1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
Pin It

Cele mai semnificative revoluții moderne sunt: 1) revoluțiile din sec. XVII - olandeză (1565-1609, caracter local, național) și engleză (1642-1649 - Marea revoltă / rebeliune și 1688-1689 - Revoluția glorioasă / victorioasă), și 2) revoluțiile din sec. XVIII - americană (Războiul de Independență a primelor 13 colonii americane - 1775-1783) și franceză (1789-1794). Însă vom specifica faptul că primele revoluții burgheze timpurii au avut loc în Olanda și Anglia, în care criza sistemului feudal și-a atins apogeul său. La fel, amintim și revoluțiile din iulie 1830 din Franța, revoluția pașoptistă din 1848-1849 dintr-o serie de țări europene, inclusiv în Țările Române, cele de eliberare națională din prima pătrime a sec. al XIX-lea din America Latină, revoluțiile din Rusia din anii 1905-1907 și 1917, din 1911-1912 din China, din Germania și Austro-Ungaria din 1918-1919 s.a.

Prin revoluțiile moderne din sec. XVII-XIX s-au depășit regimurile politice medievale și s-au afirmat relațiile ideologice care au stimulat formarea identității și conștiinței popoarelor, a stratificărilor sociale libere, s-au dezvoltat ca o necesitate a creșterii demografice, economice, vieții politice democratice și spirituale în societățile europene.

Idealurile revoluțiilor moderne presupun din punct de vedere politic: lichidarea monarhiei absolute, stabilirea republicii ca formă de organizare socială, acceptarea valorilor democratice, impunerea unor noi libertăți și a unor realități economice adecvate noilor realități. Un obiectiv major al majorității revoluțiilor moderne a fost cucerirea independenței individuale (prin soluționarea problemelor agrare, prin stabilirea unor relații economice specifice noii nobilimi în formare, a burgheziei și muncitorimii) sau a semnificat cucerirea independenței naționale (de exemplu, revoluția olandeză, 1565-1609, și cea americană, 1775­1783).

Acțiunile specifice ale luptei împotriva regimurilor monarhice s-au realizat fie sub forma activităților ideologice și parlamentare, a comploturilor militare, fie sub forme ale răscoalelor antifeudale, ale grevelor, ale demonstrațiilor, fie ca degenerări ale acestor lupte în tipuri ale războiului civil (revoluțiile engleză, franceză s.a.).

Din cele expuse mai sus, reies câteva constatări: 1) În sec. XVII o piedică serioasă în dezvoltarea noilor relații sociale (de tip capitalist), în formarea noilor grupuri sociale erau relațiile sociale vechi (de tip feudal), existența statului absolutist și alte instituții politice, economice și sociale depășite. 2) Burghezia și alte pături și grupuri sociale noi apărute pe scena social-economică a societăților europene cereau asigurarea libertății, securității persoanei, proprietății private, garanții politice și juridice (asigurate de stat), insistînd, totodată, anularea privilegiilor / înlesnirilor nobilimii și preoțimii, desființarea stărilor sociale (în special, în Franța), privilegiilor și prestațiilor proprii societății feudale și 3) Condițiile soical-economice, politice și sprituale au condiționat apariția și dezvoltarea în istoria gîndirii politice a două teorii / doctrine: concepția dreptului natural și cea contractualistă.

