Gândirea elenă (greacă) din sec. IV până în a doua jumătate a sec. II î.Hr. constituie așa-numita perioada târzie, numită și perioada elenistă, în care formațiunile statale din Grecia antică sunt în proces de decadență, după care urmează dispariția lor (la sfârșitul sec. IV î.Hr. polis-urile grecești cad sub dominația Macedoniei, iar mai târziu, în sec. II î.Hr. trec sub stindardele militare ale Romei antice). Odată cu aceasta, cultura filosofico-politică greacă se află în criză adâncă, iar elementele caracteristice ale noilor curente din gândirea acestei perioade sunt: substituirea optimismului prin pesimism, a activismului cetățenilor în domeniul soluționării problemelor de ordin social prin pasivitate, a spiritului civic prin individualism etc.
Școala Stoică marchează o continuitate pe linia doctrinelor lui Platon și Aristotel despre stat, republică, politică, lege și virtute. Școala a fost fondată de Zenon din Citium în a. 300/308 î.Hr. (denumirea acestei școli provine de la locul unde și-a desfășurat activitatea fondatorul ei: Stoa Poikile - portic din Atena). In evoluția stoicismului sunt delimitate trei mari perioade: 1) vechiul stoicism (sec. III-II î.Hr.), principalii reprezentanți ai căruia sunt Zenon (cca 334-262 î.Hr.), Cleanthes (331-250 î.Hr.), Chrysippos (280-207 î.Hr.); 2) stoicismul mijlociu (sec. II-I î.Hr.), reprezentat prin Panesios (180-120 î.Hr.) și Poseidon (130-50 î.Hr.) și 3) noul stoicism sau stoicismul „roman” (sec. I-II d.Hr./e.n.), având printre cei mai remarcabili reprezentanți pe Seneca, Epictet și împăratul Marcus Aurelius.
Zenon din Citium și adepții lui criticau în prelegerile sale sclavia, considerând-o nedreaptă și nedemnă în societate. La fel, ei criticau și alte instituții ale vieții social-politice, ca judecata, comerțul și banii. Ei aveau o atitudine negativă față de familie, fiind astfel pentru „comunizarea” femeilor. Pentru prima dată în istoria gândirii stoicii propun ideea cosmopolită cu privire la statul mondial unic („toți oamenii prin natura lor aparțin statului unic mondial”, „fiecare om, după natura sa, este cetățean al Universului”), înaintând, totodată, ideea despre un stat ideal, în care nu va exista sclavie, bani și judecată.
Fundamentele subtextuale ale gândirii stoice se regăsesc în discursurile cinice ale lui Antistene și Diogene. Antistene a fost discipol a doi gânditori imaginativi atenieni: Gorgias și Socrate. De la primul a învățat oratoria și gândirea în contradictoriu, apoi de la Socrate a înțeles perseverența și și-a însușit „lipsa de patimi a acestuia”, fundamentându-și stilul de viață. A definit primul judecata logică, spunând „judecata este ceea ce arată ce a fost sau ce este un lucru”. Exemple de raționamente ale stoicilor: Aș prefera să fiu mai curând nebun decât supus plăcerilor; Este un privilegiu al regilor de a face bine și de a fi vorbiți de rău; Să mori când ești fericit; Filosofia este putința de a te frecventa pe tine însuți; Alegerea greșită la vot l-a determinat să ceară atenienilor să voteze și faptul că măgarii sunt cai ș.a.m.d.
Școala stoică propune ca mobil al întemeierii - cetatea omului înțelept, care are ca fundament armonia și câștigarea libertății interioare. Această libertate interioară poate fi dobândită numai printr-un exercițiu al rațiunii și al exemplului. Rațiunea ne spune faptul că ordinea constituită în societate este nenaturală, deoarece ea trezește pasiuni, iar înțeleptul este cel care reușește să învingă toate pasiunile. Datorită acestui fapt, binele social poate fi atins numai prin dobândirea binelui individual. Iar binele individual exprimă o constantă a renunțării la excesele impuse de societate sau de individualism. Exemplul care trebuie să fie urmat este cel al lui Socrate: ca limită a exercițiului acceptat al modestiei intelectuale, bazată pe o acceptare a lucrurilor care ne sunt date de către natură și nu de către societate, și, până la urmă, de acceptarea domniei legii.
Libertatea reprezintă pentru stoici posibilitatea omului de a acționa în conformitate cu legea necesității destinului, de care omul este conștient. În felul acesta, libertatea poate fi atinsă doar de către înțelepți. Valoarea supremă era virtutea, care putea fi cucerită de către orice om prin intermediul dobândirii unor asemenea calități precum sunt: modestia, reținerea, mulțumirea cu un număr mic de bunuri etc. Potrivit doctrinei stoice, omul care și-a învins viciile și s-a eliberat de influențe externe dobândește libertatea sufletească, recunoscută în calitate de adevărată libertate a omului. Stoicii afirmau existența unei libertăți care nu poate fi distrusă, înlăturată. Omul devine liber dacă urmează adevărata sa natură: învață să-și învingă pasiunile, devenind liber de ele. Se poate afirma, așa cum au făcut-o stoicii, că nu există nicio deosebire între un om liber și un rob. Existența unei deosebiri ar fi contrară dreptului natural și predestinării omului de a fi cetățean al statului universal.
