Baruch (Benedict) Spinoza (1632-1677), cunoscut filosof olandez și gânditor politic, reprezentant de seamă al teoriei dreptului natural. Lucrarea sa filosofică fundamentală este Etica more geometrico demonstrata (Etica demonstrată după metoda geometrică, 1667), iar concepțiile sale politice le-a expus în alte două opere: Tractatus theologico-politicus (1670) și Tractatuspoliticus (1677, carte neterminată).
Starea naturală, potrivit doctrinarului, la început era binefăcătoare. Ulterior, datorită apariției conflictelor dintre oameni, principala caracteristică a stării naturale este instabilitatea. Dorind să-și cucerească autoconservarea, oamenii încheie un contract social, realizând trecerea de la starea naturală către starea statală, iar în baza acestui contract oamenii determină necesitatea constituirii statului. Statul reprezintă o putere cu caracter unic pentru toți oamenii și, totodată, caracter de arbitru al drepturilor fiecărui om. Contractul social este și temei al determinării valorilor juridice ale viitoarelor relații sociale, fiecare persoană obligându-se la o conviețuire întemeiată pe rațiune. În felul acesta, este posibilă înlăturarea pericolului ce se naște în cazul posibilității utilizării de către fiecare om a puterii sale nelimitate.
Statul domină asupra cetățenilor în temeiul deținerii unei puteri superioare în raport cu puterea cetățenilor, în baza faptului că este mai puternic. Statului îi aparține puterea legii, deoarece este capabil a impune constrângerea. În baza acestor idei, Spinoza impune o serie de idei care vor avea în viitor o influență considerabilă asupra culturii politico-filosofice europene: libertatea conștiinței - libertate fundamentală a omului, îngrădirea libertății conștiinței ș.a.
Esența originii statului și dreptului Spinoza încearcă să le explice perspectiva necesității naturale. De aici apelul la „natura” omului, la bazele naturale ale conviețuirii. De aceea punctul de plecare este noțiunea de drept natural, prin care el înțelege „înseși legile sau regulile naturii, în conformitate cu care se săvârșește totul”. Omul are atâtea drepturi naturale câtă putere are, însă această putere, el o identifică cu dreptul unui anumit om, nu este forța fizică, ci puterea sa socială, în principal puterea economică.
În afara societății omul nu poate fi dincolo de pericole, drepturile sale naturale nefiind asigurate. De aceea oamenii trec de la starea naturală la cea civilă. Prezentând statul ca organizație chemată să slujească interesele tuturor membrilor societății, Spinoza spune că oamenii își unesc forțele și drepturile lor naturale și creează puterea de stat pentru a trăi „fără pericol și în chipul cel mai bun”. De aceea contractul coincide cu unirea reală a forțelor oamenilor. El afirmă că odată cu crearea statului se făurește dreptul comun („general”) care e determinat de forța tuturor oamenilor uniți în el. Acest „drept comun”, care este rezultatul unificării drepturilor naturale ale oamenilor și a reunirii oamenilor într-un întreg (unitate), se numește putere. Societatea și statul apar când oamenii își unesc forțele și prin aceasta sporesc și forțele fiecărui individ în parte.
Ca și alți reprezentanți ai curentului dreptului natural, Spinoza pune semn de egalitate între stat și societate. Spre deosebire de Grotius și Hobbes, el înțelege legea naturală ca lege a naturii, o identifică cu necesitatea naturală, căreia i se supun toate ființele din lume. Mai mult chiar, el afirmă că dreptul natural nu este suspendat odată cu formarea statului, ci se menține, că starea naturală nu e înlăturată cu totul, ci doar se transformă în stat.
Spinoza pune problema limitelor puterii de stat, a drepturilor naturale inalienabile la care statul nu poate atenta. Puterea supremă nu trebuie să atenteze la libertatea gândirii umane și la libertatea religioasă. Ipocrizia, perfidia, sperjurul (jurământul fals), minciuna etc. vor fi rezultatul înăbușirii libertății de gândire și de conștiință din partea statului. Aceste teze erau îndreptate în primul rând împotriva intoleranței religioase și fanatismului clerului. O anumită limitare introduce Spinoza și pentru activitatea cultelor: practica evlaviei, spune el, trebuie să se conformeze cu liniștea și binele statului.
În abordarea formelor de guvernământ el concepe atât monarhia, cât și aristocrația ca trepte într-un proces de pregătire a populației pentru guvernământul democratic. Întrucât statul nu este altceva decât ființa politică alcătuită de „puterea și voința tuturor”, Spinoza socotea că forma cea mai bună a statului, cea mai conformă cu „natura umană” și cu rațiunea este cea democratică, iar idealul politic al gânditorului era republica.