Teoria dreptului natural și teoria contractului social, bazate pe raționalism (doctrină filosofică în care se afirmă că adevărul trebuie sa fie determinat în virtutea forței rațiunii și nu pe baza credinței sau a dogmelor religioase), reprezintă unul dintre pilonii principali ai culturii filosofico-politice în sec. XVI­XVIII, ai susținerii noilor realități sociopolitice. Vom aminti că ideea fundamentală a acestor teorii își face apariția în creația sofiștilor, găsindu-și evoluția ulterioară în operele reprezentanților școlii epicuriene, la Marsilio de Padova, la reprezentanții Renașterii și Reformei. Anumite elemente ale teoriei contractualiste reprezentau o cucerire a practicii unor state existente în această perioadă. Ca exemplu, ideea suveranității poporului și prezentarea poporului în calitate de legiuitor permanent al statului ș.a. Renașterea și utilizarea acestor teorii era determinată de anumite obiective practice: a) explicarea apariției statului; b) prezentarea manifestării libere a voinței fiecăruia dintre cetățeni în momentul constituirii puterii statului în calitate de realitate și impulsionare a acestei manifestări de voință în practica social-politică; c) legitimarea puterii statului și a activității guvernanților statului; d) explicarea raporturilor dintre stat și cetățeni etc.

Ideilor despre drepturile naturale ale omului și contractului social le este caracteristică unitatea teoretică: cele două construcții cognitive constituie elemente inseparabile ale unui tot întreg. În luptele social-politice din sec. al XVII-lea, doctrina care a avut cea mai mare influență a fost aceea a puterii bazate pe contract, a instituirii și funcționării puterii politice pe baze contractualiste. Cele mai puternice poziții le găsim afirmate în cursul evenimentelor revoluționare pe care le-a cunoscut societatea engleză. O asemenea epocă de efervescență politică nu putea să nu genereze concepții conflictuale, mergând de la tendința de reconsolidare a puterii regale, până la denunțarea acesteia și legitimarea răsturnării ei violente.

Această concepție despre caracterul contractual al formării statului era tipică pentru toate doctrinele dreptului natural și a ajutat lupta burgheziei împotriva organizației politice a vremii și a contribuit la fundamentarea politico-juridică a pretențiilor față de puterea supremă în cazul încălcării de către aceasta a contractului.

Pentru conștiința acestei perioade istorice, ideea drepturilor naturale ale omului dobândește o nouă interpretare: obținerea de noi calități ale omului, determinate de natura umană și dictate de conștiința morală. Spre exemplu, pentru reprezentanții gândirii politico-juridice olandeze concepția dreptului natural a devenit un temei teoretic general-acceptat. Exemple de drepturi naturale, izvorâte din gândirea acestei perioade, sunt: libertatea acțiunii, libertatea gândirii, dreptul de proprietate, egalitatea persoanelor ș.a.

Chiar dacă majoritatea gânditorilor acestei perioade își fundamentau cercetările pe bazele metodologice sus-menționate, în multe domenii erau prezente și polemici: a) unii autori afirmau existența dreptului natural, alții recunoșteau doar existența legilor (dreptului pozitiv); b) alții puneau în prim-plan drepturile naturale ale omului, alții - obligațiile și responsabilitatea individului în raport cu statul etc. Deoarece gânditorii prezintă principii diferite în baza cărora se constituie starea naturală, sunt indicați și factori diferiți care au contribuit la dispariția stării naturale: „păcatul originar” al lui Adam și Eva sau modificarea și degradarea „naturii umane” datorită dobândirii de către om a unor noi capacități și calități deosebite de cele originare, sau modificarea condițiilor de existență ale omului: dispariția bunăstării, anterior dăruită generos de natură, apariția proprietății private ș.a.

Datorită apariției noilor condiții de existență, oamenii sunt de acord să renunțe la starea naturală, pentru a constitui societatea. Trecerea de la starea naturală la starea socială și statală se realizează în urma încheierii unui contract. Prin contractul de constituire a societății și/sau a statului, se determină atât drepturile și obligațiile guvernanților, cât și ale poporului (guvernaților). Poporul se obligă să se subordoneze guvernului, numit prin acest contract.

In consecință, teoria contractului social era utilizată în vederea afirmării unor concepții politice, precum suveranitatea poporului. drepturile și libertățile fundamentale ale omului ș.a. Această teorie se impune, astfel, în calitate de premisă și temei al trecerii centrului de greutate al gândirii politico-juridice către teoria statului de drept, practica căreia este instituită prin intermediul revoluțiilor engleză, americană și franceză.

Loading...