Pin It

Unele tendințe contradictorii în viața politico-religioasă în perioada medievală își găseau adepți printre reprezentanții clerului și o mare parte a societății, care susțineau necesitatea reformării ierarhiei structural-organizatorice a Bisericii oficiale, a revizuirii raportului dintre stat și Biserică. Reforma ca curent din viața religioasă și, totodată, din viața social-politică își găsea temei ideatic în dogmele religioase, al căror izvor principal era Sfânta Scriptură. Acest curent constituie particularitățile evoluției istorice a societății Europei Occidentale în perioada cunoscută sub denumirea de Reformă, prin care se înțelege acțiunea de reînnoire și reorganizare a Bisericii, începând cu activitatea lui Martin Luther.

Termenul Reformă exprimă acea parte esențială a mișcării de masă (vizavi de Renaștere), centrul căreia consta în critica vehementă a relațiilor sociale feudale și atacul împotriva monopolului Bisericii catolice asupra vieții sociale și a învățăturii sale, a organizației bisericești și autorității papale, dar și împotriva întregii ordini sociale depășite. Deci denumirea de Reformă provine de la scopul mișcării date - reformarea ordinii feudale și bisericești, inclusiv împotriva indulgenței (doctrină ce aparține lui Toma d’Aquino - despre dreptul Bisericii de a vinde acte oficiale pentru iertarea păcatelor săvârșite de păcătoși).

Reforma sec. XV-XVI avea ca scop restaurarea așa-numitei „purități” a relațiilor specifice practicii inițiale a creștinismului, care, în mod obișnuit, era identificată cu practica patristicii. Curentele reformatoare, de regulă, erau reprezentate de adepții Bisericii. Urmărind cristalizarea relațiilor din interiorul Bisericii și instaurarea unor relații armonioase cu domeniul laic, reformatorii susțineau, de regulă, toate celelalte dogme ale creștinismului. In particular, era menținută și ideea supunerii totale a individului față de instituțiile religioase.

Perioada sec. XV-XVI se desfășoară sub semnul unui nou „val” al eretismului, al opoziției dintre Biserica oficială a Europei Occidentale și mișcările religioase de disidență. In particular, este vorba de mișcările lollarzilor („a bolmoji”; Anglia, având ca reprezentant de vază pe John Wycliffe, precursorul Reformei și deci a Protestantismului) și a taboriților (Cehia, având în calitate de lideri pe Jan Huss). Mișcările eretice din Europa medievală lasă după sine un vast patrimoniu, care este utilizat cu succes în sec. XVI de către reprezentanții Reformei. Insă principalele idei și concepții politico-religioase din perioada Reformei, având o influență considerabilă asupra evoluției ulterioare a gândirii politico-filosofice și religioase, sunt marcate de principalele nume ale acestei perioade a istoriei Europei Occidentale: Martin Luther, Thomas Müntzer și Jean Calvin.

Aspectele sociologie și politice nu reprezentau în sine un domeniu distinct al studiilor reprezentanților Reformei. Cercetarea problemelor politico-juridice era, totuși, realizată de reformatori, care în majoritatea lor erau teologi. Aceste cercetări erau influențate de rolul și locul dominant al culturii religioase în societatea medievală. Totodată, la prima vedere, doctrina lutherană sau cea calvinistă nu au nimic comun cu doctrinele sociopolitice, deoarece se impun doar prin semnificații de ordin religios. Importanța Reformei pentru evoluția istoriei doctrinelor sociologice și politice constă în pregătirea temeiurilor teoretice ale revoluțiilor burgheze timpurii din sec. XVII.

Principala consecință a Reformei (religioase) a devenit libertatea omului în domeniul credinței. In plan istoric, Reforma și-a atins scopul, în special, în țările anglo-saxone, chiar dacă se manifesta în întreaga sa măreție în Germania sec. XVI. In general, mișcarea Reformei reprezenta în sine o mișcare de protest împotriva Bisericii catolice. Ulterior, teologia protestantă a dus la importante diviziuni interne, caracterizate în comun prin separarea acestora de catolicism și Papalitate. Astfel, în cadrul protestantismului există diferite biserici, printre care lutheranismul, calvinismul, unitarismul, anglicanismul, presbiterianismul, dar și bisericile neoprotestante cum sunt baptismul, adventismul, penticostalismul ș.a. De altfel, recunoașterea oficială a lutheranismului și calvinismului în spațiul german, conform principiului „Cuius regio, eius religid” s-a făcut prin pacea confesională de la Augsburg (1555).

Contrareforma, adică încercarea de reformare a catolicismului militant stabilită de Conciliul de la Trento de a reface unitatea Bisericii creștine occidentale în jurul autorității spirituale și temporale a papalității, se dovedește în timp irealistă și imposibil de realizat.

John Wycliffe (1320-1384), teolog și pre-reformator englez, a fost bine cunoscut în toată Europa pentru opoziția sa față de învățătura Bisericii organizate, pe care el a crezut a fi în contradicție cu Biblia. Cu ajutorul discipolilor săi, numiți lollards, el a inițiat prima traducere a Bibliei în limba engleză din latina vulgata, astfel fiind considerat precursorul principal al Reformei protestante.

Autoritatea supremă, explica teologul poporului, nu aparține Bisericii, și nu Biserica trebuie urmată, dacă aceasta urmează alte căi, ci Biblia. În predicile sale, care conțin mai multe teze sociopolitice, teologul comentează în spirit raționalist textele scripturale, aducând o critică la adresa clerului din Anglia care era solicitat să renunțe la bogăția lumească și la puterea politică, reîntorcându-se la viața modestă și morală. Astfel, el a fost printre cei care a susținut ideea de secularizare a averilor ecleziastice, care reprezentau (averile) interesul public.

În lucrările De domenio divina, Adparlamentum regi, el ajunge la concluzia că reformarea Bisericii Romane este posibilă doar prin eliminarea clericilor imorali și deposedarea ei de proprietăți, care erau, în concepția sa, o cauză a corupției. Opunându-se metodelor vechi de conlucrare ale statului și Bisericii, el pledează pentru neamestecul Bisericii în treburile civile și supunerea clerului față de coroană, se declară împotriva infailibilității Papei, a indulgențelor (document dat de Papă pentru iertarea păcatelor credincioșilor în schimbul unei sume de bani), a excomunicărilor, a canonizărilor, a ierarhiei bisericești. Cere secularizarea averilor bisericești, desființarea excepțiilor fiscale pentru cler, interzicerea dărilor și ofrandelor, suspendarea interdicției celibatului, acordarea de funcții religioase și laicilor.

John Wycliffe a ajuns la concluzia că există un contrast mare între ceea ce Biserica a fost și ce ar fi trebuit să fie. Astfel, el încuviințează cu fermitate necesitatea reformatoare a vieții bisericești. Sub efectul învățăturii lui Wycliffe în Anglia se constituie mișcarea lollarzilor (lollardismul urmărea răsturnarea întregii stări sociale existente), devenind o forță chiar revoluționară în sec. XV.