1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
Pin It

Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) critică instituția proprietății din starea precontractuală care, în perioada respectivă, a condus la impunerea dreptului forței și la lupta continuă dintre oameni. În acest sens, el pune în prim-plan conceptul de contract social, prin intermediul căruia respectarea legilor primește o justificare rațională și umană. Societatea este necesară atât ca întreg, cât și ca elemente-indivizi, devenind un întreg social, un organism social.

Interesului de bază al lui Rousseau este cel al instituțiilor politice, problematizând modalitatea de formare a statului, cu specificitatea constituirii Republicii, teme care au fost intens exploatate din punct de vedere politic în lucrarea Contractul social (1762) și din punct de vedere educativ în lucrarea Emil. Prin conținutul său, contractul social corespunde numai intereselor celor înstăriți, care în momentul încheierii acestui contract, prin viclenie, au reușit să-și impună propriile interese categoriilor sociale sărace. În momentul încheierii contractului social au fost ignorate, în acest fel, interesele majorității membrilor societății.

Scopul contractului social este asigurarea libertății, constituirea poporului suveran. Este vorba despre o înstrăinare a libertății naturale, negarantată de nimic, lăsată la cheremul forței și al bogăției, pentru a obține în schimb o libertate convențională garantată prin contract. Tocmai suveranitatea poporului (care se exprimă și prin lege ca voință generală) este cea mai sigură garanție a drepturilor individuale. În aceste condiții este reabilitată concepția antică după care libertatea nu este decât supunerea față de legi. Rousseau își dădea seama că este necesar nu numai ca puterea suverană să aparțină comunității, ci și ca sarcinile să fie egal repartizate între toți cetățenii, astfel încât niciunul să nu fie avantajat sau împovărat în raport cu ceilalți.

Potrivit lui Rousseau, procesului de constituire a statului i-a precedat etapa unei stări naturale „fericite”, care poate fi divizată în două mari perioade: pe parcursul celei dintâi perioade, existența umană poate fi identificată cu „pulsul naturii”, deoarece omul era pur și simplu „sălbatic”, căci viața omului se reducea la necesitățile lui naturale, omului nefiindu-i cunoscute comunicarea, moralitatea, fundamentele raționale ele existenței; cea de-a doua etapă este demarcată prin constituirea societății. Apariția societății și, respectiv, a celei de-a doua etape este determinată de manifestarea caracterului social al omului, a tendinței omului către o viață mai bună și perfecționarea uneltelor de muncă. Astfel, își fac apariția familia și moralitatea, se impune agricultura și creșterea vitelor, iar datorită acestora - proprietatea privată și, în același timp, primele conflicte.

Analizează critic (în Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni, 1755) dogmele monarhiste și absolutiste care consideră puterea monarhului întemeiată și legitimă ca efect și ca manifestare a rațiunii divine. Această putere este tocmai cea care justifică sclavia, în numele credinței, îl situează pe monarh ca legiuitor și îl situează deasupra legilor sociale, îl poziționează într-o autoritate naturală și paternală. Prin Discursul său gânditorul francez face o sistematizare teoretică a etapelor trecerii la „societatea civilă” (societatea omenească bazată pe proprietatea privată). În realitate, societatea civilă este un act voluntar care se stabilește între oameni. Rousseau, preluând ideile protestante, a pus în discuție, într- o modalitate eficientă și rațională, ideea constituirii statului prin semnarea unui contract ipotetic între indivizi. Contractul social, ca efect al manifestării sale, pentru a fi încheiat trebuie să cuprindă la nivel procedural două elemente. Un element este individul, fiecare individ din societate, care renunță la libertățile sale nelimitate, prin contractul pe care îl încheie. Cel de-al doilea element este statul stabil care, fără a fi o abstracțiune, este o putere reprezentativă a garantării libertăților cu care individul, fiecare individ, rămâne. Elementul cel mai semnificativ asupra căruia Rousseau insistă subtil este cel prin care puterea este aleasă de către popor și nu reprezintă o putere impusă ca drept divin, ereditar sau de altă natură.

O tratare atentă și originală în opera lui Rousseau rezidă în raportul dintre libertate și egalitate. Pentru a înlătura starea de inegalitate și sclavie, în care se găseau oamenii, el propune un nou contract social care ar cuprinde următoarea clauză fundamentală, comună pentru toți: individul cu tot ce are, cu toate drepturile sale, se cedează comunității. Egalitatea devine astfel baza libertății. Ideea este genială și evident progresistă, dar fundamentul ei rămâne abstract-utopic (într-o societate întemeiată pe proprietatea privată). Încă în Discurs asupra inegalității el atrage atenția asupra rolului proprietății private în geneza inegalități, care, la rândul ei, reprezintă terenul de anulare a libertății. El și-a dat seama că acest pericol nu este înlăturat nici după stabilirea contractului social, care instituie libertatea și egalitatea în plan politic. Pentru Rousseau, proprietatea privată nu mai este privită ca un dat natural, ci ca un produs istoric. Puterea nu-i apare nici ca o esență teologică, nici ca o construcție juridică, nici ca o cucerire militară, ci ca o sumă de interese. Statul însuși este consecința apariției proprietății private: el a fost creat de bogați (statul existent în realitate devine un mijloc al dominației celor bogați), printr-un contract de înșelăciune, pentru a-și apăra proprietățile.

