Niccolo Machiavelli (1469-1527) reprezintă pentru gândirea politică un spirit original și pragmatic prin afirmarea unui discurs inovator și „deschizător de drumuri”, asemănător lui Leonardo da Vinci, în domeniul științelor politice. Tratate esențiale: Principele (1513), Discursuri asupra primei decade a lui Titus Livius (1517), Arta războiului (1518), Istoriile florentine (1525) ș.a. El este considerat părintele științei politice moderne, deși, în opera sa, granița dintre știința politică, înțeleasă în sens renascentist, și filosofia politică tradițională este adesea labilă și nesemnificativă, și totuși el îmbină teoria politică cu preocuparea pentru educația politică. Politica este primară în concepția gânditorului despre societate, astfel încât el este considerat primul gânditor care a separat politicul (de alte sfere ale societății) și l-a cercetat de sine stătător.
Asemenea umaniștilor, Machiavelli concepe omul în calitate de centru al concepției despre lume: omul este reconsiderat, în și prin gândire, de autorul florentin, în calitate de creator al istoriei. Deschiderile pe care le face sunt asumate printr-o sinteză eficientă care exprimă spiritul politic al Renașterii florentine, prin: necesitatea de a salva Italia și de a constitui un stat unitar; afirmarea raționalității și a statului laic și separarea lui de religie sau de valori ale eticii imperativ-comportamentale și ideale; înțelegerea politicii ca știință de sine stătătoare, ca artă de a guverna, de a conserva și de a dezvolta statul; statul este perceput asemenea unui organism viu, neoplatonic, având o viață proprie; conducătorul principe trebuie să fie foarte bine ancorat în cunoașterea realității faptelor, a relațiilor și necesităților sociale; politica trebuie înțeleasă, în primul rând, prin renunțarea la idoli și aparențe, prin renunțarea la impresiile imaginative ale lui Platon și Aristotel, care ne spun cum ar trebui să ne comportăm în viața politică și nu analizează suficient realitatea relațiilor politice; observă identitatea între acțiunea politică și realitățile concrete care trebuie să o depășească pe cea a imperativelor: cum trebuie să acționezi ca sa atingi un bine iluzoriu; statul, organizarea comunității politice, nu este viabil dacă nu are legi și armată; este necesară separarea politicii de religie, așa cum este necesară și separarea politicii de morală, ambele neavând nimic în comun cu politica și cu cunoașterea faptelor reale; luptele dintre principe și masele de oameni, dintre nobili și plebei în Imperiul Roman, de exemplu, au avut și efecte pozitive, deoarece au condus la elaborarea unor legi mai bune și, foarte important, la formarea unui spirit educativ civic care se materializează în dezvoltarea instituțiilor; lupta claselor este diferită de lupta pentru putere între facțiuni; „scopul scuză mijloacele” dacă este o consecință a faptelor reale și nu imaginare.
Lui N. Machiavelli i s-a reproșat imoralitatea mijloacelor recomandate, desconsiderându-se scopul progresist și umanist pe care-l avea în vedere, fiind vorba de cunoscuta sintagmă de machiavellism. Este adevărat că, într-un plan mai general, niciun scop nu poate justifica mijloace odioase, ca asasinatul sau genocidul de pildă. Florentinul n-a inventat însă nimic, el a făcut inventarul mijloacelor folosite în politica vremii și le-a confruntat prin prisma eficienței lor istorice. Ceea ce l-a determinat, probabil, să insiste și asupra unor mijloace în conflict cu morala general-umană a fost individualismul acerb cu morala sa de competiție aspră și necesitatea învingerii piedicilor (care, uneori, erau personalizate în personaje sau categorii politice) ce se puneau în calea centralizării statului, iar într-un plan mai special, particular, decadența vieții politice italiene din stătulețele peninsulare și rolul nefast al nobilimii și papalității.
Statul se întemeiază, potrivit doctrinei lui Machiavelli, pe relațiile dintre guvernanți și guvernări. Aceste relații constituie, totodată, și fundament al stabilității guvernelor. De aceea scopul statului este siguranța cetățenilor și garantarea intangibilității (stabilității) proprietății private. Cât privește forma de organizare a guvernării în stat, prin care se atinge cel mai înalt grad al stabilității statului și al guvernării, pentru autor este republica și nu monarhia. Pentru gânditor, republica reprezintă nu altceva decât „forma mixtă de organizare a statului”, prezentă în creația anticilor. În general, el analizează șase forme de conducere (trei „drepte”, monarhia, aristocrația și democrația, precum și antipodul lor - trei „nedrepte - tirania, oligarhia și ohlocrația”), însă idealul lui a fost republica.
