1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
Pin It

Giambattista Vico (1668-1744) a fost un filosof italian al istoriei, culturii și dreptului, considerat ca și Beccaria iluminist. El a făcut o opera de pionierat, introducând anumite metode de lucru și propunând câteva principii generale. Astfel, Vico a pus problema posibilității cunoașterii în istorie. El a răspuns pozitiv la această problemă, subliniind însă că în istorie nu se pot formula legități precise, matematice. Dar omul, ca cercetător al propriilor acțiuni, poate explica cu destulă probabilitate procesele istoriei. El a făcut distincție între științele care se bazează pe metode cantitative (științele naturii), și cele care nu folosesc aceste metode, dar pot să furnizeze cunoștințe valide (istoria ca știință a omului în raport cu științele naturii).

Una din operele sale principale - „Principiile unei științe noi...” - este consacrată formulării, întemeierii și degajării specificului „științei noi”, despre lumea istorică a faptelor, creațiilor și instituțiilor omenești. „Noutatea” ei este revendicată de Vico atât în sens absolut, cât, mai ales, într-un sens polemic față de presupozițiile și stilul raționalist-deductiv, matematizant în care s-a edificat paradigma cunoașterii moderne (a „naturii”), ilustrată de nume ca Descartes, Spinoza, Leibniz etc.

În lucrarea „Principii de filosofie a istoriei” consideră istoria ca pe un rezultat al activității oamenilor. Ca fondator al teoriei „ciclului istoric”, Vico a argumentat evoluția naturală (fără intervenția divinității) a societății pe baza unei legi universale în conformitate cu care toate popoarele lumii trec, periodic, prin trei stadii de dezvoltare, fără intervenția Divinității: 1) „vârsta zeilor”, în care puterea o dețin preoții, și se manifestă concret în mentalul colectiv de tip religios - îi corespunde statul teocratic; 2) „vârsta eroilor”, caracteristică apariției statului prin laicizarea eșalonului decizional, ca urmare a instituționalizării unor proiecte de dezvoltare în funcție de interesele aristocrației - statul aristocratic și 3) „vârsta oamenilor” în care oamenii se recunosc egali de la natură, definește stadiul maturității civice caracteristică statului democratic care deschide era rațiunii. După parcurgerea integrală a acestor stadii urmează o fază de decadență, la capătul căreia se reia ciclul.

Pe acest temei au fost constituite comunitățile orășenești (de tipul celor italiene) și monarhiile. Vico vedea istoria parcurgând anumite trepte („vârste”) ca pe niște procese conforme cu ideea de progres. Numai că fazele nu urmează un progres continuu ascendent. După parcurgerea unui ciclu (corso) istoria revine și reia ciclurile dezvoltării sale. Se produce ceea ce el numea ricorso (reluare a ciclului). Dar noul ciclu nu se reia din același punct, nu este o repetare aidoma celei precedente, ci se produce o reluare pe spirală a dezvoltării. Această idee a dezvoltării pe spirala și a dialecticii contradictorii a progresului s-au dovedit fecunde în etapele ulterioare ale abordării problemelor de metodă și de cunoaștere în istorie.

Vico în multe privințe a anticipat sociologia științifică, întemeiată de A. Comte. În planul gândirii politice, el s-a manifestat ca adversar al teoriei contractului social și al înțelegerii tradiționale a dreptului natural. După el, dreptul nu se naște, ci se formează. Statul (societatea politică) s-a constituit nu în baza tratatului social, ci pe baza „bunului simț”, al ideii de adevăr și justiție. Ulterior, societatea politică, adică statul, a evoluat odată cu modificarea conceptului de justiție, iar forma statului și a guvernării a corespuns naturii populației guvernate. Ideile sale juridice sunt expuse în lucrarea „Despre principiul unic al universului juridic” (1720), iar cele politice - în „Principiile unei științe noi despre natura comună a națiunilor” (1725).

