aristocrația. Prin noțiunea de aristocrație autorul înțelegea atât realizarea puterii de către o singură persoană, cât și statul, în care realizarea puterii este exercitată de către mai multe persoane (puterea celor mai destoinici, puterea nobililor spiritului).
Statul este omul mare, ca predeterminare a teoriei organicismului contractual. Conform acesteia, statul este organismul perfect, ca relaționare între întreg și elemente, între putere și individ, între lege și aplicarea legii. Tocmai datorită faptului că în om sunt trei facultăți (rațiune, curaj și sentiment), acestea se răsfrâng și asupra statului prin dominarea rațiunii, prin acțiunea curajului și supunerea sentimentului.
Moralitatea individului trebuie să se răsfrângă asupra moralității statului, a cetății, formând o echivalență cu temeiuri comune (virtute, înțelepciune, armonie). Virtutea este legată de justiție și de putere. Justiția înseamnă datoria de a-ți îndeplini funcțiile pentru care cetățenii s-au născut. Puterea înseamnă capacitatea înțelepților (filosofilor, conducătorilor) de a conduce statul. Armonia înseamnă acceptarea claselor sociale: ale filosofilor regi, ale apărătorilor cetății și ale celor care trebuie să asigure subzistența materială a cetății.
Asemenea sufletului uman, în statul ideal societatea este divizată în trei straturi (categorii): 1) filosofii (înțelepții), reprezentând primul element al sufletului uman („rațiunea), aveau sarcina de a conduce polis-ul.; 2) străjerii, formează al doilea element al sufletului uman („voința”) care constituie temeiul curajului, aveau misiunea de a apăra polis-ul sub conducerea filosofilor; 3) meseriașii și agricultorii reprezintă al treilea element al sufletului uman („afectivitatea”) și constituie principiul dorințelor. Această categorie socială avea menirea să asigure bunăstarea materială a polis-ului sub conducerea primelor două categorii.
Democrația nu este forma ideală de guvernare, deoarece masa populară poate fi asemuită cu un animal sclav (inconstant în funcție de lingușeli sau pedepsele pe care le primește), iar desemnarea magistraților se face în funcție de capacitatea oratorică a acestora și nu în funcție de rigoarea etică a lor (discuțiile care au loc în Adunările populare sunt inconsistente, fiind subiective, imprecise, contradictorii în funcție de interesele personale urmărite).
Platon susținea că există o succesiune naturală a formelor de guvernare: o aristocrație (forma ideală de guvernare de către cei puțini) care abuzează de putere și se pervertește în timocrație (cei puțini ce conduc statul și ar trebui să tezaurizeze înțelepciunea sunt interesați fatal de onoruri și aspecte materiale), de unde rezultă oligarhia (forma cea mai coruptă de guvernare de către cei puțini), care devine în cele din urmă democrație (ca domnie a maj orității). Excesul de democrație se transformă în anarhie (guvernarea fără legi), care este mediul propice de apariție a tiranului. Abuzul de putere în tipologia platonică este definit prin neglijarea de către cei ce-o exercită a legii (nomos). Într-o formă ideală de guvernare domnește legea, pe când în una coruptă aceasta este inexistentă.
Primul care a prezentat o evoluție ciclică a formelor de guvernământ a fost Platon, urmat de Polybios, Cicero și de N. Machiavelli. „Seria” sa istorică includea ca punct de plecare propriul său stat ideal (existent doar în Republica), adică aristocratic, al cărei principiu conducător era superioritatea cunoașterii; evoluția ulterioară constituie moralmente o degradare: timocrația (în care domină căutarea prestigiului, onoarei și ambiția); oligarhia, adică dominația minorității bogate care nu se poate menține pentru că majoritatea (demos-ul) e înlăturată de la putere și guvernământul se prăbușește sub presiunea nemulțumiților. Democrația care e dominată, după Platon, de libertatea necumpătată (și deci imorală) și care înlătură „specialiștii” („înțelepții”, filosofii) de la conducere, facilitând în ansamblu anarhia șt anomia (disprețul legilor scrise și nescrise), de aceea face inevitabil loc tiraniei, întruchipare a despotismului și premisă a catastrofei, care impune revenirea la guvernământul aristocratic al înțelepților, astfel ciclul încheindu-se. Observăm aici ideea că excesul de libertate (democrația) pare să ducă la un exces de servitute (tirania).
Ideea fundamentală e că devenirea politică nu e numai pură succesiunea de fapte accidentale, ci e generată de un determinism strict. Dar, cum se poate observa, istoria e mai mult utilizată decât respectată: descripția ontologică a lui Platon este, în fond, o clasificare normativă deghizată sub masca istoriei și gânditorul însuși spune că ordinea lor de intrare în scenă este aceea pe care aceste regimuri o ocupă în raport cu virtutea și viciul.