Jean Calvin (1509-1564), teolog și gânditor francez, este considerat după Luther cel mai cunoscut reformator, „al doilea patriarh al Reformei”. Fiind reprezentant al Reformei elvețiene și fondator al calvinismului, aria de răspândire a căruia cuprinde Olanda, Franța și teritoriile nord-americane. El a avut nevoie de 15 ani pentru a-și impune ideile, după care orașul Geneva devenea un fel de republică teocratică calvină. Deși a spus în repetate rânduri ca nu are ambiții politice, Calvin a controlat Biserica și prin ea orașul Geneva (cu 20 mii de locuitori). Principiul lui era că „preoților le este dat să poruncească tuturor, de la cel mai de sus la cel mai de jos”.
Opera sa principală este Institutio Religionis Christianae („Instituția religiei creștine”), în care expune ideea predestinării absolute (soarta omului este predestinată de Dumnezeu), teză care chema toți credincioșii la activitate. Teza lui Luther cu privire la achitarea prin credință este completată de Calvin prin teza predeterminării. Prin teza achitării prin credință, Martin Luther afirmă: comunicarea cu Dumnezeu este realizabilă de către fiecare om, fiind posibilă și necesară respingerea Bisericii în calitate de intermediar dintre credincioși și Dumnezeu. În baza tezei predeterminării, Calvin afirmă că salvarea omului este în credința sa, care depinde de bunăvoința divină: a fi credincios înseamnă a fi ales pentru aceasta de însuși Dumnezeu. În consecință, salvarea omului întru totul depinde de Dumnezeu.
În baza tezei predeterminării, Calvin afirmă că fiecare om este dinainte „ales” spre a trăi veșnic sau a fi un „vas al revoltei divine”. Fondatorul calvinismului afirmă că, deoarece lui Dumnezeu îi sunt cunoscute toate faptele omenești, fiecare om este dinainte (de naștere) înscris în „cartea morții” sau în „cartea vieții”. În consecință, salvarea omului, al cărui nume este indicat în „cartea morții”, nu este posibilă.
Există totuși în această concepție un element, prin intermediul căruia sunt înlăturate manifestările extreme ale fatalismului, promovat de Calvinism: necunoașterea sorții sale de către fiecare om. Deoarece omul nu are posibilitatea să cunoască „hotărârea lui Dumnezeu” cu privire la soarta sa, fiecare om trebuie să se comporte urmărind cea mai bună soluție pentru sine. De aici și reiese ideologia calvinistă și etica protestantă. Această concepție constituie fundamentul cerinței morale, în conformitate cu care omul, prin intermediul acțiunilor sale, trebuie să se dedice, în mod prioritar, profesiei sale, să iubească și să se dăruiască întru totul muncii sale, să fie întreprinzător și bun gospodar.
Prin intermediul acestor cerințe este respins și, cu timpul, înlăturat chipul moral-religios al omului, trăsăturile principale ale căruia sunt: virtutea și pietatea (evlavia), adică tendința de a se ruga în permanență și a citi Biblia; căutarea unor soluții pentru problemele cotidiene în baza semnelor divine și fundamentarea comportamentului pe baza acestor semne ale divinității ș.a. Această concepție va constitui mai târziu unul dintre temeiurile eticii protestante și, respectiv, ale individualismului, în baza cărora este întemeiată gândirea și practica societății actuale din Europa Occidentală.
Un element important pentru înțelegerea calvinismului îl reprezintă reforma ierarhiei Bisericii catolice, realizată de Calvin. În particular, este pus în practică principiul, în conformitate cu care conducerea vieții religioase trebuie să fie realizată de către predicători (persoane având pregătire corespunzătoare, dar care nu dispun de funcție) și prezbiteri (laici). La fel, Calvin nu ezită să afirme în mod direct republica în calitate de cea mai adecvată formă de guvernământ. El a reușit chiar să confere doctrinei sale o aplicare practică directă și neîntârziată, transformând Geneva în ceea ce contemporanii săi au numit „Roma elvețiană”, iar autorul însuși s-a transformat într-un „Papa de la Roma” cu sediul la Geneva. Deținând puterea religioasă și laică, Calvin a ridicat doctrina sa la rang de doctrină religioasă oficială. Astfel, consecințele doctrinei calviniste au fost mai radicale decât cele ale lui Luther.
Cât privește aspectul politic al doctrinei calviniste, este de reținut că ea se concentra asupra justificării prin credință și nu prin fapte, asupra contrastului dintre libertatea creștinului și „tirania” Bisericii romane, asupra statului paradigmatic al Bisericii „invizibile”. Totodată, Jean Calvin exprima o preferință pentru o formă aristocratică de guvernare civilă, concepând statul ca pe o teocrație - o asociație, având un scop suprem, la care toți membrii, credincioșii, sunt obligați să participe (la conducere).