CezareBeccaria (1738-1794) a fost un iluminist, jurist, economist și publicist italian, conducătorul organizației „Societatea pumnului”. El își exprima dorința ca legile să-și găsească originea în rațiune, scopul prim al legilor fiind de a asigura „cea mai mare fericire la cei mai mulți”. Prin acest act de acuzare a legislației existente pe atunci, scriitorul demasca cruzimea legilor, inumanitatea procedurilor, arbitrariul judecătorilor. El considera că gravitatea unui delict trebuie stabilită în funcție de prejudiciul social cauzat. Se declara împotriva acelora ce confundă ideea de justiție cu asprimea și sălbăticia, împotriva sistemului inchizitorial și torturii, a pedepsei cu moartea. Nefiind niciodată indiferent față de inegalitatea și nedreptatea socială, Beccaria critica cel mai adesea pe nobili, clerici și privilegiile acordate lor, consacrând egalitatea socială: pedepsele trebuie sa fie „aceleași pentru primul și pentru ultimul cetățean”.

Opera Despre infracțiuni și pedepse a lui Cesare Beccaria a fost scrisă în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, în condițiile înfloririi Iluminismului, a filosofiei materialiste și a socialismului utopic. Cartea lui cuprinde patruzeci și doua de capitole, capitole prin care, prezentând diferite forme de pedepse, clasificând infracțiunile și explicându-le pe fiecare în parte, încearcă să demonstreze veridicitatea principiilor sale și ale cruzimii acelor vremi. Cartea începe cu un citat din Bacon folosit drept motto: „În orice lucruri mai grele nu este de așteptat ca cineva să semene și să culeagă în același timp, ci este necesar ca, printr-o pregătire, lucrurile să se coacă treptat”. Beccaria își dădea seama de amploarea transformărilor preconizate și de noutatea lor și își asuma rolul de a contribui la această pregătire îndelungată, dar necesară.

Beccaria și-a oprit atenția exclusiv asupra dreptului penal, prin opera sa atacând bazele justiției penale feudale, pornind de la ideile sale asupra originii dreptului de a pedepsi și asupra fundamentului acestui drept. Pentru el, ca și pentru majoritatea filosofilor din epoca respectivă, originea rezida în contractul social, teorie ce se înfățișează sub trei forme: prima, ca drept de apărare ce aparține individului și pe care acesta l-ar fi cedat în momentul intrării în societate; a doua - dreptul natural al individului de a aplica o pedeapsă agresorilor, drept transmis societății; a treia - individul ar fi cedat societății atât dreptul lui natural de apărare, cât și dreptul de a pedepsi în cazul încălcării legilor prin contractul social.

În legătură cu temeiul dreptului de a pedepsi, Beccaria considera că „nimeni nu a cedat în mod gratuit o parte din libertatea sa în vederea binelui public”; necesitatea e cea care i-a constrâns pe oameni. „Înmănuncherea acestor porțiuni care sunt cele mai mici cu putință formează temeiul dreptului de a pedepsi; tot ce e mai mult este abuz, nu dreptate, este fapt, nu drept”.

Având o poziție critică față de sistemul social existent, față de puterea regală, Beccaria vedea soluția capabilă să asigure acea fericire și bunăstare generală și afirmarea deplină a personalității umane în persoana monarhului luminat. Fiind părtaș al teoriei dreptului natural și al doctrinei contractualiste, considera că oamenii, pentru a-și organiza viața, s-au unit în stat, jertfind unele libertăți naturale ale lor și de aceea infracțiunile sunt născute de societatea contemporană. El observă că legile naturii țintesc fericirea pentru mulți, iar scopul guvernării ar trebui să ducă către fericire și libertate. Totodată, considera că proprietatea privată este cauza sărăciei și inegalității: dreptul la proprietate îi face pe unii bogați, iar pe alții - săraci. El nu propune altceva pentru ieșirea din impas, decât luminarea poporului, o educație mai bună pentru toți.

Loading...