El este împotriva teoriei și practicii separațiunii și echilibrului puterilor pentru faptul că Rousseau nu crede în posibilitatea echilibrării reale a puterilor. El se ridică deci împotriva împărțirii suveranității în forță și voință, în puterea legiuitoare și cea executivă. Cei de procedează astfel greșesc, relevă Rousseau, pentru că iau drept părți ale acestei autorități ceea ce nu reprezintă decât emanații ale ei. Există o mare deosebire între Rousseau și Montesquieu. Pentru acesta din urmă diferitele puteri ale statului trebuie menținute separate, pentru ca ele să se pondereze reciproc și să se limiteze una pe alta; separațiunea puterilor nu este deci decât un mijloc de a limita suveranitatea. Scopul lui Rousseau este exact opus.

Esența suveranității fiind voința generală, puterea legislativă nu este suverană, iar toate celelalte provin din puterea legislativă și trebuie să-i fie subordonate. Finalitatea separației stricte preconizate între puterea legislativă și cea executivă este de a ține puterea legislativă la adăpost de corupție. Esențialul îl reprezintă principiul unicității și indivizibilității puterii suverane a poporului ca unică piatră de temelie a unei autentice democrații. Aceasta reprezintă una din marile sale contribuții la elaborarea teoriei democrației. Rousseau insistă asupra ideii că, întrucât suveranul trebuie să renunțe la exercitarea nemijlocită a puterii executive, el trebuie să păstreze asupra acestei puteri un control riguros și să-și rezerve dreptul de a o relua când va dori. Accentul pus pe stricta subordonare a guvernământului față de puterea legislativă ilustrează geniul politic al lui Rousseau. Astfel, în filosofia politică, el rămâne autorul unei originale și influente teorii despre democrație, în corpul căreia radicalismul, raționalismul și utopismul se îmbină în multe puncte.

O consecință directă a teoriei unicității puterii este concepția asupra raportului dintre suveran și guvernământ. Rousseau respinge teza lui Hobbes și a lui Locke după care instituirea guvernământului ar fi un contract (ce ar presupune angajarea ambelor părți). El insistă asupra ideii că „actul prin care un popor se supune unor șefi nu este un contract, nu este decât o însărcinare, în care ca simpli slujitori ai suveranului ei exercită în numele lui puterea pe care le-a încredințat-o și pe care el o poate limita, modifica și lua înapoi oricând dorește”. Trebuie deci ca puterea legislativă să controleze puterea executivă (guvernământul sau administrația), să facă în așa fel încât să o mențină în limitele funcției sale, astfel ca ea să rămână totdeauna supusă voinței generale.

Când trece la analiza guvernământului, el distinge trei tipuri fundamentale, în funcție de felul în care suveranul îl constituie: democrația, aristocrația, monarhia - după numărul celor care-l exercită. Clasificarea lui Rousseau are cu totul alt înțeles decât la ceilalți gânditori, începând cu Platon, Aristotel sau N. Machiavelli. Aici avem de-a face cu forme de guvernământ cu esență comună, poporul fiind în toate cazurile deținătorul puterii, întrucât pentru Rousseau legitim este doar sistemul politic în care poporul deține și exercită suveranitatea - democrația. Democrația este greu de aplicat, aristocrația decade în oligarhie, iar monarhia în despotism; cea mai bună formă de guvernare este cea în care se păstrează pactul viabil social încheiat între popor și șefii guvernămintelor, în care libertatea și puterea sunt legitime. Importanța cea mai mare o are întrebarea constantă și periodică, prin adunări frecvente, a poporului asupra alegerii celor care îi guvernează.

Guvernământul ca putere executivă, care trebuie să fie despărțit de puterea legiuitoare, depinde de mărimea și numărul locuitorilor statului respectiv. Cu cât numărul locuitorilor este mai mare, cu atât guvernământul trebuie să fie mai puternic și trebuie să fie exercitat de un număr mai mic de persoane. Cu cât guvernământul este mai puternic, cu atât se reduce gradul de libertate al oamenilor; statelor mici le sunt specifice guvernăminte democratice - majoritatea poporului decide; statelor medii le sunt specifice guvernăminte aristocratice - decizia aparține unui număr mic de persoane; statelor mari le sunt specifice guvernăminte monarhice - decizia aparține unui magistrat unic; există și guvernăminte mixte. De aceea nicio formă de guvernare nu este perfectă.

Loading...