Charles Montesquieu (1689-1755) prin opera sa oferă un spectru larg de preocupări, atât științifice cât și ideologice. Astfel, Scrisorile persane (1726) reprezintă primul său demers care-l situează în tabăra antiabsolutistă. Mai târziu, apare lucrarea de filosofie a istoriei Meditații asupra cauzei măreției și decadenței romanilor (1734), carte asemănătoare prin alură și interes cu lucrarea lui D. Cantemir despre „Creșterea și descreșterea Imperiului Otoman”. Lucrarea sa fundamentală, Despre spiritul legilor (1742), lucrare care a exercitat o mare influență asupra gândirii politice, juridice și a vieții instituționale a Europei moderne. După doi ani el răspunde criticilor săi publicând Apărarea spiritului legilor. Astfel, este considerat, alături de N. Machiavelli, un alt fondator al științe politice, pe care a ferit-o de orice considerație teologică sau morală, ca și de orice metafizică a „naturii” umane.
Metodologia gânditorului pusă la baza cercetărilor sale sunt: respingerea elementelor teologice, autorul afirmându-și concepția materialistă a explicării realităților; negarea fatalismului și afirmarea primatului realităților volitive în determinarea relațiilor sociale; utilizarea metodei istorico-comparative; caracterul sistematic și sistematizat al concepțiilor expuse ș.a. El este adeptul liberalismului, susținătorul determinismului geografic și dezvoltă o teorie pacifistă.
Temeiul doctrinei politico-filosofice a lui Montesquieu este teoria contractului social, pe care autorul o acceptă cu anumite completări și precizări, acestea fiind: conceptualizarea teoriei în calitate de bază metodologică, realizând cercetarea apariției statului în calitate de proces istoric; delimitarea statului de societate, autorul afirmând că constituirea statului este realizată de către oameni care au atins starea de societate; concepția despre stat, potrivit căreia statul reprezintă un mijloc al luptei cu ostilitățile și războaiele dintre oameni; contractul social și contractul civil, respingând identificarea contractului social cu contractul juridico-civil, iar ca argument adus în acest sens este și natura conținutului contractului social care reprezintă o realitate natural-istorică; concepția guvernării legilor, arătând că esența contractului social este adoptarea legilor prin intermediul cărora sunt reglementate relațiile dintre guvernanți și guvernați, unde guvernanții au obligația de a respecta cerințele instituite atât prin dreptul natural, cât și prin dreptul volitiv; problema libertății este cercetată prin prisma a două categorii (libertatea naturală, pe care o caracterizează drept rezultat al manifestării stării presociale, și libertatea politică, care reprezintă „dreptul de a face ceea ce permite legea”) etc.
Politica, după Montesquieu, privește organizarea statului și, îndeosebi, reglementarea raporturilor dintre cei ce guvernează și cei guvernați. Meritul său principal constă în postularea principiului legității. Prima îndatorire a omului de știință este, după părerea sa, determinarea acelor principii generale, în lumina cărora să poată studia rațional evenimentele, pentru a descifra cauzele lucrurilor și a stabili legăturile dintre ele. În concepția sa există, așadar, legi obiective fundamentale care guvernează domeniul istoriei, al politicii, eticii, economiei și care sunt privite ca și legile naturii. De asemenea, el încearcă să surprindă spiritul legilor, adică totalitatea factorilor sau condițiilor geografice, politice, psihologico-sociale, care determină configurația și conținutul dreptului politic dintr-o anumită țară.
El subliniază ponderea factorilor naturali, cu deosebire geografici și climatici, plasându-se în linia Aristotel - Bodin. El era convins că orânduirea politică determină și „spiritul legilor”, și conținutul legislației și chiar poate frâna acțiunea factorului geografic. Alături de climă și instituțiile politice el recunoaște și însemnătatea altor factori: densitatea populației ar influența legislația, după cum caracterul legislației este influențat și de religie (creștinismul, propovăduind blândețea și respectul față de oameni favorizează o guvernare moderată, pe când islamul împinge spre despotism; dintre religiile creștine, catolicismul împinge spre monarhie absolută, pe când protestantismul se potrivește mai mult cu o orânduire liberă.
El formulează ideea că nicio formă de guvernământ nu are o valoare absolută. Tocmai pentru că Montesquieu acordă o deosebită importanță instituțiilor politice, el se oprește cu atenție asupra formelor statului, deosebindu-le în funcție de numărul persoanelor care conduc, dar mai ales în funcție de ceea ce el numește natura guvernământului. Pentru el, există trei feluri de guvernământ: republican, monarhic și despotic. Guvernământul republican este cel în care întreg poporul sau numai o parte a poporului deține suveranitatea populară; cel monarhic este cel în care unul singur guvernează, dar prin legi fixe și stabile, în timp ce în guvernământul despotic, unul singur, fără o lege sau o ordine, conduce numai prin voința sau capriciul său.
Acestea trei sunt, să le spunem, cele trei forme juste de guvernare. Dar fiecare formă de stat își are principiul său motric vital. Principiul democrației este virtutea, dar nu virtutea morală sau teologică, ci atașamentul pentru binele general, pe care unii l-au numit chiar patriotism. Moderația este principiul fundamental al aristocrației, pe când principiul monarhiei este desemnat a fi onoarea („tendința spre onoruri, dar cu păstrarea independenței proprii”, purtătoarea principiului onoarei fiind nobilimea). Despotismul se menține prin teamă.