După N. Machiavelli statul „sănătos” este cel care-și inventează instituții care au rolul unor organe de control pentru a se menține un echilibru social; libertatea oamenilor depinde de puterea instituțiilor din stat care sunt un garant al tuturor libertăților prin aplicarea unitară a legii; revoltele și „tulburările” sociale trebuie soluționate la nivel instituțional prin adoptarea unor legi mai bune; constituirea republicii ca forma cea mai bună de guvernare trebuie să țină seama de două griji elementare: legiuitorul ales chiar prin sufragiu liber și public trebuie să reformeze legile în folos public și nu în interes personal; puterea de a reprima trebuie să fie încredințată cu grijă de către legiuitor, altfel cetățenii se pot revolta.
Lucrarea „Arta războiului” reprezintă un exercițiu util al înțelegerii practice al aplicabilității independenței unei națiuni. Tocmai de aceea, subtextual, Machiavelli a dispus operaționalitatea discursivă a unui dialog între Cosimo Rucellai, prieten al autorului, și Fabrizio Colonna. Textul este incitant pentru a pune în valoare tocmai conceptul de război. Dar acesta este analizat într-o modalitate modernă de concepere a valorilor sociale. Pretextul analizelor realizează o trimitere la proverbul: războiul face valorile, iar pacea le face să dispară, pentru a explica că securitatea unui stat este asigurată de propriile arme.
Machiavelli abordează, în Discursuri, și problema fundamentală a originii și funcțiilor politicului, mai precis a statului (unii autori contemporani, pe bună dreptate, apreciază că este primul gânditor modern care folosește termenul de „state” și cel de „natio”, introducându-le, astfel, în știința politică). El inclină spre un evoluționism care stabilește o trecere graduală de la simpla viață în comun (vivere comune), la o societate (vivere civile) care își găsește împlinirea în stat (vivere publico). Materia statului e alcătuită din două elemente: colectivitatea indivizilor sau materialul uman și teritoriul pe care trăiesc indivizii sau grupurile. Abia când apare forma, statul devine realitate și anume un ordinamento, o orânduială - organizare politico-juridică - sub o autoritate, o căpetenie, investită cu suveranitate proprie.
Florentinul credea mult în eficiența legilor bune, într-un instrumentum regni, caracterizat prin diviziunea între conducători și conduși, stabilind o corespondență intre legi, instituții, morală și formele de guvernământ. În privința evoluției acestora, el ne oferă o schemă ciclică, ce cuprinde trei tipuri de mișcări (evoluția ciclică a formelor de guvernământ a fost propusă mai înainte de Platon, Polybios și urmat de Cicero). Machiavelli, care nu prefera „calea de mijloc” nici în structuri și nici în metode, considera: a) că nu există formă de guvernământ potrivită pentru orice loc și orice timp (lecție învățată și de Montesquieu și, pare-se, chiar de Rousseau) și b) că singurele forme ce merită a fi avute în vedere (în epoca vremii) sunt monarhia și republica (sau statul popular).
Machiavelli a fost primul dintre gânditorii moderni care a relevat interesul ca element motor al acțiunilor umane. Nu e vorba de un interes abstract, ci de unul care se întrupează în proprietatea privată - obiect al conflictelor de interes în societate. Tot el este primul care tratează politica drept domeniu al conflictului dintre interesele sociale materiale ale unor grupuri și personalități. De aici și realismul său în formularea concluziilor politice privind luarea în seamă a diferitelor interese care motivează comportamentul uman.
Abordând creștinismul, el remarca faptul că învățătura acestuia e contrară spiritului politicii, grație căruia popoarele sau societățile pot deveni prospere. Mai mult decât atât, arătând că e un merit mare pentru cineva să sufere, să îndure nedreptatea forței, decât să practice el însuși forța, creștinismul lasă loc liber abuzurilor tiranilor josnici, care profită de această slăbiciune a popoarelor. Locul lui Machiavelli în formarea mentalității moderne se definește tocmai prin cucerirea de sens modern, care înseamnă diferențierea valorilor politice de cele morale și religioase.