În calitate de ideal al statului, școala stoică afirmă statul în care guvernarea este exercitată de înțelepți (Platon). Prioritate se acorda aristocrației și formei mixte de organizare a statului. Statul este prezentat în această doctrină în calitate de formă a organizării vieții umane, care are un caracter natural. Apariția și existența statului își găsește temei în caracterul social al omului (Aristotel), în tendința omului de a-și organiza viața în baza conviețuirii sociale. Dreptul natural constituie fundamentul drepturilor statale cosmopolite. În conformitate cu această concepție, prin destinul său, omul trebuie să fie cetățean al statului universal („cosmopolis”).
Reprezentanții școlii stoice declară omul cosmopolit: „cetățean al lumii, al statului universal”. Între oameni nu există deosebire, chiar dacă sunt cetățeni ai unor state diferite. Stoicii încercau să demonstreze că oamenii pot să distrugă orice legături cu statele existente. În calitate de argument se invoca și instaurarea în viitor a cosmopolisului (statului universal), existența căruia va înlătura necesitatea statelor existente. Cu toate acestea, stoicii consideră activitatea social-politică a cetățenilor necesară pentru existența statului.
Promovând principiul „a trăi în conformitate cu natura”, stoicii afirmă că există o singură echitate, un singur stat, un singur drept. Echitatea, cosmopolisul și dreptul natural au un caracter universal-valabil: identice în raport cu orice persoană. Trebuie menționat faptul că doctrina stoică nu a avut în calitate de consecință modificări radicale de ordin politico-juridic. Aceasta se datorează caracterului temperat al stoicismului: stoicii nu aveau ca scop modificarea realităților social-politice existente, direcțiile principale ale influenței doctrinei stoice fiind domeniul conștiinței (etice, politice, juridice etc.).
Școala epicuriană este opusul școlii stoice. La baza doctrinei epicuriene se află concepția materialistă, care își întemeiază explicația lumii prin legitățile naturii. Principala valoare politică pentru epicurieni era libertatea. Libertatea reprezenta posibilitatea de alegere a comportamentului, precum și responsabilitatea pentru alegerea făcută. Virtutea nu este scopul suprem, ci reprezintă un mijloc pentru a ajunge la fericire. Concepția etică epicuriană este exprimată succint sub forma unei relaționări între plăcere și durere, ca stări pasive ale sufletului, plăcerea fiind potrivită firii, iar durerea străină acesteia. Prietenia este cea mai mare dintre plăceri. Criteriul utilitarismului și al individualismului au fost hotărâtoare în impunerea epicureismului ca școală timp de câteva secole.
Fondatorul școlii, Epicur (341-270 î.Hr.), a avut dușmani declarați între stoici și prin școala lui a continuat și dezvoltat gândirea cirenaică și hedonistă („scopul vieții constă în plăcere”; „plăcerea este binele suprem”). Tocmai de aceea un interes deosebit a avut conceptul de plăcere și de fericire. Scopul vieții este plăcerea - ca substrat hedonist, care în tratatul Despre scop afirma: „Nu știu cum să concep binele, dacă suprim plăcerile gustului, plăcerile sexuale, plăcerile urechii și ale formelor frumoase”. Poate datorită acestor abordări a fost un gânditor contestat și criticat în epoca vremii lui. Epictet l-a numit „pornograf”, cum și el îl ironiza pe Platon, numindu-l „cel de aur”, pe Aristotel - „ca un risipitor”, pe Heraclit - „un încurcă-lume” ș.a.m.d.
Epicur și școala lui sunt considerate precursori ai contractualismului social. Epicurienii neagă caracterul natural al apariției statului. Statul este prezentat în calitate de rezultat al activității umane. Respingând ideea caracterului social al omului, epicurienii afirmă că starea prestatală a oamenilor reprezintă un război permanent al fiecărui om cu ceilalți oameni. Apariția statului a fost posibilă datorită încheierii de către oameni a unui contract. Datorită acestui fapt, dacă el nu mai este util omului, reprezentanții puterii și ai statului este necesar să fie schimbați.
Scopul urmărit de oameni în momentul încheierii acestui acord reprezintă scopul statului: realizarea beneficiului comun al oamenilor. Scopul statului își găsește materializare în lichidarea războiului, lipsit de sens, dintre persoane și instituirea siguranței individuale. Dreptul, potrivit doctrinei epicurienilor, reprezintă nu altceva decât rezultatul contractului. Legislația trebuie să instituie norme de conduită, care permit crearea unei largi libertăți individuale.
Această concepție a reprezentat un fundament al opoziției față de doctrinele lui Platon și Aristotel, pentru care temei al apariției statului și dreptului este natura umană. Această concepție va marca definitiv gândirea politică ulterioară, gândire care se va afla într-o luptă de milenii cu cea platonică, aristotelică și stoică care presupun un drept social natural, pentru a justifica ordinea socială de natură aristocratică.