Ideea fundamentală a lui Montesquieu e că legislația depinde de forma de guvernare. Astfel, anumite legi sunt necesare în democrație, care nu convin altor forme de stat, alte legi sunt necesare statului aristocratic și altele monarhiei. Ceea ce diferă în aceste forme de guvernământ sunt legile despre educație. De asemenea, relațiile patrimoniale sunt reglementate diferit în funcție de forma de stat. Montesquieu își pune și problema cauzelor care provoacă trecerea de la o formă de stat la alta. Explicația sa rămâne înăuntrul binomului natură - principiu, întrucât el crede că schimbarea formelor de stat e provocată cel mai adesea de insuficiența sau excesul în înfăptuirea principiilor de care ține o formă sau alta.
Considerentele sale despre importanța instituțiilor politice, despre „spiritul legilor”, sunt legate de încercările de definire a esenței libertății și căilor de garantare a acesteia. „Libertatea este dreptul de a face tot ce legile îngăduie” este definiția prin care libertatea este înțeleasă ca realizarea legalității. Totodată, libertatea politică constă în „siguranța noastră sau cel puțin în credința noastră că suntem în siguranță”. Această siguranță e garantată prin dominația legilor în stat. Legalitatea apare ca lucrul cel mai important pentru un stat liber, pentru că ea garantează libertatea politică. De aici și sarcina fundamentală a conducătorului politic: de a arăta mijlocul de asigurare a legalității.
Un astfel de mijloc Montesquieu consideră a fi separațiuneaputerilor, pe care o apără urmându-l pe Locke. Găsim aici o semnificativă triadă care pune în lumină resortul fundamental al principiului separațiunii puterilor, înțeles prin scopul său principal de a garanta libertatea prin asigurarea legalității. Pentru Montesquieu nu poate exista o guvernare moderată dacă puterile nu sunt separate, pentru că altfel statul deviază inevitabil spre despotism. Montesquieu distinge în stat trei puteri: legislativă, executivă și judiciară. Este schema clasică pe care o va urma întregul drept constituțional modern. Aceste trei puteri, subliniază gânditorul, trebuie să aparțină unor organe diferite ale statului. Libertatea nu admite unirea a două și cu atât mai mult a trei puteri în sânul uneia și aceleiași puteri a statului. După părerea sa, această ordine se realizează în monarhia constituțională unde puterea legiuitoare aparține reprezentanților poporului, monarhul e puterea executivă, iar curtea cu juri e organul căruia îi aparține puterea judecătorească. În idealul său politic deci Montesquieu reproduce multe trăsături ale monarhiei constituționale engleze, contemporane lui.
Dezvoltându-și doctrina separațiunii puterilor, Montesquieu emite teza că puterile în stat trebuie să se echilibreze reciproc, de aceea nu trebuie să se pună între ele granițe care ar limita cu totul amestecul unei puteri în activitatea alteia. El aprobă, așadar, o astfel de interacțiune a puterilor pentru că, chiar cu riscul de a se întârzia sau frâna una pe alta, această unitate și colaborare va avea ca rezultat o mișcare armonioasă înainte. Totuși doctrina separațiunii puterilor a lui Montesquieu justifică menținerea puterii regale, independentă de parlament, excluzând în fapt puterea deplină a organelor reprezentative. De aceea Rousseau, care dorea înfăptuirea mai largă a suveranității poporului, a criticat ideile lui Montesquieu și a respins principiul separațiunii puterilor. Voltaire denumea opera lui Montesquieu „codul rațiunii și libertății”. Se știe că doctrina lui Montesquieu s-a reflectat și în actele constituționale ale revoluției burgheze din Franța. Principiul separației puterilor s-a oglindit și în Constituția SUA, servind la fundamentarea ideologică a primatului președintelui și guvernului față de instituțiile reprezentative.
Se observă o poziție constructivă a lui Montesquieu în domeniul relațiilor internaționale și a dreptului internațional. El se declară pentru respectarea convențiilor internaționale și stabilirea de relații prietenești între popoare. Leagă politica externă pașnică de caracterul democratic al regimului politic: „Spiritul monarhiei este războiul și cucerirea; spiritul republicii pacea și moderația”. Montesquieu condamnă cu indignare cuceririle coloniale ale europenilor, exterminarea de către ei a popoarelor coloniale, mai ales acțiunile cuceritorilor spanioli în Lumea Nouă. El se referă, de asemenea, la metodele de purtat războiul și prevede că vor fi inventate mijloace și mai crude de exterminare a oamenilor decât cele cunoscute pe vremea sa. Militând pentru relații pașnice între state, el acordă un rol deosebit comerțului. Comerțul, în viziunea sa, este sursa unor pacificări a relațiilor dintre oameni, intensificând comunicarea între ei: efectul natural al comerțului este a conduce spre împăcare. Comerțul este, în același timp, la originea progresului moravurilor, artelor și științelor și chiar a politicii.